poeme
HORIA GÂRBEA

Poeme

Articol publicat în ediția 11-12/2018

ZIUA ÎN CARE VIN PEȘTII

aveam aproape zece ani
era iulie
voiam să văd un film
despre vestul sălbatic
toți prietenii îmi povestiseră
că era grozav
și oricum îmi plăceau
foarte mult asemenea filme
erau pline de cai de arme
de alte lucruri pe care
nu le mai găseai decît acolo
în filmele acelea

toți prietenii mei
văzuseră filmul
îmi povestiseră cît era de bun
plin de împușcături și
de morți spectaculoși
iar acum era proiectat
la cinema miorița
la cîteva sute de metri
de locul unde stăteam

țin minte cît de nerăbdător eram
cum am silit-o pe mătușa mea
să plecăm mai devreme
deși primul spectacol era
abia la 11 și ajungeam
în cîteva minute

cînd am sosit
pe calea moșilor
în fața micului cinema
firma arăta un alt film
ziua în care vin peștii
am refuzat să-l văd
deși l-am văzut mult mai tîrziu
și nu era tocmai rău

femeia de la cinema ne-a spus
fără mare fereală
că filmul cu vestul sălbatic
a fost scos pentru că în el
erau prea multe gloanțe
prea mulți morți și că unui conducător
nu îi plăceau morții
care și-au dat sufletul împușcați

era probabil o premoniție
nu am înțeles de ce
peștii morți cu sutele
erau mai puțin tragici
decît oamenii împușcați
pe ulițele unui orășel din america

într-o zi mult mai tîrziu
am văzut un film
în care mureau o mulțime de oameni
li se tăiau mîinile
erau spintecați și arși
din sîngele unora se gătea o prăjitură grozavă
servită invitaților la ospăț
why, there they are, both baked in this pie
omul căruia nu-i plăceau gloanțele
murise demult împușcat

două centrale își revărsaseră de atunci
rămășițele de uraniu în lume
se născuseră două miliarde de prunci
din iulie acela ținut minte anume
vestul sălbatic era tot mai departe de noi
alte sălbăticii ieșeau la lumină
alte prăjituri se coceau, calde și moi,
iar peștii veneau și continuă să vină

ALT POEM CU ÎNGER

venise ehei
zodia scorpionului
cea necruțătoare
cînd îngerul meu m-a întrebat
ce am
ce mă doare

de ce să-ți spun
îngere
durerile mele
cînd știu că n-ai să le vindeci
ci ai să mă cerți pentru ele
de ce să-ți mai zic
de ce sufăr
cînd nu mai ai nicio vietate
uitată în cufăr
o speranță care să își așeze
aripile pe tristețile mele
ca să mă consoleze.

intrasem în zodia
săgetătorului cea nerăbdătoare
și îngerul meu
nu mai venea în vis
cu umbra lui călătoare

știu că ești acolo ehei
îi spuneam
chiar dacă nu mă întrebi
ce mai am
știu că vezi toate îndoielile din mine
ca printr-un geam

s-au mai rotit zodii ehei
și planete
văd umbra îngerului meu
pe perete
nimic n-a mai întrebat
nimic n-a mai zis
dar îl aștept să mă certe ehei
în oricare vis

ÎN PIAȚA OVIDIU

doar treceam prin
piața ovidiu
pe lîngă niște
sarcofage orgolioase
ale unor greci
morți la cîteva secole
după ovidiu

grecii vorbeau
repede între ei
și i-am întrebat
dacă au auzit de ovidiu
n-am auzit noi
cu comerțul de vin
și ulei e greu
comerțul pe mare
în zilele noastre
și valuta tot crește

se ridicase o lună
imensă de după minaretul
geamiei
ovidiu stătea
cu spatele la mare
și privea gînditor
cu mîna la bărbie
spre o terasă
cu pizza și bere
vin și cafea

mai încolo stătea
eminescu el cu fața la mare
și la fel de tăcut
sute de catarge
lăsau malurile sub lună
ducînd vin și ulei și speranțe

ovidiu tăcea se auzea
numai larma
negustorilor greci
tocmindu-se pentru
fiecare drahmă în plus

m-am îndreptat de la ovidiu
către terasă spunîndu-i
în gînd cu seneca
artes serviunt vitae
sapientia imperat

i-am spus fetei
care ștergea mesele
și potrivea scaunele
că vreau două pahare
cu vin
să beau cu ovidiu

a trecut ora închiderii
am muncit toată ziua
nu mai deschid nici
pentru mama
și mai lăsați-l în pace
pe ovidiu
că toată ziua
au băut cu el trecătorii

atunci o să vin mîine
dar e deja mîine – a zis –
e miezul nopții
și patru minute
vedeți ce lună
a ieșit de după moschee
poate într-o zi
oamenii vor ajunge pe lună

dar au ajuns domnișoară
asta a fost demult
în copilăria mea

eu nu știu ce-a fost
în copilăria dumneavoastră
că nu mă născusem pe-atunci
eu nu știu ce-a fost
în capul lui ovidiu
pe care stau pescărușii
că nu mă născusem pe-atunci
eu atîta vă spun:
dum eris felix
numerabi multos amicos
tempora si fuerint nubila
solus eris