meridian

poeme de Victor Pambuccian

Articol publicat în ediția 7/2019

noi amîndoi

și dacă tăcerea noastră în doi
se desfășoară în timp
într-o zi vom fi
absorbiți de înaintarea unei mișcări
necruțătoare circulare
al cărei vîrtej ne împinge
sub apă
o încercare
de a opri ecoul
acelei liniști care crește-n amîndoi
în cutia de rezonanță ce e
coșul pieptului nostru eviscerat
pretindem că nu bănuim
finalul invariabil la fel
trăim în frunza aceea
plutind liberă-n aer
ce-și începe căderea
fără să și-o fi împlinit vreodată
dacă am putea măcar suporta
în această liniște impusă de
terifianta convingere
că nimic din ceea ce ne-am dorit
să auzim ar putea vreodată
să devină sunet
nemaivorbind de cuvinte
și de riscul de a cădea în ispita
de-a ne pierde mințile de teamă
că tăcerea va crește în noi
construind un tunel de liniște
în adîncul nostru pentru liniștea celuilalt
debarasîndu-ne de tot
ce am cunoscut odinioară
de tot ce ne-a fost familiar
pentru a face loc
unui gol
plin cu snopii dorințelor nerostite
agonia că s-ar putea
ajunge aici
că ele nu vor putea
niciodată să se facă auzite
că nu vor ajunge să atingă
zidul despărțitor că nici măcar
n-au încercat să treacă acel pod
pe care nu l-am putut construi vreodată
deși silueta lui plutește
în închipuirea noastră uneori
în zilele cînd privim zarea
stînd pe-o bancă

lumina unui dor necăjit

caut un semn
nu schimbarea la voia întîmplării
a unei lumi care-ar fi existat
fără mine
un semn nevăzut
de cer și pasăre
ceva ce văzul nu poate citi
ceva ce nu lasă pe nisip
nici o urmă
neștearsă
de valuri de unde
și tot căutînd așa
peste tot noaptea
și în umbra
careabsentează după-amiaza
încep să simt
stînca neclintită
cum crește pe mine
o așteptare ca o briză sărată
ca niște vapoare la orizont
pe care le-am văzut cînd hoinăream pe plajă
a unui semn ce nu poate fi
citit sau simțit
sau cosit în zori
pentru a fi păstrat ca fîn
o așteptare ce-ți întoarce mintea pe dos
ca să priveștistrîmb
și să vezi cealaltă lumină
ascunsă-n spatele strălucirii
după un văl de așteptare
un semn pe care doar eu
l-aș fi putut înțelege
într-o limbă
niciodată învățată niciodată uitată
o limbă pe care doar noi
am fi putut-o înțelege cîndva
sau chiar auzi
vîntul îți mișcă o șuviță de păr
plăsmuind o siluetă
nemaivăzută de mine vreodată
îți șoptește un secret
o aplecare a capului
o tresărire în colțul
buzei tale superioare
o cută verticală
pe fruntea ta
ei toți clevetesc
aceeași mulțime
de întrebări
și certitudini
în ațipire
și obosit de-atît visat
ne întrebăm cum ne-am schimbat
îmbrățișarea vrăjită
în așteptarea nesfîrșită
a unui semn

acum de la sfîrșitul unei nopți

te strig dar nu te găsesc
nu te afli într-un sertar
în care-am uitat să cotrobăiesc
ești un personaj și firește
amintirea ta este într-o măsură alarmantă
umplută de prezență, doar că e o falsă prezență
e acea prezență pe care o reflectă absența
o prezență a lipsei, amintirea unui personaj pierdut
și personajul pierdut se întîmplă să fie tocmai
cea căreia îi sînt devotat și de care am grijă
ca o soră de caritate de pacientul ei
ca unul care are nevoie de atingerea ta
o atingere făcută să trezească un timp
(de ce sînt un prunc? am nevoie de atingere maternă?)
nu, nu e atingerea, e tremurul, ezitarea atingerii,
întîlnirea
cu acel munte, piedica de netrecut, clătinarea acestei piedici
trebuie să-ți scriu despre asta acum
nu ca să mă plîng de absența acestei imposibile atingeri
și cu atît mai puțin de respirația imposibilă
care o însoțește și nici
de geamătul neauzit
trebuie să-ți scriu fiindcă
deși alții au depășit încercări mai mari
eu n-am reușit și mi-e rușine că nu am
de povestit nici o faptă de eroism
în afară de acest vid pe care l-ai lăsat
acest gol de aer
și că nu știu cum

sînt vremuri și în ziua ta

cînd simți această absență
cu obiceiul ei prost de a răsuci
cuțitul neținînd cont de durerile provocate
și ce le faci să plece
ca să înceteze odată
să-ți amintească mizeria
existenței noastre zilnice
cu gîndurile ei insistente și alte rezerve
achiziționate în trecut
acum aruncîndu-ți în față poze,
zîmbete, aruncîndu-ți acel soare în păr
sau orice imagine ai colecționat fără să vrei
în treacăt toate acele plăsmuiri
a căror prezență o prețuiești
dar nu o poți păstra
cînd vrei lucruri imposibile
și nici măcar nu le vrei e doar o chemare ce
bate la ușă și te provoacă
să-ți părăsești comoditatea fotoliului
și să ieși afară în beznă
ca să simți acele lucruri
pe care singur nu le poți simți
unul cîte unul
după o listă
într-o ordine necunoscută

trebuie să-ți scriu

fie și dintr-un automatism
lucruri fără nici o importanță
freamătul încăpățînat
care nu-mi dă pace zile-n șir
iluzionîndu-mă
că aceste rînduri terne
sînt exact ceea ce-ți stîrnește setea
semnele astea
de departe
cuvintele-nțărcate de atunci
demult și-au lepădat durerea
ascuțită care le-a purtat
cînd au fost scrise
și cînd veni-va vremea
cînd le vei fi citit
vor fi împinse mai departe
spre imposibila misiune
de-a umple rîndul următor
cu amintiri care la rîndul lor
se vor opune drastic
la o reanimare fără tine
fiindcă nimeni n-ar putea
să mai conserve esența
a ceea ce ai fost cîndva
și poate încă mai ești
chiar dacă
ce-ar putea o esență să mai comunice
în tăcerea ochilor ce observă
colțurile necunoscute
ale unei odăi fără masă
și dacă o esență ar putea avea
probleme respiratorii
din cauza acelei nevăzute
apăsătoare prezențe oranj
care-ți strivește pieptul
ar putea ea să-nțeleagă că ar trebui
să-și întoarcă privirea de-acolo
unde tocmai adăsta
de frică să nu se-nece
sub greutatea propriei
dorințe să dispară
dusă de-acolo
în țări străine
unde copacii te poartă
pe umerii lor
te miști fără să mergi
și mîinile pe care n-ai cum
să le vezi
te țin deasupra
să n-ai cum să cazi
și tu te minunezi
de unde a venit povestea
năvălind la tine-n odaie
ți-a spart ușa
și pe tine
te-a sustras
din singura lume
în care ai locuit vreodată
ca să te ducă de-acolo
pe acei umeri
sau erau aripi
și dacă-i așa
de ce te trezești
singură
de ce nu e nici o mînă
pe ceafa ta
ca să-ți aline durerea
de ce numai cuvinte
fără nici un freamăt
citite de pe-o foaie
în altă odaie
mai rece și mai umedă
și mult mai
singură

În românește de Nora Iuga