Există cupluri devenite indestructibile în ochii tuturor, cupluri formate dintr-un scriitor sau critic și revista de care el și-a legat numele. Alături de formulele reprezentate prin Titu Maiorescu și Convorbiri literare, Alexandru Macedonski și Literatorul sau E. Lovinescu și Sburătorul, cea formată din Garabet Ibrăileanu și Viața Românească a intrat de mult în legendă. În ciuda faptului că revista apărută la Iași în martie 1906 avea, nominal, altă conducere, iar rolul tînărului critic Ibrăileanu părea mai degrabă modest, viziunea acestuia s-a identificat treptat cu aceea a revistei, iar criticul și profesorul ieșean a ajuns artizanul necontestat al Vieții Românești. Să se fi instituit atunci o „entitate metafizică Ibrăileanu” menită să ghideze întreaga existență a revistei? Astăzi ne putem întreba.
Relația om-revistă a fost în acest caz mai complicată decît se crede. Apariția Vieții Românești a marcat momentul maturizării criticului Ibrăileanu, momentul în care scrisul acestuia ieșea dintr-o imaturitate prelungită pentru a deveni cel al unui critic propriu-zis. Pînă atunci, Ibrăileanu nu fusese Ibrăileanu. Articolele sale de tinerețe, publicate în reviste obscure precum Munca (1891), Critica socială (1892), sau chiar în mai cunoscutul Evenimentul literar (1894), mărturiseau un marxism pe cît de primitiv, pe atît de neasimilat. Studiile cele mai cunoscute datînd din această perioadă (Psihologia de clasă sau Originalitatea formei) pot fi astăzi receptate doar sub semnul curiozității, al unei gîndiri de extremă simplitate.
Pînă la Primul Război Mondial, autorul Spiritului critic în cultura română credea cu tărie că științele exacte ar poseda un ascendent covîrșitor asupra celor umaniste, că analiza literaturii trebuie să urmeze o metodă exactă, cantitativă, asemenea modelelor reprezentate de Darwin, Spencer sau William James în biologie. De undeva, de sus, fantoma lui Marx veghea. Tînărul armean sărac, născut într-un tîrgușor mizer și apoi student famelic, reprezentase o pradă ușoară pentru toate fanteziile socialiste și materialiste din ultimii ani ai secolului al XIX-lea. Nu-i de mirare că tocmai aceste studii de tinerețe naiv-marxiste și sociologizante au fost ridicate în slăvi de critica interesată din primii ani de comunism, contribuind direct la discreditarea criticului.
Momentul apariției Vieții Românești coincide în mare cu acela al ieșirii autorului dintr-o prelungită preistorie. Este adevărat că sechele ale fazei sale de sociologism primar vor persista pînă tîrziu; dar între despărțirea lui Ibrăileanu de marxism și nașterea noii reviste se poate stabili o legătură directă. Ruperea de Gherea și de mentalitatea acestuia (vezi schimbul de scrisori deschise din 1909) coincide cu primii ani ai revistei la conducerea căreia se va instala în mod real.
Mărturii ale unei viziuni simpliste remanente vom surprinde totuși în continuare. Funesta dicotomie fond-formă, în care fondul devine decisiv, iar forma ar fi doar calitate ornamentală stăpînește în continuare scrisul lui Ibrăileanu. Pînă tîrziu autorii care cizelează forma și neglijează fondul vor fi suspectați de reacționarism și decadență. Consecința cea mai vizibilă și mai regretabilă: pînă către 1920, criticul se va ocupa cu predilecție de prozatori, dintre care îi alege pe cei mediocri (gen D. D.Pătrășcanu, Sandu Aldea, Radu Rosetti etc.). Va citi mereu poezia ca pe o proză, atent cu deosebire la „fondul” ei, la conținut, atît cît putea fi extras din versuri. În acest context, aproape nici unul dintre marii poeți români ai perioadei nu se va bucura de atenția lui Ibrăileanu – ca de altfel aproape nici unul dintre marii prozatori. Sutele de pagini pe care criticul le-a consacrat autorilor din intervalul 1890-1920 nu le va ridica acestora în nici un fel valoarea.
