proză
Olimpiu NUȘFELEAN

Proze

Articol publicat în ediția 8/2019

DIALOG NETERMINAT

De-o vreme, nu-i casă de pe stradă să n-aibă ghinion, zise Grigore Z., după ce bău o gură de vin şi-şi supse buzele de lichidul rămas pe ele.

Furtuna de alaltăieri a smuls aproape tot acoperișul de la casa Ilincăi, spuse Veniamin D., ca o încuviințare a spuselor prietenului său.

Vaca lui Stan a scăpat în lucernă, fugind din ciurdă, pe bietul Teofil l-au înşelat cei cu microbuzul de scînduri vînzîndu-i lătunoaie putrede, nevasta lui Sandu s-a îmbolnăvit după doar cîteva luni de lucru în Spania…

Acuma nici acoperişul nu era bine prins… Şi avea o deschidere în partea de unde vine furtuna… Lăsată de meşterul care nu şi-o terminat treaba. Angajează şi ăştia lucrări pe care le tot amînă. Iau banii şi apoi umblă tu după ei să-ţi termine ce-au început!…

Şi biata Neli a lui Sabin, cum s-a dus cu zile!… Dintr-o răceală. La vîrsta ei orice-i fatal, dar dacă era una dintre fete lîngă ea, să-i aducă leacuri imediat, poate scăpa…

Neli era de vîrsta lor, a lui Grigore şi a lui Veniamin, iar ei erau trecuţi de optzeci de ani, dar se ţineau încă bine. Neli stătea singură, ca şi ei, ţinea curat în casă şi aduna ouăle de la vreo treizeci de găini… A răcit fără să-şi dea seama, a dus răceala pe picioare vreo două săptămîni, dar cînd a început să se sufoce, degeaba au mai chemat Salvarea şi au purtat-o pe la spitale.

S-a stins în pat străin…, zise Veniamin cu amărăciune.

Grigore Z. şi Veniamin D. stăteau în pivniţa casei lui Grigore. Și era și hîtrul de Ionică pantofarul. Nu mai făcea pantofi de zeci de ani. Mai cîrpea cîte-o sanda. Pivniţa era veche, ca şi casa acoperită cu şindrilă biciuită de ani şi ploi. Dar în pivniţă era bine, răcoare vara şi un aer călduţ iarna, iar nucul de la gura pivniţei, bătrîn şi el cît casa, ocrotea cu frunzişul lui bogat, bucura toamnele cu nucile lui, şi acoperea anii mulţi ai gospodarului şi ai acareturilor cu frunzele lui nesfîrşite.

Nora Liei, rea de muscă, l-a lăsat pe Marcel să facă naveta la oraş, trezit cu noaptea în cap, şi ea s-a dus cu altul, cioban la oile din Mireş, care o ţine într-o cocioabă la marginea pădurii. I-o dat-o mireşenii din milă….

În pivniţă, în tăcerile dintre cuvinte, să auzeau butoaiele pline de must cum fierb. Şi-a adus şi Veniamin anul ăsta butoaiele aici. Se cinsteau cu tulburelul sifonat – încă nu era vin – şi vorbeau de una, de alta.

Acum vorbeau de ghinioanele din ultima vreme, luînd casele la rînd. Nu era casă la care să nu găseşti ceva. Se minunau şi ei aşa, de ce se întîmplă în ultima vreme, dar, trecuţi prin atîtea în timpul vieţii, nu-şi mai făceau griji. Povesteau şi mai umpleau un pahar, deloc grăbiţi nici la vorbă, nici la umplut de pahare.

