Cred că locuirea cu stil, titlul albumului meu dedicat odinioară Clujului, descrie foarte bine cărțile despre/cu locuri și locuiri ale Andreei Răsuceanu. Debutul cu Cele două Mântulese (2009) delimitase deja, cu stil şi farmec, geografia literară ca zonă de interes, dar, observam, sensurile pe care le dă acestei sintagme în Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, 2013, diferă de ceea ce înţelege prin geografie literară Cornel Ungureanu, de pildă, dar se despart discret şi de impresionanta bibliografie occidentală a temei, căci cartea readuce în prim-plan un adevăr vechi: nu există un loc adevărat, real, există doar nenumăratele locuri văzute, descrise, trăite, iubite, con-crescute de oameni. În plus, cititorii de literatură nu mai au acces la privirea inocentă asupra lumii, ceea ce „văd” ei a mai fost văzut şi (de)scris, aşadar încărcat cu un sens de neocolit. Ce rămâne în urma unei locuiri personalizate – din viaţă şi/sau din scris – e atmosfera înţeleasă ca rezultantă a unor impregnări senzitive. Cei care vin în urmă o adulmecă, o degustă, în cazurile alese o completează, căci ea nu-i altceva decât rezultatul succesiunii coadaptaţiunilor, cum ar spune Eminescu („Ceea ce-au pus părinţii înlăuntru iese azi la iveală; dar părinţii înşişi n-au făcut decât să-şi coadapteze intelectul unor medii consecutive, şi rezultanta acestor coadaptaţiuni consecutive e inteligenţa noastră. De aceea şi avem înţelegerea oricărui timp din trecut, şi puţină pricepere pentru viitor”). Ţinutul astfel mitificat, prin locuire expresivă, fie păstrează urme vii, fie imită/reproduce schema livrescă a unui loc de-acum recognoscibil. Fiinţa culturală nu mai e inocentă, vederea ei mereu „mişcată” descoperă ploi bacoviene, ceţuri ca-n Turner, luminişuri grigoresciene. Memoria culturală e (mai) puternică; a împins în umbră memoria „naturală”. În Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului, A.R. îşi propunea să descopere „ce anume a făcut ca anumite zone bucureştene să capete acea «aură» de mister care supravieţuieşte şi astăzi”. Geografia „vie” a oraşului este consemnată „nu doar în documente oficiale, prin mijloacele şi instrumentele ştiinţelor exacte, ci mai ales în ceea ce J.-J. Wunenburger numea «atlasul interior» al fiecăruia“.
Romanul de acum pătrunde în acest atlas interior, folosind cu discreție și inteligență tot dosarul cărților precedente de critică și istorie literară, dar privilegiind cu voluptate povestea pe care imaginația romanescă o poate stârni și susține până la detalii infinitezimale. Pointiliste, era să zic, fiindcă arta detaliului care poate sugera panorame m-a cucerit mai ales în scrisul ei. Andreea Răsuceanu mărturiseşte într-un interviu: „M-am născut în Bucureşti, de fapt suntem la a treia generaţie de bucureşteni noi, cei din familia mea. Cred că lucrul acesta contează, în sensul că oraşul în care trăim ne impune, dincolo de voinţa noastră, o anumită matrice mentală, un ritm, un mod de a fi în lume chiar. E o legătură foarte subtilă, imperceptibilă uneori, între propriile noastre emoţii, stări interioare şi viaţa, palpitul oraşului, există chiar o anumită reciprocitate […] Pentru fiecare dintre noi, oraşul e altul, îl «trăim» diferit, ni-l asumăm altfel”.
