Rareori mi s-a întâmplat – și o spun cu bucurie – să consun cu cele mai multe din opiniile literare din studiile vreunui critic cum este această carte a lui Alex. Ștefănescu, în care autorul stă de vorbă patern uneori, amical de cele mai multe ori, cu tinerii îndemnându-i să „redescopere literatura”. Pentru că este îngrijorător și aproape inexplicabil ca o artă cum este literatura (cu toate ramurile ei: poezie, proză, dramaturgie și chiar pagini de eseu și critică literară) să fie considerată un adevărat supliciu de mulți elevi și studenți. În prima parte a acestui eseu de sociologie didactică autorul caută o explicație la această anomalie, căci anomalie este, și găsește ca principală cauză felul în care sunt redactate manualele, comentariile literare, modul în care se predă literatura etc. S-a discutat mult despre limbajul manualelor de după 1990; dacă manualele de după 1948 aveau reflexe sociologist-vulgare, sau politizau nemotivat unele fragmente literare, cele de după 1990 se întrec într-un limbaj savant critic, inaccesibil chiar specialiștilor. Aplicarea rigidă a metodelor critice moderne: semiotica, psihanaliza etc. într-un limbaj excesiv neologistic îndepărtează pe cititor de opera literară care ar trebui în mod normal să-i procure o satisfacție estetică. Pe lângă nume mai puțin cunoscute autorul nu se sfiește să arate că acest „păcat” îl comit uneori și critici de prestigiu ca Horia Roman Patapievici, Mircea Mihăieș, Adrian Marino, Mihai Cimpoi.
O întrebare-șablon în lecțiile de literatură este aceasta: „Ce a vrut să spună autorul?”, ca și cum literatura ar fi o ghicitoare, sau ar fi atât de profundă sau absconsă – ca să fiu în tonul limbajului din manuale – încât are nevoie de decriptări, sau de o adevărată hermeneutică a textului. Scriitorul a vrut să spună – scrie Alex Ștefănescu – exact ce a spus. Nu e important ce a spus, ci cum a spus. Vorbind despre arta cuvântului, Tudor Vianu arăta că noi folosim aceleași cuvinte ca Eminescu, Creangă, Arghezi, Sadoveanu, dar noi facem o simplă „comunicare”, pe când scriitorii, cu aceleași cuvinte, fac operă artistică; pentru că – și aici Alex. Ștefănescu își nuanțează opinia – „literatura nu spune numai ce spune”: „Mulți oameni au obiceiul să povestească prietenilor, cunoscuților, colegilor de serviciu ce au făcut în ziua anterioară. Este o dublare inutilă (și compromițătoare din punct de vedere intelectual) a unor fapte cu istorisirea lor… Când însă un scriitor povestește o întâmplare, nu mai putem vorbi de o tautologie. Istorisită de un om cu talent literar, întâmplarea devine altceva. Narațiunea nu copiază realitatea, ci o transfigurează”.(p. 48)
Frumoase considerații face autorul despre literatura română și puritatea ei originară, calitatea ei organică și intrinsecă, despre relația scriitor și om politic patriot: „Fuziunea între meseria de scriitor și meseria de om conferă literaturii române o puritate aparte. Te face să te gândești la o cămașă albă și curată, la mirosul de brad, la o chilie proaspăt văruită. Chiar și cele mai teribiliste experimente, chiar și cele mai perverse subtilități au o candoare de fond. Așa cum se întâmplă ca o pată să nu iasă cu nici un preț dintr-o țesătură, din literatura română nu poate fi scoasă, în nici un fel, puritatea ei originară”.(p.62)
Literatura română a traversat în evoluția ei și momente nefavorabile, unul din cele mai dramatice a fost în perioada de după al Doilea Război Mondial, când literatura suferă o desfigurare caricaturală prin impunerea proletcultismului ideologic. Dar și atunci, marii scriitori au reușit să demonstreze vitalitatea literaturii și folosind momente istorice favorabile au scris opere care nu se mai supun canoanelor ideologice comuniste, așa cum este proza lui Marin Preda sau poezia lui Nicolae Labiș. Așadar la întrebarea „Ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului, răspunsul cel mai scurt este: a supraviețuit”; asemenea plantelor peste care s-a așezat o lespede groasă de piatră și care după îndepărtarea acesteia ies la lumină, e drept firave și îngălbenite, dar dornice de viață. Critica literară se pierde adeseori în dispute sterile, eludând marile probleme ale condiției literaturii române în epoca actuală. Una dintre aceste probleme ar fi găsirea modalităților adecvate de relansare a literaturii, înțelegând prin aceasta dragostea și chiar pasiunea pentru lectură, pentru că se citește puțin, din ce în ce mai puțin. Criticul ideal este pentru Alex Ștefănescu, Eugen Lovinescu, căruia îi face în câteva propoziții în alternanța afirmativ/negativ, corelate adversativ, un portret memorabil: „Criticul pe care ar trebui să-l avem drept model într-o eventuală acțiune de relansare a literaturii este E. Lovinescu. În secolul douăzeci, el și nu altcineva a fost geniul bun al culturii române. Critica lui este expresia unei epoci literare, în care viața și societatea erau așezate în matca lor firească: „o lume, bineînțeles, pierdută și pe care încercăm cu mari eforturi și sacrificii să o reconstituim …
Eugen Lovinescu a practicat cu grație democrația, fără să renunțe la ierarhizarea valorilor.
