eveniment
ANA BLANDIANA

Festivalurile de poezie

Articol publicat în ediția 5/2019

Felul în care în ultimele 2-3 decenii festivalurile de poezie s-au înmulțit în Europa, mai mult, felul în care s-au înmulțit și s-au profesionalizat organizatorii lor, transformând lecturile în evenimente și evenimentele aproape în afaceri poate fi o interesantă temă de studiu sociologic legat de poezie ca formă de supraviețuire, de poezie ca formă de punere în lumină, de poezie ca mijloc de socializare, de poezie ca obiectiv turistic.

Nu mi-am propus niciodată să număr la câte festivaluri de poezie am participat, dar dacă aș fi făcut-o sunt convinsă că nu mi le-aș fi adus aminte pe toate. Pentru că, în timp ce unele sunt mici capodopere de organizare devenite aproape opere de artă, altele sunt mândre de caracterul lor boem și aiurit, iar altele sunt pur și simplu liste riguroase de recitaluri în care nu intervine nimic care ar putea bruia atenția urmăririi versurilor. Adevărata deosebire dintre ele nu este însă nici formatul, nici importanța poeților, ci numărul ascultătorilor, impactul public. La unele festivaluri de poezie participă zeci de spectatori, la altele sute și la altele mii. De altfel, unele dintre ele aproape nu au spectatori și nici nu își propun să aibă, sunt gândite doar ca o formă de întâlnire și apropiere a poeților.

Indiferent însă de anvergura sau de motivele locale care se află la originea lor, profilarea festivalurilor de poezie în ultimele decenii se explică printr-un profund fenomen psihologic: oboseala de consum. Malraux spusese că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Dacă excludem explozia fanatismului islamic (dar de ce s-o excludem, când reprezintă unul dintre fenomenele determinante ale acestor ani?), s-ar părea că scriitorul francez nu are dreptate. Dar să nu ne grăbim, chiar dacă pronosticul nu e corect, analiza din care provine este exactă. Oamenii nu pot trăi la nesfârșit numai din materialitate, muncind tot mai mult, ca să câștige tot mai mult, ca să mănânce tot mai mult, ca să facă tot mai multe cure de slăbire… O întoarcere spre spiritualitate se produce aproape fără voia lor; aproape fără să-și dea seama. Și chiar dacă nu reușește să urce – după secole de secularizare – până la religiozitate, întoarcerea la poezie poate fi o încercare de salvare spirituală.

Pe de altă parte, după un întreg secol de îndepărtare de cititor, de ignorare și chiar de disprețuire a acestuia – prin superintelectualitatea ermetismului sau prin iresponsabilitatea avangardei -, poeții au descoperit cu uimire că smulgerea rădăcinilor din pământ atrage după sine tăierea aripilor spre cer și au început să se simtă singuri și fără rost. Și chiar dacă împărăția lor nu este din această lume, aura ei, asemenea aștrilor, nu se știe că există decât în măsura în care poate fi văzută de pe pământ. Cele mai impresionanate festivaluri de poezie sunt organizate chiar de poeți.