Erau uşor ameţiţi, dar, da, nu-şi făceau griji, căci încă aveau de numărat destule ghinioane. Aşa că nu şi-au dat seama cum gazul eliberat din butoaiele în care vinul continua să fiarbă îi învăluie încet, de la picioare, se lasă respirat şi îi adoarme. Frunzele de nuc, scuturate de vînturile toamnei, vor troieni uşa pivniţei şi cine ştie cînd îi va găsi cineva fără suflare, ocupaţi fiind vecinii cu ghinioanele lor…

COLIVIA PUSTIE

Nu putea lucra fără să aibă în preajmă colivia pustie. Era o colivie obişnuită, în care ar fi încăput un canar sau o pereche de papagali mici, din ăia gălăgioşi, iubiţi de copiii din primele clase de şcoală.

Ideea i-a venit destul de tîrziu, dar era o soluţie avantajoasă. Nu obişnuia să lucreze acasă, dar cînd o făcea, cînd aducea nişte situaţii contabile de rezolvat – state de plată şi facturi – lucra mai cu spor. Cu colivia alături, lucrul nu-l mai plictisea, pur şi simplu.

Prietenii care îl vizitau se obişnuiseră cu prezenţa coliviei şi nu-şi mai manifestau de multă vreme curiozitatea întrebîndu-l de ce ţine colivia acolo, goală şi încă ferecată cu un lacăt.

Cînd le spusese, cîndva, în glumă, că acolo își ţine sufletul, îl priviră contrariaţi, dar nu-l întrebară prea multe. Poate era adevărat, poate nu. Îi acceptau ciudăţenia convinşi în forul lor interior că şi el le trece cu vederea vreo ciudăţenie, poate chiar una pe care ei nu şi-o vor identifica niciodată.

Unul dintre ei, tînăr profesor la cel mai mare liceu din oraş, scrisese la un moment dat o poezie despre colivia pustie, în versuri care nu rimau, o poezie interesantă, descriind obiectul din încăperea prietenului său, unde îşi beau uneori cafeaua zilelor mohorîte. O trimisese unei reviste literare şi, după cîteva luni, primi un răspuns la poşta redacţiei, spunîndu-i-se că, deocamdată, lucrarea lui nu denotă vreun talent, dar că, nu se ştie niciodată, este liber să mai încerce. Tînărul profesor nu mărturisi nimănui reluarea încercărilor.

Colivia continuă să rămînă, aproape ignorată, dar deloc uitată de proprietarul ei. Acesta îi accepta prezenţa, ca şi micul sprijin dat în rezolvarea acasă a unor treburi de serviciu. Devenise o prezenţă obişnuită, despre care n-avea nici un chef să mai deschidă vorba. Şi nimănui dintre cei trecuţi prin încăperea unde era păstrată nu-i dăduse vreodată prin cap să caute o cheie, să descuie lacătul, să deschidă uşiţa şi apoi să vadă ce se întîmplă cu sufletul încuiat acolo.

HOŢUL DE LEMNE

Am găsit, Icule, poarta de la grădină mișcată. Cineva a forțat-o și a intrat în curte. Am găsit o urmă de bocanc. Ce căuta un străin în curtea mea, mai ales noaptea? N-am fost acasă. Vecinii spun că o vreme cîinii au lătrat foarte tare. Presupun că ai fi fost tu, să cauți lemne de foc. Eu nu te acuz, nu te-am prins, ești hoț cinstit. Și nu vreau să greșesc. Poate a fost altcineva. La o forțare mai mare, poarta se sfarmă. E aproape putredă. Trebuie s-o schimb. Dar, ține minte, dacă te prind fără rost în curtea mea, oricînd, ai mierlit-o!

Asta i-a spus Mirel lui Icu, la ceas de seară, în mijlocul drumului, cînd Icu se întorcea acasă. Trecea rar pe acasă, dormind pe unde apuca. Găsea o mîncare, o băutură și după asta putea dormi și într-un șanț. Un unchi îi lăsase casa de pe-o uliță a satului, ultima casă din ulița aceea, cu șopron, atelier de sudură, gard ce împrejmuia grădina de legume, dar acum casa era aproape pustie. Icu vînduse bucată cu bucată, pe rînd, șopronul, uneltele de sudură și apoi tot atelierul, cu cărămizi și porți metalice, iar cu scîndurile din gard făcuse focul de mai multe ori. Ba lumea vorbea că și-a ars și dușumelele din casă. Nimeni însă nu putea confirma fapta asta, deoarece nimeni nu-i mai trecuse pragul de ani de zile. Muncea pe unde apuca ca să-și ducă viața de pe-o zi pe alta… Se apropia de cincizeci de ani, nu mai era tînăr, deși era în putere, așa că nu ripostă, decît vag, la avertismentul lui Mirel.