O formă de viață necunoscută este construcția romanescă înmugurită pe aceste adulmecări critice ale locuirii. Cartea te provoacă să cobori, memorativ-livresc, în locuri înmiresmate de cuvinte. Aceste aromitoare întoarceri și fugi – cum le numeam altădată, și în sens muzical, referindu-mă la cărți de Ioana Pârvulescu, Simona Sora, Diana Adamek, Tatiana Dragomir, Filip Florian sau Simona Antonescu – nu te îndepărtează de lumea ta de azi și de acum, deși ochiul dinăuntru are nevoie de o acomodare când oprești lectura, ci te re-învață să prețuiești detaliul. Sunt tentată să descriu și să explic senzația mea de cititoare, capcana în care aluneci pe nesimțite pentru a te lăsa în voia unei galerii subterane de miniaturi asupra cărora te apleci, refăcând, prin privirea mijită a lecturii, o lume necunoscută, căci uitată: „Mă uit la fotografie şi mă întreb de unde mi-e cunoscută femeia asta. În camera ei a rămas un fel de lumină străveche, ale cărei ape galbene îmi amintesc de o nuanţă de strugure copt din bolta de la C., o lumină care vine din primele mele vise. Camera e neschimbată, totul e de-acolo, din primii ani cu Sandu în Balta Albă, anii lor de fericire. Mobila greoaie, lăcuită, pe care n-aveam voie să lăsăm amprente, vitrina demodată, cu pahare prăfuite pe care acum habar n-am cui o să le dau, covoarele persane, mirosurile lor, ale casei, care nu s-au dus nici acum. Fotografiile le-am găsit târziu, întâmplător, într-un sertar al comodei lăcuite, într-o cutie roşie pe care scria «jeleuri asortate» […] Înăuntru rămăsese un iz vag de naftalină, ca în casa de la C., unde era mereu umbră ca într-un adânc de pădure”. „Adâncul de pădure” poate fi o metaforă a reîncărcării cu înțelesuri adânci a unei lumi abandonate până atunci la lizieră.
Gabriela Adameșteanu, care semnează textul escortă, are dreptate: poveștile celor trei femei, Ioana, Elena şi Stanca, trăitoare în epoci diferite și sub vremi diferite, consună căci ele au „simțul trecerii și dorința de a opri curgerea necontenită a timpului, construind ceva – o biserică, o casă, o familie”. Moartea e un revelator perfect, căci pune sub o lumină incomodă nu doar lipsa de sens a existenței umane, ci și bogăția de sensuri pe care le are/le poate dobândi aceasta prin atentă, răbdurie locuire în timp și spațiu și printre semeni. Cartea începe abrupt cu o moarte („Când a murit, au uitat să acopere cu un cearşaf şi vitrina cu pahare. Au acoperit oglinda mare, veche, din camera ei, dar nu şi vitrina încărcată de serviciile lustruite – unul de cafea, greu, în nuanţe marine, cu o linie subţirică aurie, altul de dulceaţă, din porţelan de culoarea trandafirului veşted, moştenit de la cine știe cine. Oricum nu știu ce-aș mai fi putut să-i zic acum, când pentru ea lucrurile arătau altfel, aşa cum le vedea în sfârşit, din interiorul lor, dinăuntru către în afară, cum vedea şi vitrina ei preferată, cu paharele şi ceştile de cafea, din adâncul apelor ei tulburate de vreme”) și se încheie cu promisiunea unui „joc abstract de lumină” care încarcă scenele de viață cu un sens abia bănuit, dar neîndoielnic înalt. Trimiterea la Hopper, cu casele și odăile lui detaliat-fantomatice, cu singurătăți, melancolii, restriști, sugerează o „lectură” care ar putea fi depășită prin ne-uitare: „Ioana nu se temea de moarte. Închizi ochii şi gata, dincolo nu mai e nimic, spunea mereu şi chiar credea asta, firea ei sceptică, moştenită de la Radu, o împiedica să-şi imagineze grădini umbroase în care cei pe care i-a iubit o vor aştepta să trăiască o veşnică viaţă lipsită de dureri. Raiul e-aici, dacă ştii să ţi-l faci, zicea, moartea e uitarea, e nimic, e neant”. Infinitele