*

Lipica este un sat din vestul Sloveniei, nu departe de Trieste, iar Slovenia este o țară cu un milion de locuitori rezultată după primul război mondial din spargerea Austro-Ungariei și apoi, după 1989, din spargerea Iugoslaviei. Caii lipițani erau însă cunoscuți încă din evul mediu nu numai în Transilvania aflată în cadrul aceluiași imperiu, ci și la Curtea lui Ștefan cel Mare. Lipica este și astăzi, când nu se mai călătorește călare, ci cu avionul, o celebră crescătorie de cai lipițani devenită obiectiv turistic și centru al unuia dintre cele mai extraordinare festivaluri de poezie din Europa. Am ajuns la Lipica, într-unul din cele două hoteluri de cinci stele înălţate pe pajiștea din interiorul crescătoriei, în septembrie 2002, pe o vreme de miere blândă, împăcată. De la fereastra înaltă a camerei vedeam până departe iarba încă verde, presărată cu bănuții aurii ai frunzelor căzute de plop, peste care treceau aproape în zbor caii. Unii erau albi ca zăpada, alții argintii, iar mânjii erau negri. Aveam să aflu că se nășteau negri și crescând deveneau albi ca zăpada. Dar chiar fără să cunosc acest miracol, senzația pe care contemplarea lor o lăsa era de irealitate. Când am spus că treceau aproape în zbor nu am avut intenția să fac o figură de stil și nu am exagerat. Ar fi fost mai exact să spun că pluteau, pentru că nici o clipă nu lăsau impresia că ating pământul, ci doar că trec, cum trec norii, albi, argintii, negri, un fel de îngeri aparținând regnului animal. Am simțit că nu sunt singura care îi privește și într-adevăr la multe alte ferestre ale hotelului stăteau alți privitori fermecați de priveliște, mai multe zeci de poeți din diverse țări ale lumii, veniți ca și mine să-și spună poemele în această rezervație de pegași care nu aveau nevoie de aripi ca să zboare, fusese destul o seculară selectare a frumuseții. ”Cai și poeți”, m-am gândit. („Cai și poeți/ Frumuseţe a unei lumi/ Învinse de tehnică,/ Fiinţe pe care timpul/ Le lasă în urmă/ Încarcerându-le/ În propriile aureole.// Cai şi poeţi,/ Din ce în ce mai rari,/ Mai fără de preţ,/ Mai greu de vândut./ Negri, suri, albi,/ Din ce în ce mai albi,/ Apoi transparenţi,invizibili/ într-un viitor/ Fără ei/ Invizibil el însuşi.”)

Început sub acest semn al visului plin de nostalgie, de farmec și de semnificație, festivalul din Vilenica (numele unei localități alăturate unde totul se încheie în apoteoza premiului cu același nume) a durat cinci zile de recitaluri desfășurate în cele mai fanteziste cadre: noaptea la 12 într-o poiană luminată feeric în mijlocul unei păduri, într-o dimineață însorită în mijlocul unui castru roman, seara la lumina lumânărilor într-o biserică reformată, în castelul medieval din Ljubljana, sediul președintelui republicii. Cantitatea de fantezie, spirit artistic și bun gust cheltuite pentru a pune poezia în valoare au fost mereu impresionante și aproape intimidante, iar sutele de oameni care formau publicul (mereu alții sau mereu aceiași) ne urmau în cele mai inedite locuri cu o copilăroasă bucurie, ca niște argumente vii și convingătoare că frumusețea poate salva lumea. Apoi, în ultima zi, premiantul (nu-mi venea să cred că sunt eu!) a fost dus într-o trăsură trasă de patru cai lipițani până la intrarea unei peșteri unde trebuia să coboare câteva sute de metri spre imensa încăpere carstică unde avea să se desfășoare ceremonia premierii. Înainte de a intra însă, am sădit un pom în groapa pregătită, lângă care se afla montată o mare placă cu numele tuturor premianților și anul premierii. Literele si cifrele săpate în piatră erau înnegrite de umezeală și timp, numai al meu, recent, era încă alb, aproape strălucitor. Sub pământ, stalactitele și stalagmitele luminate de reflectoare colorate creau o atmosferă de basm în care versurile citite căpătau un fel de halou sonor format din ecourile misterioase produse de lovirea silabelor de stânci.

Când am ieșit afară la suprafața pământului, se întunecase și pe o arie de câteva sute de metri pătrați în jurul intrării, spre adânc, se aprinseseră focuri mari și se întinseseră mese. Se dezlănțuise în lipsa poeților o fiesta populară în care nu se mai citeau versuri, ci se cânta și se dansa pentru victoria poeziei și multe sute, poate chiar mii de oameni erau veseli și fericiți, în onoarea poeților. Dincolo de raza focurilor de tabără se vedeau parcate în întuneric nenumărate mașini cu numere de Austria, Slovenia, Italia, Croația.

