Alexandru Ecovoiu este unul dintre prozatorii de frunte ai noii generații, romancier premiat și apreciat de critică pentru viziunea sa apocaliptică asupra societății, a unei lumi vinovate de multe rele, pândită de un apropiat sau mai depărtat sfârșit, anunțat ca iminent de unele dintre personajele sale. E vorba de această lume hipermodernizată în care trăim și din care a dispărut morala, respectul pentru valorile credinței, pentru ordinea politică firească, pentru familie, pentru tradiție și obiceiuri încetățenite Personajele sale sunt cu toate roade ale păcatului, ale unor vinovății mai mult sau mai puțin conștiente, aflate în răspăr cu lumea normalului, a obișnuitului, a credinței în Dumnezeu. Am spune chiar că mai toate sunt bântuite de diavol, de germenii răului, ai necredinței, de un fel de voluptate a încălcării normelor morale, în consonanță cu noile orientări sexuale deviante, cu experimentarea unor stări de trăire la limita extremității, a libertinajului paroxistic și a inconștientului existențialist. Mai toate personajele sale sunt astfel croite ca să dinamiteze vechile credințe și obiceiuri, să acrediteze un stil de viață fără reguli și canoane încetățenite, mergând până la toleranța deplină a comportamentului homosexual, lesbian, a celui duplicitar, ambiguu, scelerat. Temele principale ale construcțiilor sale romanești pot fi foarte bine racordate la curentul socio-politic tot mai puternic inculcat în societățile puternic industrializate și erodate la rădăcina lor de o mulțime de elemente contradictorii care practică deconstrucția, opoziția la tot ceea ce e stabil, durabil, etern, introducând temerile și alimentând racilele a ceea ce cu bună știință a fost catalogat drept „corectitudine politică”. E o lume bântuită de semnele unei prăbușiri din interior, minată de obsesii freudiste, de spasmele unui hipererotism halucinant, de contestare a valorilor familiei, de punere la îndoială a vechilor filosofii și concepții despre lume, de rupere cu tradiția și cu modurile unor comportamente și habitudini ale onorabilității și „respectabilității” burgheze. Curentele acestea, care au venit în valuri succesive din Statele Unite, fiind experimentate și aruncate pe piață de grupuri de tineri răzvrătiți și inconformiști, au lovit cu putere și Europa occidentală, de când noile legi ale globalismului au început a fi tot mai mult aplicate și impuse prin reglementări și recunoașteri publice, mai ales în direcția căsătoriilor între persoane de același sex și unde fenomenul gay sau cel al lesbianismului a fost acceptat ca fiind o „normalitate” a zilei de azi. Prin astfel de politici venite de sus, normele constitutive ale lumii de ieri par ruginite și intrate în descompunere, fiind atacate frontal și discreționar de o societate consumistă, printr-un sistem mass-media tot mai instabil și mai sofisticat, printr-o presă aservită sau convertită. Suntem în fața unor schimbări de mentalitate evidente pe care Alexandru Ecovoiu le-a perceput ca fiind teme majore de dezbatere publică, el făcându-se purtătorul de cuvânt al acestor fenomene imprevizibile dar tot mai amenințătoare, care par a fi un cumul de forțe „diavolești” ale răului, generatoare de mari răsuciri ale ființei umane, devenită prizonieră totală a plăcerii și a lipsei de cumpătare, prin ignorarea legilor firești ale procreării și apelul la laboratoarele de însămânțări artificiale, soldate cu accentuarea crizei familiei, a noțiunii de paternitate și a transformării întregii lumi într-un mare spital „orfanal”. Pierderea legăturilor firești dintre generații, dintre părinți și copii, dintre sistemul de ordine și cel educativ, dintre omul obișnuit și putere, inculcarea tot mai accentuată a unui sentiment de vinovăție generalizat, a unei conștiințe a păcatului, ducând la anularea barierelor naționale și a liantului etnic tradițional, produc mari convulsii la nivel individual și colectiv, alimentând starea de angoasă și insecuritate, percepută ca o nouă apocalipsă, cu un nou ev biologic, de o nouă înviere cristică.