țesături ale urmelor trecerii omenești . („Pe banca aia veche de lemn se prinsese un fel de lichen, de pistrui buretoși care se întindeau ca o eczemă pe suprafața ei. Probabil de la combinația de apă, săpun și stat la soare, în ploaie, în praf, atâția ani, atâtea generații. O formă de viață necunoscută […]. Îmi amintesc banca asta mai bine decât multe alte lucruri legate de casa de la C., îmi amintesc mirosul ei de lemn ud și putrezit, de crăpăturile înguste în care săpase straturi peste straturi apa murdară de la hainele copiilor, o întreagă istorie a familiei înscrisă acolo, în interminabilele firide inundate. Formele ciudate care creșteau pe carnea lemnului, sau poate din ea, se întindeau ca o hartă pe scândura orizontală, și mi se părea că nu e niciodată aceeași”) se prefac într-o hartă complexă vorbind despre succesiune, durare, menire, cum spune autoarea într-un interviu: „De fapt, e vorba despre o metaforă, legată de ideea de trecere, de istorie personală, de succesiune a generațiilor. Totodată, se referă la toate acele forme subtile, abia perceptibile pe care uneori nu le observăm, sau le ignorăm – forme de manifestare a vieții, la toate nivelurile, de la cel biologic la cel emoțional, sufletesc, spiritual”.
„Bucureștiul e centrul lumii mele. Locul prin excelență, în funcție de care mă definesc, îmi pot formula identitatea”, spune A.R., iar romanul ei e o încercare repetată, reluată din perspectiva a trei timpuri și a trei personaje, de a recompune harta de profunzime a acestei lumi, de a readuce la suprafață detaliile spațiului auroral din Balta Albă („cartierul în care am copilărit o vreme și care a lăsat asupra mea o impresie puternică, așa cum se întâmplă cu spațiul idealizat al copilăriei”). Așa cum Elena recompune în zori geografia încăperii în penumbra căreia deschide ochii, dezvăluind detaliu după detaliu și așezându-l la locul lui pentru a găsi, poate, „un sens mai adânc al lucrurilor”, cartea cucerește tocmai prin arta reconstituirii, în seama documentării pasionate și a amintirii ca instrument activ, a acestui centru al lumii. Amândouă se petrec prin intermediul privirii: una lucidă, scormonitoare, tehnică, în cazul documentării, alta, mijită, creatoare, refăcând din cioburi un portret al locului predilect, adăstând pe cele mai infime pete de culoare, lumină, pe arome și forme, într-un cuvânt, refăcând, pictural, o atmosferă: „Mă ridic să torn ceaiul în ceaşcă. Miroase a măceşe, un pic acru, şi a biscuiţi din ovăz. Pe pervaz alunecă lent, ca o umbră, Miriam, şi-n ochi îi văd fascinaţia hăului care se deschide sub ea. De la etajul 10, de câte ori ies să fumez o țigară-n balcon, văd lumea ca-n palmă, Calea Victoriei întreruptă de vârfurile blocurilor-turn, ultimele case rămase în picioare spre Buzeşti, cu cariatidele mâncate de apa ploilor, singurul plop stingher care se mai întinde ca un semn de exclamație şi se pierde, uneori, în norii rozalii ai asfinţitului…” Bucureștiul e, astfel, un personaj de fundal, dar și de prim-plan, căci „locul imprimă asupra mentalului nostru un mod de gândire, de raportare la lume”; „Vocea se potrivea cu vineţiul nopţii de august, se desfăcea din el, continuând linia melancolică a unui saxofon, încât i se păru că toate speranţele ei spulberate se întâlneau în ea cu ale altora, ca şi cum, odată cu muzica tărăgănată, un fluid enorm de tristeţe ar fi străbătut oraşul la ora aceea din seară”. Să mai spun doar că scrisul de mână reprodus pe copertele 2 și 3 adaugă un plus de căldură poveștii Bucureștiului, căci sugerează implicare, apartenență, asumare.
Andreea Răsuceanu, O formă de viață necunoscută, Editura Humanitas, București, 2018, 332 pag.