Festivalul Vilenica este un uimitor exemplu nu numai al felului în care fantezia, inteligența și spiritul organizatoric pot pune în valoare poezia până la a o transforma într-un brand de țară, ci și a faptului că în țările și orașele mici festivalurile de poezie au mult mai multe șanse de succes, pentru simplul motiv că ele devin evenimente de referință, cărți de vizită ale localității și comunității respective, poezia fiind o dată pe an prilej de socializare și ocazie mondenă, fără să coboare standardele estetice, dimpotrivă, transformându-le într-o șansă aproape snoabă de accedere la înaltele zone ale spiritului. În aceste localități în care vacarmul și complexitatea vieții cotidiene sunt mai reduse, poezia poate fi pentru câteva zile în centrul acestor lumi mici singura lumină adevărată, scoasă din contextul reclamelor colorate și al focurilor de artificii și lăsată să lumineze ca în misterele antice.

*

Îmi amintesc că m-am gândit la toate aceste lucruri pe îndelete în cele două zile pe care le-am petrecut absolut singură la Castelbasso, înainte de festivalul pe care urma să-l deschid printr-un recital din cartea Un tempo gli alberi avevano occhi, care apăruse de curând. Era deci în 2005. Dar data, nici ziua, nici luna, nici anul și chiar nici secolul nu au importanță pentru că localitatea Castelbasso este o cetate medievală din secolul al VIII-lea, fără ca de atunci să se fi schimbat mare lucru, cu excepția scăderii numărului locuitorilor: în 2005 avea 50.

Mi-ar fi greu să explic exact unde se află Castelbasso pe harta Italiei, tot ce știu e că străzile de piatră îmbrăcau în trepte un vârf de munte, unul dintre acele piscuri apărute brusc pe un podiș sau chiar pe un șes în peisajul din spatele Monei Lisa. Am făcut de la Roma mai multe ore cu un autobuz hodorogit de Aquilla, pe care, la un moment dat, l-am schimbat cu un alt autobuz hodorogit, la început fără să trec prin nici o localitate al cărei nume să-l fi citit vreodată pe hartă și în cele din urmă fără să trec de fapt prin nici o localitate. Într-o stație am văzut un panou cu o hartă a regiunii pe care figura un Castelnuovo, un Castelalto, dar nu și un Castelbasso. Era un ținut sărac mai degrabă neinteresant (mă mir mereu când descopăr ceva neinteresant în Italia), cu o vegetație ternă prin care înaintam spre Munții Abruzzi fără ca peisajul să capete un aspect montan, doar că deodată drumul s-a îngustat și s-a transformat abrupt într-un șir lung de serpentine care s-au oprit în fața bisericii și a primăriei din Castelbasso. Dintru început invitația la festival mă prevenise asupra tuturor caracteristicilor locului și ale manifestărilor: era vorba de un festival internațional artistic, nu doar literar, în care recitalurile de poezie alternau cu concerte de muzică de cameră, de canțonete sau de coruri; cu spectacole de commedia dell’arte, de dansuri populare sau de balet; cu reprezentații date de mimi, acrobați sau prestidigitatori. Pentru zece zile cetatea cu 50 de locuitori – se spunea cu mândrie într-un pliant – se trezea la viață și se lăsa cucerită de sute și sute de turiști din cele mai exotice țări. Invitația era pentru trei zile, dar cum nu erau nici un fel de reglementări și cum eu urma să deschid festivalul, am preferat să aleg doar prima zi a programului și alte două din strania pustietate cu 50 de locuitori.

