cronica literară
Irina Petraș

Democrația râsului

Articol publicat în ediția 5/2019

Răspunzând de curând unei anchete lansate de revista Neuma, mă refeream și la starea actuală a tipurilor „populare” de literatură (SF, thriller, policier, fantasy, povestiri și poezie umoristică), genuri, spuneam eu, nicidecum în criză. Despre câți fani are literatura SF și cât de bine sunt organizate evenimentele scriitorilor genului ar putea povesti multe Mircea Opriță, de pildă, iar despre voga literaturii umoristice, Cornel Udrea (ca să numesc doar clujeni). Sălile pline de care se bucură lansările de carte ale celui din urmă ne spun clar: cărțile „populare” sunt foarte populare.

După un mic popas liric, în tinerețe, Cornel Udrea se dedică genului umoristic, dovedindu-se sensibil la comicul situațiilor indiferent de regim (acestea, regimurile de la noi, par să-și fi propus anume să-i asigure necontenit și cu asupra de măsură material, când roz, când negru, umoristului!) și degustând ca un gurmet jocul de cuvinte și flexibilitatea limbii române. Una după alta, cărțile sale (Obiceiuri de nuntă la cangurii şchiopi, Mersul pe jos, Duminică la iarbă verde, Marele zid chinezesc german, Transsiberianul de Feteşti, Reproducerea la bufniţele împăiate, Lebăda mahmură, Ciroza la ţânţari, Sodomel şi Gomoriţa, Aut, Caesar, ofsaid nihil, Oameni de unică folosinţă – ca să dau doar câteva titluri) construiesc o panoramă satiric-umoristică a lumii contemporane lui, demontând spumos și cu schepsis toate stereotipiile limbajelor social-politice.

Râsul – prin excelenţă democratic” şi „humorul – cel mai democratic dintre obiceiurile omeneşti” (Karel Čapek) sunt sursele şi scopul unei mari cantităţi de literatură circulând sub genericul „literatură satirică” sau „umoristică”. Socotită, adesea pe bună dreptate, literatură uşoară, „carte de vacanţă”, fără pretenţii şi fără urmări, este obligată la o condiţie periferică, de cenuşăreasă, condiţie legitimând derogări de la calitate. Concentraţia de literatură adevărată pare să fie dependentă, în raport invers, de gradul fidelităţii textului faţă de pretextul social, acesta din urmă totdeauna transparent, uşor detectabil – regula jocului. Cu cât mai greu de identificat „morala”, cu atât mai mare şansa caratelor estetice. Când Caragiale decidea „toţi suntem iritabili, expresivi sunt numai unii”, avea în vedere tocmai această posibilă trădare estetică a pretextului. Textul are libertatea şi obligaţia de a fantaza, de a exagera, de a fixa un detaliu până la traducerea sa în absurd, de a-şi oferi răgazuri ludice exersând virtuţile latente ale cuvintelor. Expresia izbucneşte cuceritoare, eclipsând, aparent, iritarea iniţială, dar garantându-i de fapt eficacitatea. Râsul este, înainte de toate, un efect de limbaj. Situaţia vizată nu e neapărat comică – banală, comună, insignifiantă, adesea cu o doză fragilă de tragic, ea este încărcată comic prin limbaj. Cuvintele mimează neînţelegerea, comentează evenimentul pe un ton sec, naiv, bombastic – oricum nepotrivit, greşesc perspectiva, turaţia, dozajul coloristic. Neorânduiala şi cea mai măruntă se transformă în dereglare lingvistică. Aceasta din urmă îşi cucereşte autonomia, există prin ea însăşi, devine literatură. Îşi asumă neprevăzutul, delirul, aberaţia, incertitudinea, le introduce în instrumentarul comic şi speră să deconspire, în cele din urmă, tocmai pretextul trădat. E condiţia măscăriciului asupra căruia opinia publică a convenit că „nu ştie ce spune” ca el să poată spune ce ştie. De perfecţiunea prefăcătoriei sale depinde succesul ultim al demersului. El va trăda pentru a rămâne credincios.