Extrăgând din acest sistem aleatoriu o serie de probleme vitale ale omului contemporan, prozatorul Ecovoiu analizează cu mare intuiție și putere de discernământ anumite scenarii și situații dramatice ale lumii de azi, mărginindu-se să le identifice, și să ni le pună în ecuații ficționale revelatorii. Romanele sale nu sunt altceva decât strigăte de alarmă, voci premonitorii răsunând în vid, într-o societate surdă și inertă, incapabilă să reacționeze și să ofere remedii sau soluții pertinente, ca să împiedece mersul de tăvălug al unei societăți care se autodevoră. Cărțile lui mișună de întrebări lăsate fără răspuns, de scormoniri în inconștientul planetar plin de coșmaruri și vise halucinatorii, de obsesii și refulări freudiene, pe care tinerii, adulții, copiii sau bătrânii, le trăiesc la modul paroxistic, devastator, alimentând disoluția și criza societății consumiste de azi. Ambalajul fantasmatic în care ni se livrează „disputele” de ordin filosofic, biblic sau existențial denotă o bună cunoaștere a mecanismelor sociale și psihologice ale lumii contemporane, pe care le pune de acord cu explicitări și soluții naratologice demne de atenție, în care fantezia auctorială funcționează din plin, propunând de fiecare dată idei și convenții epice seducătoare, prin apelul la parabolă, la fantezismul alegoric și livresc, la fantasticul mitologic. (Din această cauză a fost pus nu de puține ori în legătură nu numai cu câștigurile noului roman francez, ci și cu romanul sud-american). Făcând dovada unei forțe persuasive impresionante, el beneficiază de un stil de debate atrăgător, în stare de a pune în ecuație întreg ansamblul de fenomene ale vieții contemporane, în care insolitul, fictivul, ipoteticul, fantasticul dobândesc valențe interpretative noi, care captivează și impun. Insistând pe noțiunea de haos deliberat, autorul este preocupat în egală măsură de precaritatea familiei de azi, în cadrul căreia problema paternității a devenit vulnerabilă, Tatăl și Mama nefiind în unele cazuri decât simpli „surogați”, iar diferențele dintre sexe, prejudecăți inutile. În concepția noilor propovăduitori ai libertinismului total, emanciparea trebuie să pornească de la cele mai mici vârste, experiențele sexuale să devină nelimitate și neinhibante, ca forme de cunoaștere nemijlocite ale eului individual, singurul în stare să legitimeze abolirea tuturor interdicțiilor religioase, a conservatorismului și creștinismului, a oricăror sisteme de promovare a unui om „deparazitat” de orice urmă de trecut instituționalizat, în așa fel, ca el să ofere o stare de infantilizare și vulnerabilitate cât mai profundă. Au fost respinse ca total depășite poziția Statului-Dădacă, a părintelui tutelar, a mamei sacrosancte și înlocuirea lor cu Mama-Natură, cu venerarea sinelui și subiectivismul extrem, cu consumismul exagerat, cu trivialitatea limbajului și contracultura. Prin subminarea valorilor maturității, se tinde a se ajunge la o sanctificare a individului, „acesta nu caută nici să înțeleagă lumea, nici să o schimbe, ci doar să-și satisfacă propriile dorințe și fantezii subiective și nevoia de plăcere” (Irina Barzon, Corectitudinea politică și erodarea valorilor maturității, în volumul Corectitudinea politică, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2017, p. ). Se caută să se ajungă la o perfecționare a societății, la o renegociere a formelor revolute, istoria, la rândul ei, fiind văzută ca o proiecție a subiectivității noastre, ea nefiind în stare să ne redea adevărul, ci doar să-l aproximeze, printr-o varietate cât mai mare de opinii neformalizate. Nici literatura nu stă mai bine, ea fiind redusă la ideea că „textul este totul” și, ca atare, deconstructivistul este la mare cinste, iar construcția literară ia aspectul unei invenții care schimbă cu dezinvoltură registrele epice și eul auctorial.
Producția literară a lui Alexandru Ecovoiu este destul de bogată și suficient de concludentă ca să ne poată servi ca bază de discuție pentru transformările radicale din câmpul literar actual. Fără să atingă zonele profunde ale pornografiei, fără a fi un pledant pentru patologii umane radicale, el construiește de fiecare dată un conflict epic verosimil și atractiv, punând în discuție anumite stări și trăiri ale personajului literar, cu trimiteri directe sau aluzive la miturile omului modern de azi, precum familia, credința religioasă, ordinea statală, raporturile dintre individ și societate, dintre individ și alteritate, dintre grupurile minore și cele dominante, dintre omul contemporan și progresul tehnologic, dintre inhibițiile morale și eul emancipat etc. Tehnicile moderne ale deconstrucției și decadenței sunt îmbrățișate și folosite de romancier în mod consecvent, începând cu romanul Saludos (1995), care ar avea tendințe de „paranoia textualistă”, după cum opinează unul dintre comentatori, pentru ca, în următorul roman, Stațiunea (1997) tehnicile ficțiunii parabolice să fie îmbogățite până la proclamarea supremației aventurii și alienării. Odată cu Sigma (2002), varietatea aventurilor cunoașterii primesc note din ce în ce mai personale, prin introducerea unor personaje