Întotdeauna mi-au plăcut orașele fără oameni. De câte ori puteam, în călătoriile cu Romi în Italia, preferam să ajungem în câte un oraș necunoscut seara. Astfel – după ce treceam pe la Ente del Turismo, care se găsea întotdeauna în gară, și alegeam ultima pensiune de pe lista așezată în ordinea inversă a prețurilor, lăsam bagajele, ne mâncam sendviciurile cu nelipsitul salam de Sibiu și ne grăbeam să ieșim în oraș. La început străzile erau animate de acea fibrilație a serilor care face să nu vezi decât oameni grăbiți și reclame de neon și care este aceeași pe toate meridianele, apoi, încet, încet, aglomerația se potolea, rămâneau în grupuri vesele doar petrecăreții și în cele din urmă rămâneam numai noi cu orașul. Și îl descopeream pustiu și liber de oameni, ceea ce îi dădea posibilitatea să iasă din prezent și să se întoarcă în secolele gloriei lui apuse. Mergeam ore întregi pe străzile goale pe sub porticuri medievale, ne odihneam pe treptele bisericilor romanice, ne învârteam în jurul palatelor renascentiste, descopeream pentru a doua zi adresele muzeelor, căutam statuile a căror poveste o știam dinainte, beam apă din fântânile străvechi („bibe viator” scria pe unele dintre ele) și ne întorceam înspre zori frânți de oboseală și fericiți, cu sentimentul că sufletul nostru a descoperit și s-a împrietenit cu sufletul orașului. La Castelbasso nu era însă nevoie să aștept seara pentru a descoperi cetatea singură. De cum m-am instalat, am pornit deci prin fosta fortăreață în care, numai când intram în restaurantul hotelului, descopeream că suntem în zilele noastre: pe un perete, sub vechile steme sculptate în piatră pe tavanul boltit, exista un televizor. De altfel, ca și străzile, restaurantul era gol. Așteptam un timp, apoi un tânăr ieșea din bucătărie și mă întreba dacă vreau să mănânc ceva. Era evident că nu există nimic pregătit și eu răspundeam „Ce se face mai simplu”. Camera în care stăteam, deasupra restaurantului, ar fi putut și ea să fie neschimbată de 12 secole, încât părea de-a dreptul uimitor că i-au putut adăuga fără să o schimbe deloc o baie.

Puteam să înconjor cetatea pornind din piața minusculă unde mă lăsase autobuzul până sus la creneluri și de-a lungul lor, în cerc, în mai puțin de un sfert de oră. Străzile erau pavate cu o piatră albă, aproape lucioasă, având ceva de piele de animal. Din aceeași piatră erau cioplite crenelurile și construite casele, care erau înguste și aveau cel mult un etaj. Era de fapt o fortăreață, ridicată în jurul anului 800 în calea longobarzilor, în interiorul căreia s-au construit străduțe, trepte, piațete, o biserică, un castel și casele, unele modernizate, altele biete adăposturi insalubre cu ușa, dând direct din stradă, acoperită cu șiruri de mărgele contra muștelor. La ferestrele caselor luminau pur și simplu un fel de mușcate cu eflorescențe de un roșu scânteietor și totul era acoperit de flori, de la mușcate la filodendroni, cactuși, sacâz, petunii, atârnând de pe balcoane și de pe acoperișuri, mascând din loc în loc dărămâturi și ruine luminate seara de reflectoare colorate.