În galeria umoriștilor noștri pot fi numărați (vorba lui Cornel Udrea în cartea cea nouă: „Toți mă laudă, vorbesc frumos, o duminică de cuvinte, substantive,«urmașul lui Caragiale, frate cu Orwell, Camus în ziua lui bună, Mușatescu, Băieșu, Silvestru», nu scapă niciunul…”), cu trăsături proprii, cu programe și instrumentare de detaliu strict personalizate, Valentin Silvestru, Dumitru Solomon, Teodor Mazilu, Ion Băieşu etc. Dintre clujeni, Cornel Udrea, Viorel Cacoveanu, Tudor Ionescu. Umorul lui Viorel Cacoveanu are o notă cu totul aparte, ardelenească. Hazul nu se dezlănţuie până în vecinătatea grotescului, jocul de cuvinte este arareori savurat în sine, râsul lui e reţinut, amar, totdeauna secund. Nu de o sau din inerţie se râde în prozele sale, ci de degradarea intenţionată, conştientă pe jumătate, a relaţiilor interumane, sociale. Apelând la umorul comprehensiv al povestirii cu plăcerea particulară a celui care experimentează limbaje pe cont propriu, expert în genul „pilulă”, dar şi în organizări mai sofisticate ale întregului narativ, Tudor Ionescu are asigurat succesul nu neapărat şi exclusiv din motive estetice cât, mai ales, prin „măgulirea unei stări generale a sensibilităţii publice” (una dintre căile succesului enumerate de un Tudor Vianu). Prozele lui vin cu detaşare şi spirit în întâmpinarea orizontului de aşteptare al cititorului care descoperă rostite cu umor propriile sale impacturi cu imperfecţiuni cotidiene.

În fine, Cornel Udrea care construieşte stufoase forme lingvistice pe scheletul unor situaţii stereotipe. El lasă cuvântul să înmugurească „de la sine” în ramificaţii inedite, ca la Boris Vian, să zicem. Structura fragilă a limbajului (şi a lumii, implicit) este luată ca atare, sunt asumate excrescenţele ei hilare. „Cel mai cunoscut şi mai subtil autor de proză umoristică din spaţiul transilvan” (Petru Poantă) nu duce lipsă de materie primă. „Subiectele din socialul imediat sunt destule, har Domnului, mai ales în ultimii ani, cu totul altele decât cele dinainte de ’89. Cuvintele zâmbitoare, uneori, le las în favoarea celor mai posace, mai încercănate, atunci când scriu altceva, teatru, să zicem, dar nu ține mult: sunt un optimist funciar”, mărturisește într-un interviu recent. Apropo de „cuvintele zâmbitoare”, Fănuș Neagu avea dreptate: „Felul în care vorbeşte Cornel Udrea, cu flori şi zâmbete mici, îl face al naibii de interesant şi în cărţile lui regăseşti umorul românilor”. Dar Cornel Udrea completează cu luciditate: „Din păcate, un anume fatalism – las’, mai rău să nu fie – sau hazul de necaz oglindind o anume apatie a reacției de masă fac din umorul popular, cel colocvial, o realitate benignă, fără efecte”. Sau „Acolo, în realitatea imediată, totul este o repetiție, o superofertă de clișee, de scenarii și comportamente la fel și azi ca ieri, ca mâine și în vecii vecilor. Amin! Într-o lume a mediocrității, suficientă sieși, burzuluită rău, dar gata să pufnească în râs în orice clipă, toate au consistența fulgului de nea, căzând pe o plită încinsă…”

