Comparat, în ceea ce privește unele tehnici narative, cu Jorge Luis Borges sau, de o parte a criticii, chiar cu William Faulkner (mai cu seamă la nivelul modului de tratare a formelor temporalității), Antonio Muñoz Molina (născut în anul 1956, la Úbeda, provincia Jaén), impus ca prozator în adevăratul sens al cuvântului în spațiul cultural hispanic odată cu publicarea celui de-al doilea roman al său, Iarna la Lisabona (1987), oferă cititorului, prin Luna plină, un alt exemplu al artei sale narative de excepție. Publicat în anul 1997, romanul Plenilunio are ca punct de plecare, după cum autorul însuși a mărturisit, un fapt divers din paginile ziarelor, și anume fotografia unui tânăr criminal, surprins în sala de judecată într-o ipostază calmă și senină, ca și cum s-ar fi aflat într-o biserică, nu pe băncile unui tribunal. Pornind de la această imagine aparent banală pe care a văzut-o într-un cotidian american, scriitorul spaniol a construit un foarte reușit roman polițist, o narațiune plină de suspans, pe alocuri cu accente de proză de aventuri, implicând teme care se întretaie și se influențează reciproc, personaje excelent construite, dar, de astă dată, după cum Muñoz Molina va sublinia în repetate rânduri, fără date care să țină de domeniul biografiei autorului, așa cum se întâmpla în unele dintre creațiile sale anterioare, ca să amintim aici doar excelentul roman Călărețul polonez (1991).
Relatarea se face la persoana a treia, iar narațiunea e în general lineară, cu toate că planul prezentului e întrerupt, pe alocuri, pentru inserarea unor secvențe din trecut, importante pentru construcția subiectului și pentru evoluția personajelor. Plasate la începutul anilor ‘90, după cum indică anumite detalii ce trimit la reevaluările obsedante ale perioadei franchiste, atât de caracteristice pentru Spania acelei epoci, întâmplările din romanul acesta șochează și țin cititorul cu sufletul la gură. Căci o fetiță de nouă ani, Fatima, e violată și ucisă cu bestialitate, comunitatea e bulversată la gândul că astfel de fapte s-au putut petrece în orașul aparent atât de liniștit, iar autoritățile încep demersurile de descoperire a făptașului. Sarcina aceasta, care se va dovedi mult mai dificilă decât păruse la prima vedere, îi revine unui inspector revenit în sud din Țara Bascilor, a cărui unică rațiune de a fi devine găsirea criminalului. Între timp, însă, în oraș are loc o a doua tentativă de crimă, iar atenția pe care presa o dă acestui caz începe să reprezinte o amenințare pentru inspectorul căutat de grupările separatiste basce, a căror activitate o investigase în trecut. Având o căsnicie dificilă, iar soția sa fiind afectată psihic de modul de viață marcat de permanente amenințări, inspectorul are, pentru un timp, senzația că poate să-și găsească liniștea alături de Susana Grey, fosta învățătoare a fetiței ucise, însă, într-o lume marcată de violență, tihna oricărei relații e pusă la tot pasul sub semnul întrebării. Spațiul desfășurării acțiunii, cu toate că scriitorul nu indică vreodată numele orașului, pare desprins din creațiile sale anterioare, numeroase amănunte ducând direct către Mágina, localitatea în care critica literară a descoperit atâtea și atâtea legături cu Úbeda, unde s-a născut autorul însuși. Excelentă e traducerea în limba română a cărții (publicate, ca și Călărețul polonez, de Editura Casa Cărții de Știință, din Cluj-Napoca), semnată de Melania Stancu, de fiecare dată atentă la nuanțele și ritmurile textului și pe deplin capabilă să prindă și să redea în românește stilul scriitorului spaniol.