Era frumos, era liniște, o singurătate care nu presupunea pustiul, ci pacea. În mod ciudat, cu excepția micii piețe centrale unde era și biserica, și primăria, și hotelul-restaurant, și un fel de cafenea nu existau nici localuri, nici clădiri publice. Unde vor sta, unde vor mânca participanții la festival m-am întrebat și în același timp mi-am dat seama că e ciudat că toate casele au flori proaspete, deși, evident, nu au de cine să fie locuite. În timp ce coboram de pe creneluri, o bătrânică a ieșit dintr-o casă și a venit spre mine. Mă văzuse trecând în sus, mi-a spus, și m-a pândit ca să ne cunoaștem când mă întorc. M-a întrebat cine sunt și de unde, iar eu i-am pus toate întrebările cărora le căutam de când venisem răspunsuri. Era normal să nu existe hoteluri și restaurante pentru că ele ar avea clienți numai în luna august. Dar unde vor locui și mânca participanții la festival, m-am mirat eu. A, în timpul festivalului este altceva, mi-a răspuns ea ca și când s-ar fi pregătit să-mi spună o poveste. În timpul festivalului se deschid toate casele nelocuite, e loc pentru toți, primăria are grijă de toate și se pun pe străzi mese lungi și toată lumea din toate țările pământului mănâncă împreună. Primăria are grijă de toate. Strălucea de mândrie și părea deodată o fetiță care descrie o minune despre care e sigură că va avea loc. Povestea ca și cum festivalul ar fi fost cel mai important eveniment, așteptat tot anul, dar un eveniment care se desfășura pe frontiera miracolului, de care nu se îndoia. Și cum se plătește? – am întrebat eu. „Nu se plătește, primăria are grijă de toate”, a răspuns ea ca și când presupunerea că totul ar putea fi pe bani ar fi jignit-o.

I-am mulțumit și am invitat-o la recitalul de poezie din deschiderea festivalului, apoi m-am întors și am luat-o din nou în sus, să mai contemplu o dată înainte de căderea întunericului extraordinarul spectacol care se vede de după fiecare crenel, parapet, balustradă: peisajul în mijlocul căruia se înălța acest muntișor travestit în castel, un peisaj de dealuri acoperite de livezi de măslini, pajiști, vii, lanuri de grâu punctate din loc în loc de chiparoși și rar de câte o vilă, de câte o pădurice, dincolo de care, în planul doi, se vedeau dealurile mai înalte împădurite compact și, în planul trei, munții adevărați cu vârfurile înconjurate de nori. Totul dădea un sentiment de pace, dar mai ales de colaborare armonioasă, cu măsură, între natură și om. Aș fi stat ore întregi să privesc fără nici un alt gând, nici măcar al scrisului.

A doua zi a plouat cu găleata, așa că am continuat să privesc peisajul, de data aceasta de la geamul camerei mele, cu un pervaz destul de larg ca să-l folosesc ca birou. Am scris toată ziua în fața acelei priveliști travestite de valuri de neguri și ruperi de nori, renunțând la masă și gândindu-mă aproape înduioșată la destinul acestei fortărețe ale cărei ziduri rezistau mult mai bine decât oamenii (pe la 1400, am citit într-un pliant găsit în cameră, din cei 650 de locuitori mai rămăseseră, după ciumă, mai puțin de jumătate). Confirmând explicațiile băbuței, ghidul menționa cu mândrie că festivalul nu este pentru cei mai puțin de cincizeci de locuitori ai cetății o afacere și un mijloc de subzistență, ci, dimpotrivă, un efort al autorităților locale pentru a o ține în viață, o investiție în istorie și o formă de supraviețuire prin cultură.

Spre seară ploaia s-a oprit și când am coborât am nimerit pur și simplu într-o altă localitate: începuseră să sosească participanții la festival, piațeta minusculă era blocată de mașini din care se coborau decoruri, instrumente muzicale, geamantane. Restaurantul era ocupat în întregime și pe străzi se întindeau mese pentru a doua zi. Deschiderea festivalului a avut loc într-o piațetă cu vreo 300 de scaune și cu mulți spectatori în picioare. Am citit versuri cu sentimentul că poezia poate salva lumea sau, în orice caz, fortăreața Castelbasso.