Ajuns acasă, în încăperile pustii și neprimitoare, căzu pe gînduri, ba chiar se enervă. Îi trecuse de vreo două-trei ori prin cap să fure lemne de foc din grămada ispititoare din curtea lui Mirel. Grămada era rămasă peste iarnă în curtea din spate, nu departe de gard. Însă Icu renunță, gîndindu-se că Mirel a fost întotdeauna înțelegător cu el, n-a făcut niciodată mișto de obiceiurile și situația lui. Poate altul, cine știe cine, mai puțin specializat decît el în furturi, a îndrăznit. Și poate i-a mers, în ciuda cîinilor care l-au lătrat.

Gîndul că ar fi putut da o lovitură la Mirel și apoi să nu-și facă griji cîteva zile de lemn de foc a început să i se tot învîrtească în minte. Oare cum ar fi să încerce, să meargă pe urmele celuilalt hoț de lemne și să fie chiar mai isteț decît acela? Cum a procedat? Era mai curios să vadă cum se poate descurca într-o asemenea situație, decît să facă rost neapărat de lemne, deși avea mare nevoie de ele. Nu-i el în stare să se descurce într-o asemenea treabă? El, care dăduse atîtea lovituri. Și trebuia să se grăbească, acum, cînd Mirel era încă uluit de ce i s-a întîmplat și nu-i trecea prin cap că furtul se va repeta. Trebuie să încerce. Să aibă curaj!

Așa că, a doua sau a treia noapte de la cele întîmplate, Icu o luă peste grădinile care îl despărțeau de casa lui Mirel și se apropie de curte lui. Era o noapte înnorată. Peste zi ninsese, zăpada se topise pînă spre seară, cernea mărunt o ploaie amestecată din cînd în cînd cu lapoviță. Pînă spre dimineță urmele o să-i fie șterse de ploaie sau poate chiar de ninsoare… Și era un întuneric pe care îl pătrundeai cu greu.

Împinse poarta cu atenție. Dar hotărît. Era înaltă și grea, de scînduri vechi îmbibate de apă. O depărtă cît să se strecoare spre grămada masivă de lemne. Cîinii nu îl lătrau. Probabil că dormeau feriți de ploaia sîcîitoare. Dibui stiva de lemne și încercă să se orienteze spre partea de unde să-și încarce brațele. Un braț cuprinzător, și gata.

Cînd se aplecă să ia primele bucăți de lemn, Mirel îl lovi în cap cu o coadă nouă de furcă. Nu prinsese încă furca la ea. Icu icni și căzu, frecîndu-și fruntea de lemnele așezate în stivă. A fost o lovitură scurtă și hotărîtă. Mirel nu-și dădu răgaz să se răzgîndească. Așteptă cîteva clipe, privindu-l pe hoț de aproape. Apoi îl prinse de picioare și-l trase pe un sac de plastic, după care îl tîrî prin noroi în grădina lui, unde în abandonă. Noaptea, spre dimineață, ninsese destul de generos, apoi zăpada îngheță. Dăduseră, într-o vreme, ziua, cîinii hoinari de mort și, înconjurîndu-l, atraseră atenția cuiva. Poliția începu un dosar de cercetare, dar îl închise repede. Nimeni nu avea chef să-și piardă vreme cu elucidarea morții unui om nefericit.

IA-MĂ CU TINE!