De curând, a publicat în Colecția de proză a Editurii Școala Ardeleană un roman umoristic, Chiar el a spus cu mâna lui. Cu o auto-prefață despre rătăcirea în labirintul vieții, introducând detaliul biografic al traversării unui periculos hop medical – „La 70 de ani, încă nu m-am obişnuit cu viaţa: o suport greu şi cred că nici ei nu-i este uşor să mă care în spate, dar o face de atâta amar de vreme cu o anume resemnare ce ne convine amândurora … Când trec prin faţa farmaciei, sar într-un picior, fac ca toţi dracii, numai ca să ştie cele dinăuntru, altfel mame şi bunici cumsecade care ştiu să ofteze în latineşte, că mi se rupe, sunt bine, sănătos (minciună), neîmbătrânit (ha, ha!), deloc speriat de oglindă şi pus pe fapte mari (altă minciună…), dar, în general, dacă nu chiar în mareşal, am un tonus rumeior, proiecte vii, iar în acvariu, peştişorii se mănâncă între ei şi fac haz, cum pot şi ei, de lacrimile ce apar din senin şi pleacă mai departe”–, își propune scrierea unui roman serios, cu o seriozitate, însă, care nu contrazice structura sa „funciar optimistă”: „Nu pot să scriu ce vrei matale, grav și cernit, nu se poate doar Bacovia, mai trebuie și ceva carnaval, chiar dacă plouă și e mizerie de bacău meteorologic”; „să nu așteptați o carte existențială, cu întrebări patetice, interogații chinuitoare, cu privitul obsedant în fântână. No, nici gând! Înainte, însă, de a mă așterne pe scris, trebuie să mă încetățenesc, să intru în rând cu lumea bună, să devin un fiu al clasei de mijloc, fiindcă aceasta mișcă socialul, dă personalitățile durabile, este cu armata făcută, adeptă a familiei tradiționale, autoarea teoretică a revoluțiilor, știe să înoate, să facă pe moarta, pe falita, știe cam totul și dă clasă clasei muncitoare, aflată întotdeauna în clasa primară”. Fiindcă„este de bonton, să ai și un psiholog, pe lângă medicul de familie, popa de familie, maseurul, abonamentul de la bazin, țăranca bătrână cu brâul de lână, care îți aduce lapte adevărat, de la țară, nu rezultatele unei vaci sintetice, una snoabă, care produce ciocolată violet, direct prin mulgere”, prozatorul alege ca pretext scenic și regizoral pentru desfășurările sale teatral-epice sala de așteptare (prelungită) a cabinetului unui psiholog (care, desigur, „va pricepe că nu are de-a face cu un novice în ale existenței, are în față un ludic subțire, în plin efort voios de a demonstra că pe Don Quijote l-au distrus morile de vânt eoliene și diabetul Dulcineei”), pentru a buluci asupra cititorului puzderie de personaje, de situații, de comentarii ludic-amare, într-o inepuizabilă vervă lingvistică. La ușa unui psihiatru, toate personalitățile sunt oarecum în mod legitim accentuate, așa încât spiritul de observație, dar și imaginația prozatorului se pot dezlănțui în voie radiografiind toate fețele lumii neașezate în care trăim, alternând secvențele acide cu unele melancolic-sentimentale: „Aialaltă Românie este evocată doar ca contra-argument al bunăstării cu care ești lovit acum în moalele capului de guvernanți, pe drumul oblu spre un niciunde seducător”; „Mai știe vreun părinte să facă zmee? Știe pe dracu! Iar pe copii nu îi interesează chiar deloc, ei îmbătrânesc cu telefoanele în mână, devin acri, grăbiți, dornici să te vadă plecat din preajma lor. Mai scrie cineva scrisori, scrisori de dragoste? Pe sub balcoane un viorist fără vârstă, mai chinuie o vioară cu osteoporoză, oferind – la schimb – o serenadă?” Din perspectiva unui om normal – „normalitate pe toată linia, cu excepția faptului că sunt scriitor, cu dorința că vreau și eu să lămuresc științific de ce, după ce scoți degetul din apă, nu rămâne gaură, de ce delfinul doarme cu un ochi deschis, de ce elefantul nu vede bine, de ce câinii aleargă în jurul cozii, de ce unii politicieni nu vor să învețe ortografie, ortoepie și se tem de neologisme. Aproape toate cele amintite au explicații în biologie, în medicină, în fizică sau chimie. În cazul politicienilor, științele ridică din umeri și pleacă în treaba lor” –, verbalizează cu umor galben („Într-adevăr, de la o anumită vârstă, viața te încurcă la trăit, dar asta nu înseamnă că trebuie să-ți faci griji!”) toate urmările periculoase ale vieții-labirint petrecute între patru pereți de cameră de bloc, de lift, de autobuz, de coșciug, „habar nu ai ce a mai făcut câmpia în lipsa ta, dacă muntele s-a întâlnit cu cine trebuia, mori prost, încrâncenat şi destul de tânăr pentru statistici inutile”. La finalul radiografiei sale detaliate și fantaste, prozatorul ar putea da „o explicație plauzibilă la toate câte ni se întâmplă”, pe care, însă, nu o dorește nimeni, căci„oamenii se izbesc unii de alții ca niște orbi, de parcă ar vrea să treacă prin ei înșiși”: „Libertatea rămâne o iluzie, o abstracție, până la urmă. Ca și democrația. Pentru că faci comparații nenorocite, cu un trecut nenorocit. Dacă ai douăzeci de programe la televizor, dacă poți beșteli pe facebook sau în piața mare conducătorii, dacă ai banane, portocale, mere grecești, struguri spanioli, salamuri ungurești, somon și nisetru, caviar la kilogram, dacă poți să colinzi prin lume, să te așezi în Europa și să trăiești muncind pentru alții, dacă umbli cu mâinile în buzunare prin expoziția asta, cea mai mare, nu înseamnă că ești liber, că trăiești democratic…”.

Cartea lui Cornel Udrea se citește pe nerăsuflate, la fiecare pagină găsești detalii în care te poți recunoaște, zâmbind adesea amar, ori în care recunoști nemulțumirile semenilor față cu lumea. Umorul lui e mereu proaspăt, plin de incuri surprinzătoare și de subînțelesuri, cu săgeți aruncate înspre toate țintele pe care lumea de azi i le scoate în cale.

Cornel Udrea, Chiar el a spus cu mâna lui,
Editura Școala Ardeleană,
Cluj-Napoca, 2019, 276 pagini.