*

Veneția însă nu avea nevoie să fie salvată. Nu din acest punct de vedere. Dimpotrivă, ea abia dacă mai poate să-și sprijine pe temeliile ei de apă și lemn notorietatea și gloria culturală. Și totuși, Veneția este organizatoarea unora dintre cele mai frumoase festivaluri de poezie. Mi-l amintesc pe cel din 2005, primul, nu știu dacă și singurul, an în care Bienala de la Veneția cuprindea, alături de artele plastice, și poezia. Punctul de atracție și de încopciere, dacă se poate spune așa, al celor două arte, a imaginii și a cuvântului, era o instalație a arhitectului și sculptorului Marco Nereo Rotelli, realizată pe insula San Secondo, devenită „Isola de la Poesia”. Era vorba de un fel de construcție din tuburi de neon în care erau scrise numele a 12 poeți aleși din toate timpurile, o construcție care se vedea din Piazza San Marco de-a dreptul feeric, pentru că avea și un halo, un fel de aureolă formată de reflexele a 12 plăci mari luminoase plasate de jur împrejurul insulei și pe care erau scrise versuri ale fiecărui poet, versuri care puteau fi citite doar mergând cu gondola de jur împrejurul insulei, ceea ce se și întâmpla. Faptul că mă număram printre cei 12 nu putea, desigur, decât să-mi crească emoția, mai ales că această inovație plină de fantezie, care genera succes, se adăuga recitalurilor de poezie desfășurate de-a lungul Nopții Poeților, „La notte dei poeti”, în tot orașul, în palate faimoase, în săli de muzee, pe trepte de biserici, în jurul unor fântâni sau statui. Țin minte că după ce mi-am încheiat propriul meu recital la Palazzo Correr am alergat să ajungem la recitalul Mariei Luiza Spazziani, care avea loc într-o sticlărie. Începuse să plouă ușor când am ajuns într-o
curte mare, plină de oameni în fața cuptoarelor cu pasta de sticlă arzând, unde citeau mai mulți poeți tineri și emoționați, ascultați cu atenție de sub umbrele. I-am văzut printre ascultători pe unii pe care îi remarcasem și la lectura mea, deci treceau de la un punct la altul al programului lungii nopți, urmând traseul poetic. Acum o așteptam pe Maria Luiza Spazziani, prietena și colega lui Montale, ceea ce dovedea nu numai entuziasmul lor pentru poezie, ci și că istoria literară continuă să fascineze. Când a apărut, condusă sub streașină, spre un scaun pe care s-a așezat cu greu, a fost aplaudată furtunos și a început să citească ferindu-și cartea să nu se ude, în timp ce ascultătorii stăteau în ploaie ca la biserică, privind-o cu un fel de venerație care i se datora și ei, și istoriei literare pe care o reprezenta. Mai urma punctul final al nopții, marele recital al tuturor poeților de la Teatro del Arsenal, închinat memoriei lui Mario Luzzi. Era trecut de miezul nopții când am plecat spre Arsenal. Motoscaful care ne-a dus era plin de viitori ascultători, ca și alte taxiuri care se îndreptau pe lagună în aceeași direcție. Ca să ajungem la sală am traversat străvechile hale ale Arsenalului, în care se construiau nave și se răsuceau corzi pentru corăbiile navigând în toată lumea cunoscută. Treceam grăbiți cu toții, poeți și spectatori, prin acel peisaj în care nimic nu contrazicea evul mediu și nici chiar iluzia contemporaneității cu el, în timp ce o doamnă grăbită ca și noi ne povestea cu mândrie că n-a pierdut nici unul dintre recitalurile nopții poeților, că asculta de 8 ore poezie. Sala arhiplină mi s-a părut enormă, spectacolul începuse, poeții se urcau pe rând pe scenă, am fost anunțată la un moment dat și eu, am recitat ca în vis cu ochii la publicul intrat într-un fel de fibrilație a participării. După mine a urmat un poet grec care a citit doar în grecește și apoi am fost anunțată din nou, am crezut că e o greșeală, dar mă chemau să recit și eu și în românește. Era trecut de 4 când am ieșit în aerul care începea să se lumineze, abia mai stăteam pe picioare, ca după o beție adevărată în care poezia, Veneția și revelația reciprocă dintre poeți și cititori ținuseră loc de alcool.