A fost un raționalist fără să devină cinic.
Și-a iubit țara fără să ofenseze cu iubirea lui și pe cei aparținând altor neamuri.
A trăit discret fără să se înece în anonimat.
A dat tonul în literatura română fără să aibă ambiții de dictator și mai ales fără să-i inhibe pe cei din jur.
A fost un pedagog fără să-i moralizeze agasant pe contemporani.
Și-a folosit civilizat extraordinarul talent literar fără să facă din el o armă periculoasă. Chiar și cele mai violente pamflete ale lui seamănă cu o bătaie cu flori.
S-a opus fascismului fără să aibă nimic de comunist.” (p.70-71)
Parte integrantă a literaturii române, poezia basarabeană a avut parte de mai multe obstacole ideologice, dar prin câțiva poeți, (îndeosebi prin Grigore Vieru) a demonstrat că „emoționează”, deci există.
Pe cât se citește de puțin, pe atât se scrie de mult, de multe ori o literatură „fără valoare în spațiul public, comparabilă cu o maree neagră” (p.87). În aceste pagini Alex Ștefănescu prin exemplele date ne amintește de celebra Cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 a lui Titu Maiorescu. E aceeași dorință de a descuraja pe grafomani și pe cei lipsiți de talent: „Nu este vorba de excepții nefericite, ușor de ignorat, ci de un adevărat fenomen, care mărește răul de care suferă oricum în prezent literatura română: scăderea vertiginoasă a numărului de cititori ai ei”.(p.88) Unele din aceste fragmente ridicole de poezie, proză sau critică literară au constituit și obiectul unei emisiuni TV. Tichia de mărgăritar: citite de actori, după comentariul lui Alex. Ștefănescu, ele ofereau un veritabil spectacol al comicului absurd.
Ultima parte a eseului este confesivă, autorul ne mărturisește „cum trăiește un om care trăiește pentru literatură” din care am reținut că „este un noroc să ai încă din copilărie o bibliotecă în casă… Vai de cei care n-au avut! Îi recunosc imediat, judecând după felul cum vorbesc sau scriu, chiar dacă sunt personalități ale culturii române”(p.106). Alex Ștefănescu susține că lectura nu numai că înnobilează sufletește omul, ci îi conferă și o fizionomie luminoasă, și ne spune că a făcut un experiment cu un grup de elevi, cărora să le spună după expresia feței dacă citesc literatură sau nu, și de puține ori a greșit diagnosticul.
Ne spune și cum ar preda literatura dacă ar fi profesor: „nu aș ține cont de programă și nici de manualele școlare, nu i-aș obliga pe elevi să motiveze ceea ce spun , nu i-aș plictisi analizând operele literare într-un limbaj rebarbativ, cu aparență de terminologie științifică, nu le-aș pretinde să învețe pe de rost fraze critice, nu le-aș vorbi despre manifeste literare.” Frumos, dar cam utopic – cel puțin în prima parte a acestui „program didactic”, pentru că programa școlară este obligatorie și trebuie parcursă. Ceea ce urmează însă este, cu adevărat frumos și conturează idealul unui profesor camarad care ar cere elevilor să-i recomande lui cărți bune, iar după lectură le-ar comunica impresiile de lectură, le-ar asculta opiniile despre aceste cărți; ar fi momente de pură încântare lectura cu glas tare a unor fragmente etc.
Scrisă antrenant, cu dezinvoltura cu care ne-au obișnuit paginile sale de critică și istorie literară, eseul lui Alex. Ștefănescu, dincolo de constatările pesimiste despre lectura literară nu numai a tinerilor, rămâne o pledoarie convingătoare pentru „redescoperirea literaturii”.