După întreruperea provocată de război, în Iașiul greu încercat, Viața Românească reapare într-o nouă serie în 1920. Deceniul trei va fi perioada cea mai interesantă din punctul de vedere al relației lui Ibrăileanu cu lumea culturală românească. După ieșirea de sub influența lui Gherea, Ibrăileanu renaște spiritual; începe să admire literatura franceză contemporană prin vîrfurile ei novatoare (pasiunea pentru romanul proustian reprezintă consecința cea mai directă), prețuiește experiențele moderniste și face notabile concesii spiritului estetic: adică aderă treptat la viziunea asupra literaturii pe care o combătuse pînă atunci. În aria franceză, care îi era cea mai familiară, trece de la Zola și Anatole France la Proust și Gide.
Schimbarea fundamentală se petrece în zona vocației sale adînci. Ibrăileanu își dă acum seama că posedă talent de istoric literar mai degrabă decît de critic literar. Sesizează literatura privită mai ales în desfășurarea ei cronologică, nu în imediat. A scris de altfel convingător mai ales cînd era vorba de persoane cunoscute și apropiate, a căror literatură a fost tentat să o supraliciteze (Al. Vlahuță, subiect al tezei de doctorat, George Topîrceanu, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez, plus micii scriitori ieșeni din jurul Vieții Românești). Cînd era însă vorba de mari autori contemporani cu care nu avea o relație personală, instrumentarul critic al lui Ibrăileanu pare limitat.
Cele mai substanțiale studii ale sale fuseseră și pînă atunci unele de istorie literară: sinteza socio-culturală Spiritul critic în cultura română, apoi Povestirile lui Creangă, Numele proprii în opera comică a lui Caragiale, Creație și analiză; începînd cu anii 20 ai secolului, comentariile de istorie literară, micromonografiile închinate unor autori uitați, cercetările de documente ocupă un spațiu tot mai întins în Viața Românească, nouă formulă.
Evoluția internă a criticului Ibrăileanu nu s-a oprit aici. În ultimii săi ani de activitate, fostul sociolog marxist descoperă uimit stilistica: a analiza literatura, în special poezia, cu instrumente lingvistice, a descoperi sursa poeticității în detalii lexicale, gramaticale ori de prozodie a reprezentat pentru critic ultima revelație metodologică. Adăugăm că stilistica întîlnea, în cazul lui Ibrăileanu, o aspirație nebuloasă de tinerețe: nu visase el o analiză obiectivă a textului literar, o analiză verificabilă și exactă, asemănătoare modelelor din biologie? Iată că stilistica îi promitea un astfel de orizont, la care pînă atunci nu părea să se fi gîndit.
Ibrăileanu se lansează astfel în aventura unei analize stilistice a poeziei eminesciene. Ultimul său studiu de amploare, Eminescu – note asupra versului din 1929, are la bază un curs universitar pe aceeași temă. Avem a face însă cu o scriere amatoristă; autorului îi lipsea bibliografia stilistică de bază, ca și obligatoria pregătire lingvistică. Totuși, în multitudinea observațiilor intuitive privitoare la versurile lui Eminescu, unele se dovedesc cu adevărat ingenioase, bazate pe subtilitatea nativă a cititorului de poezie.
În ultimii ani, parcă fără să-și dea seama, Ibrăileanu se apropiase din ce în ce mai mult de Lovinescu, de veșnicul său rival și adversar. Afirmații privitoare la iraționalitatea poeziei, la detaliul gramatical ce explică întreaga construcție poetică, la importanța decisivă a factorului muzical în lirică puteau fi perfect iscălite și de E.Lovinescu.