*

Același gen de irealitate declanșată de realizarea unei comunicări aproape magice între poeți și cititori am trăit-o în timpul unui recital de poezie organizat de poetul Alex Suzanna, în cadrul festivalului de la Barcelona. Am precizat cine l-a organizat pentru că, așa cum s-a desfășurat, surprinzător și impecabil, a avut aerul unei opere personale și peste câțiva ani am fost invitată la Valladolid la un recital asemănător, tot în organizarea lui. Primul element al surprizei a fost eleganța, absolut firească, a șirului de spectatori care așteptau la intrare, dând un mic spectacol distins: femei în rochii lungi, decoltate, bărbați în costume închise sau negre cu veste și cravate albe.

– Cum i-ai convins să se îmbrace atât de elegant?, l-am întrebat pe organizator.

– Am explicat în mai multe rânduri la televizor că poezia este, asemenea muzicii simfonice, o artă a esențelor și că, așa cum la concerte se merge în ținută de gală, și la recitalurile de poezie ținuta trebuie să fie un semn al respectului și înțelegerii.

Intrarea se făcea într-un ritm destul de lent pentru că, la ușă, spectatorii primeau în schimbul biletului câte o carte de câteva zeci de pagini conținând traducerea în catalană a poemelor așezate în ordinea lecturii și un fel de pix care, în locul bilei cu pastă, avea un beculeț minuscul, era o lanternă. Sala era o celebră sală de concerte, un monument de artă barocă îmbogățit cu elemente rococo care, într-un fel straniu, te ducea cu gândul, sărind peste secole, la Gaudí. De fapt, recitalul de poezie era gândit tot ca un concert în care erau inserate poeziile. Pe scenă se găsea orchestra filarmonicii, cei trei poeți fiind așezați printre instrumentiști, în așa fel încât pauzele dintre părțile concertului, dilatate, lăsau locul poemelor. În timp ce instrumentiștii rămâneau nemișcați, unul dintre poeți se ridica în picioare și-și interpreta partitura, apoi, în următoarea pauză, altul, apoi altul. În mod straniu, această împletire de arte părea să le topescă una într-alta, ca și cum amestecul lor ar fi născut, magic aproape, o nouă formă de expresie artistică. De fapt, magia aparținea sălii: în timp ce poetul recita în limba lui, ascultătorii își deschideau cărticelele, își aprindeau pixurile cu vârf de lumină și le plimbau de-a lungul versurilor. Efectul produs în întunericul sălii de micile lumini mișcătoare era pur și simplu extraordinar. Nu știu în ce măsură cei din sală erau conștienți de feeria pe care o creau fără să-și dea seama, dar pentru noi, cei de pe scenă, acel cer cu stele mișcătoare era trecerea miraculoasă în imagine a dorinței lor de a înțelege poezia, urmărind fiecare cuvânt străin cu ajutorul luminii și transformându-l într-un cuvânt în limba lor, într-un sens, poate chiar sensul poeziei.

Adorno, care credea că după Auschwitz nu se mai pot scrie versuri, habar nu avea ce este și ce poate poezia. După războaiele mondiale, Auschwitz, Gulag, terorism, abia poezia are puterea să ne țină în viață.

*

Mi-ar fi greu să socotesc la câte festivaluri de poezie am fost, ceea ce, înainte de a spune ceva despre mine, spune despre festivaluri: că sunt multe. Și astfel ajungem la constatarea (și întrebarea) de la care am pornit. Ce caracteristică, ce disperare a epocii noastre determină această căutare a salvării printr-o aură a cărei definiție nu se cunoaște și care, asemenea lui Dumnezeu, nu se poate demonstra că există?

Dar festivalurile de poezie nu sunt doar multe, sunt și extraordinar de diverse.