Ea stătea pe marginea patului şi îi ştergea sudoarea de pe faţă cu prosop curat. Uneori îi umezea buzele cu ceai de muşeţel, iar cînd el îi spunea că e prea cald sub pătura cu care era învelit, îl ştergea sub braţe şi pe piept cu un prosop foarte moale. Din ce în ce mai des, el spunea că nu suportă prosopul, că e prea aspru, iar ea ştia că nu e aşa, că pielea lui, înfierbîntată de febră, devenea din ce în ce mai sensibilă.

Ia-mă cu tine! o îndemna el.

Mă descurc. Mă descurc singură.

Cum să te descurci, biata de tine? Cum să te descurci?

Lasă, nu te gîndi la asta. Mă descurc eu cu munca.

Se trezea cu noaptea în cap, dădea mîncare vacilor – două vaci de lapte şi un viţel –, porcilor, făcea curat în grajd şi în coteţ, căuta găinile de ouă, ducea laptele la centrul de colectare, mergea la prăşit, făcea fîn…

Ia-mă cu tine! insista el.

Ai muncit destul, spunea ea. Acum, pînă te faci bine, îţi ţin eu locul la toate.

Îşi privea, ea, mîinile crăpate de atîta muncă. Le ungea cu alifie, dar era în zadar.

Ia-mă cu tine!

Trebuie să te odihneşti şi să te faci bine.

Nu mă fac bine. Ia-mă cu tine aşa cum sînt.

Cum să nu te faci bine? Ai auzit ce-a spus doctorul!

Pregătea mîncarea şi alerga la dispensatul medical s-o aducă pe asistentă pentru injecţie. De trei ori pe zi, cu maşina. Printre celelalte treburi.

Dacă nu mă iei acum…, cînd n-o să mai fiu o să mă iei cu tine?

Ea îşi întoarse faţa. O podideau lacrimile. Ce întrebare! îşi zise în gînd. Ce întrebare! Spusă mereu. Cum să-l ia cu ea toată ziua? La prăşit sau la fîn mai uita de suferinţa lui, mai prindea un mic elan, ca să-i poată purta de grijă atunci cînd se afla lîngă el. Inima ei nu mai ştia cum să mai bată. Îndemnul lui o apăsa mai greu decît gîndul că suferinţa lui nu are vindecare.

MANUSCRISELE

Valentin Lăstuneanu își examină bandajul de la degetul inelar al mîinii stîngi – să-l scoată sau să-l mai lase? Cu doar două zile în urmă – sîmbătă – sparse niște lemne de foc și-i intrase o așchie sub piele. Nu era mare lucru, o extrase, dar Tina ținuse să-i panseze degetul. Nu-l durea, dar îl incomoda cînd scria la mașina de scris electrică recent primită de la niște francezi veniți cu ajutoare. Era interesantă pentru cineva care nu folosise decît o mașină de scris obișnuită, dar faptul că acolo, în interiorul ei, un dispozitiv acționat electric îi pîndea fiecare atingere a tastei îi crea disconfort… Se gîndea la asta cînd în birou intră un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu o mustață neagră subțire, dar cam neras, pe cap purtînd o șapcă cenușie de pînză groasă, îmbrăcat cu o geacă maronie, roasă la mîneci, destul de uzată…

Zîmbind complice, i se adresă lui Valentin cu o voce joasă, aproape șoptită:

Domnul ziarist Lăstuneanu?

Da, desigur…

Era zilnic abordat de tot felul de oameni, veniți la ziar cu reclamații dintre cele mai curioase, făcute cu convingeri categorice.

Acum pot să vă zic domnul, am scăpat de tovarăși!…

Da, desigur. Spuneți!

Am ceva pentru dumneavoastră. Special!…

Se scotoci într-un buzunar interior al gecii și scoase o mînă de foi îndoite în două.

Am fost în grupul care a intrat la Securitate și am găsit în niște sertare și manuscrisele dumneavoastră. Vă aparțin, nu?