Romanul lui Antonio Muñoz Molina combină cu măiestrie istorisirea cu meditația filosofică, acțiunea cu reflecția, ironia amară cu cinismul atitudinii și faptelor unui criminal cu sânge rece. Astfel încât, pe nesimțite, cititorul realizează că are în față mai mult decât un simplu roman polițist. Notele de realism frust ce punctează relatarea faptelor sunt întrerupte de momente de mare profunzime, în care conștiința lucidă a naratorului se apleacă asupra unor probleme grave, ce dau sens nu doar unei cărți aparent de aventuri, ci chiar condiției umane contemporane. Cine sunt cu adevărat vinovații și ce șanse există ca un criminal să primească pedeapsa pe care o merită? Cine poate garanta că astfel de întâmplări nu se vor repeta? Crima și criminalul nu mai sunt privite, aici, din perspectiva vâlvei jurnalistice care, de foarte multe ori, caracterizează prezentarea unor tragice evenimente ale zilelor noastre. Căci, convins, după cum a spus chiar el, că opinia publică e adesea în pericol de a-și îndrepta atenția prea mult asupra criminalilor și de a pierde, astfel, din vedere, tocmai victimele și suferința lor, scriitorul spaniol are curajul de a explora cu acuitate și compasiune sentimentele de spaimă ale victimei care s-a aflat la un pas de moarte, micuța Paula, și de a încerca să înțeleagă, în acest fel, din perspectiva inspectorului (al cărui nume nu-l aflăm) groaza primei victime inocente, mica Fatima. Interesantă este, tocmai în acest context, figura criminalului din Luna plină – un tânăr aparent obișnuit, care trece cu ușurință neobservat de cei din jur, având o meserie umilă și fiind obsedat de mirosul de pește pe care crede că mâinile sale l-ar avea tot timpul, în ciuda oricăror încercări de a-l îndepărta. Semnificând disprețul tânărului criminal pentru propria ocupație, dar și pentru originea sa și pentru propria familie pe care o consideră, indirect, vinovată de toate neîmplinirile și eșecurile sale (inclusiv de cel în plan fizico-erotic), mirosul de pește – prezent mai mult în mintea sa decât în realitate! – pare a-l singulariza și mai mult pe cel care, oricum, se situa în mod deliberat departe de semenii săi, chiar și atunci când se afla în mijlocul mulțimii.
Având plăcerea ascunsă de a se considera superior inspectorului și organelor de poliție din simplul motiv că, pentru moment, pare a fi în afara oricărei suspiciuni, criminalul (care, în paranteză fie spus, nu apare decât în capitolul 12 al cărții!) se plimbă adesea prin locurile unde își ademenise prima victimă ori prin centrul orașului, prin fața comisariatului, ca pentru a-și afirma, în mod secret, ascendentul asupra tuturor. Numai că ajunge să facă un pas greșit, și anume să încerce să comită o a doua crimă, exact după tiparul primeia. Victima are aceeași vârstă, agresiunea are loc tot într-un lift, la adăpostul întunericului nopții, numai că fetița își pierde doar cunoștința, nu și viața, iar din acest moment începe o cursă contra-cronometru pentru prinderea vinovatului, inspectorul beneficiind și de mărturia Paulei și încercând cu disperare, împreună cu colegul său, Ferreras, să pună cap la cap amănuntele macabrelor evenimente. De fapt, doar datorită detaliilor pe care și le amintește fetița și lunii pline din noaptea fatidică criminalul va fi, în cele din urmă, descoperit. În plus, părintele iezuit Orduña, fost profesor al actualului inspector de poliție (de pe vremea când acesta se afla la orfelinat, după ce îi pierduse pe părinții săi) încearcă să-l convingă să străbată orașul și să privească atent chipurile oamenilor, deoarece răul, susține el cu obstinație, poate fi observat în ochii acestora și pe chipul lor. Tema răului din societate, a luptei neîncetate dintre Bine și Rău, e prezentă în acest roman, iar părintele Orduña se transformă, treptat, într-un adevărat maestru spiritual al inspectorului, care are mare nevoie de puncte de reper în mijlocul unei lumi ce pare a-și fi ieșit din matcă și al unei căsnicii ale cărei ruine le contemplă mereu neputincios: „Zi și noapte umbla prin oraș în căutarea unei priviri. Nu trăia decât pentru îndatorirea aceasta, deși încerca să