La Trieste am citit poeme într-un tramvai care făcea legătura între partea de jos și partea de sus a orașului, un tramvai care, când cobora, aveai impresia că din clipă în clipă nu va mai avea puterea să frâneze și se va da peste cap, iar în timpul acesta poeții spuneau poezii și călătorii își lăsau treburile și uitau să coboare la stațiile lor și se hotărau să mai urce o dată.

La Luxemburg, am citit pe un vapor care se numea Schengen și pe care se duseseră tratativele legate de hotărârile care i-au împrumutat numele…

În Macedonia, lângă Ohrid, am citit pe o fâșie lată de piatră unde am ajuns, poeții și ascultătorii, urcând nenumărate trepte săpate în stâncă, dedesubtul căreia începea o prăpastie, iar deasupra – prinsă miraculos în munte – se înălța biserica unei mănăstiri bizantine din secolul al XII-lea.

Lângă Pskov am citit într-o biserică dezafectată în pereții căreia erau zidite ulcioare de lut cu gâtul deschis spre interiorul naosului, într-un fel de magie acustică în care versurile căpătau un fel de halou care le înălța spre cupolă, deci spre cer…

La Tromso, un orășel norvegian de dincolo de Cercul Polar, am participat la un recital de poezie care se ținea la miezul nopții într-un fiord deasupra căruia soarele părea că încremenise în mijlocul cerului.

La Delphi, am citit pentru singura dată în viață fără public. Fusesem la un festival de poezie la Atena și, deși nu era în programul recitalurilor, mai mulți participanți am hotărât să mergem, ca într-un pelerinaj, până la izvorul misterelor poeziei, unde ne-am spus nouă înșine poezii așezați pe stâncile de deasupra golfului în care ancorase cândva Apollo tras de delfini…

Porto Santo este o insulă portugheză în Oceanul Atlantic în apropiere de Madeira. În urmă cu mai multe decenii a fost părăsită de locuitori pentru că își secaseră izvoarele de apă dulce. În ultimul timp a fost construită o zonă de desalinizare a apei mării și totul a început să renască, inclusiv planurile de refacere a turismului și de atragere a turiștilor. Nu mă îndoiesc că mediatizatul festival de poezie de la Porto Santo nu este fără legătură cu această renaștere programată. Dar în timp ce citeam pe malul Oceanului și mă întrebam dacă nu cumva ne aflăm chiar pe necunoscutul loc al Atlantidei, m-am gândit că originalul rol lucrativ care i se rezervase de astă dată poeziei este în fond o dovadă a puterii ei.

Austin este numele unui orășel și al unei universități americane în care am văzut pentru prima oară la un festival de poezie un ecran pe care era proiectat textul tradus în spatele poetului care citea în limba lui. Era în 1975 și ceea ce astăzi este o practică aproape curentă, atunci mi s-a părut o extraordinară invenție care-mi dădea sentimentul că fiecare cuvânt pe care-l rostesc este perceput și înțeles în aceeași clipă.

Dar nu scriu aceste pagini pentru a-mi inventaria amintirile festivalurilor la care am participat. Ar trebui să povestesc despre marile festivaluri de la Londra și Berlin, Rotterdam, adevărate instituții internaționale. Ceea ce am vrut a fost ca – povestind despre extraordinara amploare pe care o ia în ultimii ani acest fenomen al transformării poeziei într-un mijloc de supraviețuire spiritual – să încerc să descopăr resorturile sufletești care le nasc și care le explică.

Constantin Noica povestește despre cineva care, întrebat ce ar face mâine dacă ar afla că poimâine va fi sfârșitul lumii, a răspuns „Aș asculta Bach”. Să fie ascultarea poeziei un semn că tot mai mulți oameni cred că mâine…

(Fragment dintr-un volum în curs de definitivare)

Un comentariu la „Festivalurile de poezie”

Comentariile sunt închise.