Desfăcu hîrtiile și Valentin Lăstuneanu își recunoscu scrisul, cuvintele caligrafiate cu atenție cu cerneală verde. I-a plăcut mult cerneala aceea, a folosit o călimară, apoi n-a mai găsit…

Da, era un grupaj de versuri pe care l-a citit în urmă cu cîțiva ani la un cenaclu. Niște poezii banale, cum s-ar zice chiar de cenaclu, de care uitase.

Și ce să fac cu ele?, întrebă Lăstuneanu.

Păi…, făcu bărbatul descumpănit, le păstrați. V-au fost confiscate de securitate…

Ce confiscare? se întrebă în sine ziaristul. Cineva de la cenaclu le-a dat securității. Ce treabă grețoasă și inutilă. Nu era nimic subversiv în ele, unele aveau o tematică „patriotică”, dar cineva fusese plătit – și încă bine – ca să-și piardă vremea și cu așa ceva.

Nu mă interesează. Ce să fac cu ele? întrebă iarăși Lăstuneanu.

Poate le publicați. Acum e liber la publicare.

Nu le public, sunt proaste, am depășit etapa. Și cred că mai am pe undeva niște copii. Nu le duc dorul.

Auzi, să o mai facă și pe victima după ce a scris niște texte proaste?!…

Dați și dumneavoastră de-o bere, un coniac!..

Da, ar putea scrie un articol, ar putea să se victimizeze. Dacă ar face asta, ar merita să-l plătească pe om mai bine, nu doar o bere, i-a dat ocazia să atragă atenția asupra lui.

Nu mă interesează, spuse Lăstuneanu categoric. Păstrează-le, vinde-le altcuiva, nu-mi mai trebuie. Uite, ia de-o bere și du-te în treaba dumitale.

Îi întinse bărbatului o bancnotă ce acoperea prețul a vreo două beri. Acesta o luă căzut pe gînduri. Nu-i ieșise socoteala. Era vreun muncitor de la vreo fabrică, prins în primele rînduri ale revoltei din oraș, Vreun informator? Lăstuneanu nu era deloc tentat să facă tot felul de presupuneri. Să-și piardă și acum vremea cu toate prostiile Securității?… Bărbatul împături hîrtiile cu o oarecare grijă și ieși din birou derutat.

POVESTE DE IARNĂ

Nu putea fi loc mai potrivit decît Palatul Copiilor, unde să fie omagiată iarna, de către copiii din primele clase de şcoală. Coordonatoarea cercului de creaţie literară le-a lansat o provocare extraordinară: fiecare face ce vrea! Adică scriu compuneri, fac poezii, desene, scenete cu două sau trei personaje, prezintă cărţile cu poveşti despre iarnă, care i-au fermecat.

Nadina s-a pus şi ea pe muncă. Era doar în clasa întîi, nu cunoştea încă toate literele, dar, cu ajutorul mamei, a scris o poezie grozavă. Poezia n-avea decît vreo şase versuri dar, atunci cînd fetiţa a citit-o celor de acasă, de mai multe ori, grijulie să-i înveţe bine rostirea, Lessy, căţeluşa ei, a stat cuminte, fără să scoată nici cel mai neînsemnat mîrîit.

Nadina merse la Palat mulţumită de sine, dar cu o teamă pîlpîindu-i constant în inimioară: nu ningea. Cum să omagiezi iarna fără fulgi de nea? Era cea mai caldă iarnă cunoscută de oamenii din oraş, zăpada se topise de cîteva zile, în plin făurar. Profesoara urmărise ştirile meteo, căută o zi în care, după previziunile meteo, va ninge, dar în ziua hărăzită se înnorase mai spre seară, cînd era programată serbarea, însă nici urmă de fulgi.