facă și alte lucruri sau se prefăcea că le face, privea numai, spiona ochii oamenilor, chipurile necunoscuților, ale ospătarilor din baruri și ale vânzătorilor din magazine, chipurile și privirile din fișele deținuților. Inspectorul căuta privirea cuiva care văzuse ceva mult prea monstruos ca să poată fi atenuat sau șters complet de uitare, o privire care trebuia să păstreze o amprentă sau o urmare a crimei, niște pupile în care să întrezărească vina fără nici o ezitare. Îi spusese părintele Orduña «găsește ochii aceia», și îl fixase cu privirea până când inspectorul tresări puțin, ca pe vremuri…”. Iar dacă bătrânul iezuit e ghidul său spiritual, cea care îl ghidează în plan sentimental e Susana Grey, femeie inteligentă, divorțată și mamă a unui copil, alături de care inspectorul pare a-și regăsi forța de investigație și puterea de lucru. Numai că totul va fi pus sub semnul morții, al amenințărilor de tot felul și al violenței, câtă vreme, sub pretextul nebuniei, criminalul ar putea scăpa în scurtă vreme de pedeapsă și ar putea comite alte crime, iar pe de altă parte militanții basci ETA îl urmăresc pe inspector, ajuns un soi de veritabilă victimă colaterală a propriei sale celebrități determinate de articolele din ziare și de imaginile ce se difuzează la toate televiziunile din țară. Încercând să descopere răul și să-l pedepsească, iar pe de altă parte să facă bine (sau, cel puțin, să facă dreptate – ori, măcar, justiția umană) victimelor, inspectorul își pune propria viață în pericol, iar răul, fie că e vorba despre violența domestică, despre agresiunile sexuale sau despre terorism, se dovedește mult mai greu de învins decât ar putea părea la prima vedere.
Romanul acesta al lui Muñoz Molina abordează, din perspective adesea nebănuite și prea puțin analizate, tema exilului, o preocupare constantă a prozei spaniole a ultimelor decenii. Dar, în Luna plină, tema aceasta se concretizează într-un mod aparte. Spre deosebire de Călărețul polonez, de pildă, unde semnificațiile dezrădăcinării erau evidente și erau puse în mod clar într-un context cu adevărat internațional, aici avem de-a face cu izolarea inspectorului protagonist, cu singurătatea lui, cu dificultatea sa de a comunica și de a stabili (ori de a-și păstra) relații bune cu oamenii din jurul său. E exilat în mijlocul semenilor și al foștilor săi concetățeni, alături de care ajunge să trăiască din nou, într-un moment de cumpănă al existenței sale, la fel cum tot singur fusese și în Țara Bascilor, unde crezuse că poate să schimbe dacă nu lumea, măcar ceva din mediul dominat de violența care parcă ajunsese să determine majoritatea faptelor oamenilor.
Antonio Muñoz Molina demonstrează încă o dată, în romanul de față, excepționalul său dar al observației, atât în ceea ce privește universul sentimentelor, cât și cel fizic, al lumii exterioare, reușind să transmită, în doar câteva rânduri și doar prin câteva tușe, sugestii nebănuite. Psihologia umană, frustrările sau bucuriile ce marchează existența cotidiană sunt, la rândul lor, excelent prezentate ori sugerate, romancierul știind întotdeauna cum să evite senzaționalul facil, dar și căderea în melodramatic. Nu putem trece cu vederea nici lirismul de substanță prezent, oricât de straniu ar putea să pară, exact în momentele esențiale ale textului, dându-i, în acest fel, o profunzime nebănuită. Scriitorul știe cum să descrie ceea ce spun gesturile, dincolo de cuvinte, dar și ceea ce, uneori, cuvintele reușesc doar să ascundă. Tăcerile și vorbele personajelor devin, așadar, deopotrivă de importante și relevante pentru evoluția conflictului și pentru deznodământul cărții. Citind Luna plină, lectorul se simte, pe rând, inspector de poliție, victimă și agresor, ghid spiritual al celor aflați în derivă, dar și detectiv în păienjenișul de semnificații al unui text care rămâne polițist doar la nivelul formei, conținutul trimițând spre sensuri superioare și, fără îndoială, spre marile adevăruri ale condiției umane contemporane.
Antonio Muñoz Molina, Luna plină, traducere și note de Melania Stancu, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2018