Ultimul articol publicat de Ibrăileanu în Viața Românească poartă data ianuarie 1933. Tot atunci, bolnav, el va renunța la Catedra de la Universitate și se va consacra paginilor de meditații morale, aforismelor și mai ales scrierii romanului Adela, cea mai reușită operă a autorului (apărută tot în 1933). Destinul criticului se va suprapune peste acela al revistei pînă în anul 1936, anul dispariției omului, care trecuse între timp lui Mihai Ralea conducerea publicației.
După revederea întregului traseu biografic, observăm că, spre deosebire de alți critici ai generației sale, Garabet Ibrăileanu a avut capacitatea de a renaște, intelectual, de cîteva ori. Marxistul din tinerețe a lăsat locul liberalului luminist care a început să privească politica în chip responsabil și a făcut din critica literară un instrument de analiză istorică; depășind și această etapă, s-a specializat ulterior într-o critică devenită tot mai estetică, pe măsura trecerii anilor; istoria literară îi va deveni specialitate de bază, pentru ca, într-un tîrziu, să descopere stilistica. I-a rămas doar regretul de a nu se mai putea consacra acestei promițătoare discipline.
Pentru nici patru decenii de activitate, ritmul re-nașterilor succesive mi se pare remarcabil: mobilitatea intelectuală a personajului frapează astăzi pe oricine. Mediocritatea din tinerețe l-a ajutat pe Ibrăileanu: a descoperit astfel esențialul abia mai tîrziu. A ales instinctiv meseria de comentator al literaturii pentru că visase să fie el însuși într-o zi scriitor. Meritul acestui autodidact a fost acela de a-și fi înțeles limitarea și de a fi luptat toată viața pentru a o depăși. Nu știa multe limbi străine, nu studiase în străinătate, nu a avut la bază o familie de intelectuali și a suferit de lipsuri materiale; tocmai de aceea și-a făcut din ideea de auto-perfecționare o religie și s-a comportat toată viața după regulile nescrise ale acesteia.
Chiar și după 1936 Ibrăileanu a continuat să fie mentorul (absent, dar mereu prezent) al Vieții Românești și a tot ceea ce ea reprezenta – cercul larg de colaboratori, publicul literar moldovenesc. Ibrăileanu a devenit spontan emblema Vieții Românești în calitate de fondator și de orientator al ei încă din primii ani de existență.
Aceeași revistă s-a mai bucurat însă și de alte conduceri memorabile. După patronatul lui Mihai Ralea, care n-a trecut dincolo de ultimul război, Paul Georgescu și Ov. S. Crohmălniceanu, personalități critice remarcabile, au condus revista, din păcate în cea mai tristă perioadă a istoriei noastre contemporane, în anii 1950-1960, fără a putea avea astfel multe inițiative personale. Abia spre finele perioadei comuniste s-a ivit încă o dată șansa conducătorului salvator: un deceniu și ceva înaintea Revoluției din decembrie 1989 director a fost Alexandru Balaci, italienist important și organizator de vocație. Luîndu-și asupra sa ingrata sarcină de a scrie mereu obligatoria introducere politică, Al. Balaci a alcătuit însă în rest o publicație de mare calitate, deschisă celor mai buni scriitori și critici din România momentului, făcînd astfel din revistă o insulă de libertate intelectuală, insulă tot timpul amenințată, niciodată însă înghițită de valuri.
Are oare Viața Românească vocația de a fi condusă de personalități care s-o plaseze mereu în avanscena culturii noastre? Să-i fi imprimat oare Garabet Ibrăileanu, peste decenii, o orientare nevăzută, dar fermă? Examinînd perioada de cînd în fruntea ei se află poetul Nicolae Prelipceanu, autor subtil, discret și orientator de bună clasă al publicației, ne vine să credem că „moștenirea Ibrăileanu” nu e o vorbă în vînt. Admirăm, iată, de mai bine de un secol „entitatea metafizică Ibrăileanu” în acțiune subterană și eficientă, întruchipată în diferite avataruri, probabil doar pentru a se putea ascunde mai bine.