Toate merseră cît se poate de bine. Cu excepţia vremii. Se înserase şi Nadina era dezolată. Chiar şi după ce-şi declamă poezia, nu se dezlipea de geam…

La un moment dat intră directorul şi le spuse că deasupra Palatului cerul devenea tot mai alb şi mai greu şi că din Albul acela curgeau şiroaie de ploaie. Şi atunci, poetul invitat, un tînăr dezinvolt ca un scriitor postmodernist, le dădu o explicaţie ştiinţifică: venise ninsoarea, dar căldura inimilor lor, însufleţite de poezie, topea fulgii de nea şi-i transforma în ploaie, ţinînd zăpada suspendată în cer. Cu cît erau mai entuziaşti, cu atîta ploua mai tare.

Copiii tăcură, uimiţi. Poetul îi îndemnă să asculte. Şi copiii opriră orice joc şi ascultară în tăcere, nemişcaţi. Şi, la un moment dat, văzură cum apar la geam primii fulgi. Şi apoi din ce în ce mai mulţi, jucăuşi şi grei, lăsîndu-se în curtea Palatului, pe copaci şi maşini, acoperind etajele inferioare şi urcînd spre ferestrele sălii de spectacol şi mai departe… Era extraordinar, exact ca în compunerile şi poeziile şi desenele lor. Erau îngropaţi de nea, numai că nimeni nu scotea nici cel mai mic ţipăt de uimire sau de bucurie, de teamă să nu sfîşie magia zăpezii și, prin sentimentele lor calde, să aducă iarăși ploaia…

COMOARA

Era ultimul rege al lumii barbare. Îşi aştepta sfîrşitul. Privea pe fereastra de apus a turnului de veghe şi vedea cum oştile romane se apropiau de cetate. Cetatea era părăsită. Femeile şi copiii erau demult risipiţi prin pădurile din munţi, vînaţi de urşi şi de lupi, în vreme ce oştenii începuseră să-şi doarmă somnul de veci care pe unde l-a prins vreo săgeată sau vreun buzdugan.

Nu-ţi măsura puterile cu o oaste nouă! îl avertiză înţeleptul cetăţii. Ei au arme sofisticate, pe care tu nu le cunoşti, şi o ştiinţă a războiului abia descoperită. N-o stăpîneşti.

Înţeleptul era bătrîn şi slăbănogit de ani, mai dădu cîteva sfaturi şi apoi trecu în lumea drepţilor, dezamăgit că, în urmă cu ani, cînd îi ceru regelui să-l lase o vreme la studii în cetatea duşmanilor, regele îl bănui de intenții de trădare. Acum regele l-ar fi trimis, ca student şi spion, dar nu mai avea cum şi nici pe cine. Sfîrşitul îl bătea şi pe el pe umăr, prieteneşte. Și clar.

Nu-ţi lăsa comorile pe seama noilor învingători! îl mai avertiză înţeleptul. Ăştia n-au simţul duratei. Cum pun mîna pe ele, le şi risipesc!

Sfatul acesta l-a ţinut minte. A adunat smaraldele reginei, sabia de aur a străbunului său, medalioanele de la regii barbari cu care se distra, însoţiţi de naiade, pe cînd erau tineri şi, ajutat de un curtean, le-a ascuns într-un loc tainic, după care a luat capul curteanului şi l-a aruncat printre capetele celorlalţi ostaşi, care umpleau cîmpul de luptă.

Acum, rămas singur, nu-i era frică de propriul sfîrşit, de sabie, suliţă sau roata de piatră. Nu-i era frică de moarte. Se temea însă de metodele noi ale învingătorilor, de anchetele lor psihologice, sub presiunea cărora poate nu ar fi rezistat şi ar fi dezvăluit, fără să vrea, locul unde şi-a îngropat comorile. Dacă pun ei mîna pe ele, o să le împartă repede ei între ei, hrăpăreţi şi, peste secole sau milenii, nimeni n-o să le mai descopere şi studieze, ca să afle că el, deşi barbar, a iubit bucuria petrecerilor şi podoabele bine măiestrite.

Castelul lui, mai mult un turn fortificat, era înălțat pe marginea unei prăpastii adînci. Regele barbar se urcă pe pervazul ferestrei şi, de nimeni bănuit, se aruncă în gol.