generice, care devin purtătoare de sens și de idei novatoare, disecând și eliberând de stereotipii vocile conștiinței și amplificând, până la suprapunerea ficțiunilor, teoriile nou avansate. Prin acest roman, el calcă tot mai apăsat pe teritoriul contestării religiozității omului actual, autorul încercând nu numai o înțelegere nouă și eliberată de false preluări și interpretări ale înțelesurilor Evangheliilor, și propunând o nouă înțelegere a Unicității divinității prin combaterea adausurilor de „treime”. Aici apare omul misterios, călugărul Mentor, care încearcă decriptarea textelor sacre pentru a le umple cu o nouă realitate. Păcatul originar, amplificat la scară mondială într-un fel de fornicație nebunească, fără limite, devine în După Sodoma (2012) prilej de proiecție punitivă și de pedeapsă profetică, proferate de personajul memorabil Antonia, un fel de Cassandră a unei lumi expirate, pentru care mai toate vechile temeiuri biblice și suporturi morale sunt luate în derâdere. Nepotul ei, Thomas, este un donator de spermă la o clinică cu rol de inseminare protejată, care, cuprins de remușcări metafizice încearcă la un moment dat să devină un purtător de căință și de responsabilitate civică, întreprinzând gestul de a-ș descoperi „urmașii”, copiii concepuți în laboratoarele veacului, pentru a verifica limitele eredității. Călătorește prin Ungaria, Spania, Germania, Statele Unite, Olanda, ajungând un simplu instrument al destinului, acuplându-se atât cu mama purtătoare, cât și cu „tatăl” oficializat al unui cuplu de lesbiene, și, în cele din urmă, și cu propria sa fiică Ann, rămasă gravidă și dătătoare a unui copil. Situația degenerează într-atât, încât fiica sa se sinucide, iar el este obligat să-și recunoască fiul-nepot și să-l crească alături de Helga, cea care a născut-o pe Ann. Climatul aberant și antiuman creat, când „după Sodoma, băieții se împerecheau cu mamele lor…, acestea refăceau lumea pornind de la fii; din mame cu fii creștea lumea cea nouă…, din care se tot ridicau, parcă mai păcătoși, alți pământeni, nu mai e nimic de făcut… Măcar mamele de-ar fi neprihănite, vorbește-i lui Dumnezeu, poate schimbă ceva!” După Sodoma e un roman al tragismului omenesc, căzut în captivitatea propriei sale inconștiențe și a ignorării legilor vieții și ale morții înstăpânite de Biblie.
Nivelul cel mai de sus al gândirii naratologice a lui Alexandru Ecovoiu e dat de cea mai recentă carte a sa, romanul Ambitus (Polirom, 2018). În ea, autorul se lasă total copleșit de ficțiune, o istorie a unui orășel numit Vergo, unde se află atât o Casă a Copilului, cât și un schit de maici, având ca hram pe Sf. Cecilia. Întâmplarea face ca sora Irma și copilul Tiber, cei doi protagoniști ai romanului, să se cunoască chiar din incipit, printr-o întâmplare neașteptată. În timp ce sora Irma cobora spre schitul ei, întâlnește în cale un copilaș, pe care, luându-l în brațe, constată că îi lipsesc semnele ombilicului. E o situație ieșită din comun care va întreține pe tot parcursul acțiunii ideile suspicioase ale sorei Irma, care dorește să lămurească definitiv situația acestui „trimis” atemporal, socotindu-l fie un produs îngeresc, fie unul diavolesc. Natura ambiguă a acestuia produce imediat un prim efect, prin spargerea geamurilor acoperite cu vitralii ale mănăstirii, ca apoi, întreaga comunitate să devină un adăpost de „nemuritori”, prin suprimarea nașterilor și a morților. Sustrași procesului îmbătrânirii, aceștia se dedau la desfrâu și perversități, orice autoritate și ordine morală fiind abolită. Se instituie un libertinaj absolut, un timp al dezmățului generalizat, în care oamenii nu mai respectă nicio regulă și nicio ordine. Scoși din catastiful existențial, de Dumnezeu sau de Diavol, vergonii cunosc o stare de beatitudine generală, în care „totul era întors pe dos”, iar vergonii încep să aibă nostalgii după starea inițială, deoarece orice dezvoltare a orașului pe viitor era amenințată de secetă și neputință: „Era un loc al păcatului Vergo, dar nu iad; nici paradis; purgatoriu nici vorbă. Un târâm al nimănui, diavolesc, după cum credea sora Irma.” Disputa privind amestecul divinității în noua stare aduce după sine discuții și cercetări filosofice și religioase, în cadrul cărora se remarcă prezența unui Club de inițiați și de intenții oculte, frecventat de toți oamenii mai de seamă ai locului (Marchizul, părintele Pergol, Vusek, Kroll, Herm, Bernar, Elk, Lisko, Henk etc.), fiecare având ideile lui cu privire la cauzele și la posibilitățile ieșirii din marasmul Lumii Făr-de-Sfârșitului autoritar, invocându-se mai ales necesitatea „fricii de Dumnezeu”. Un asemenea club de „dezbateri”, cu alură de societate închisă, poate fi regăsit în mai toate scrierile lui Ecovoiu, acest tip de organizare socială având menirea de a oferi în subsidiar o dublare (sau mai bine zis o multiplicare) a posibilităților de reverberare pe plan filosofico-teoretic a liniei principale de desfășurare epică a acțiunii. E o modalitate de a consolida, prin afirmări și reveniri succesive, zone de fluență narativă, de „noduri și semne” ale altor centre de putere, amplificând în acest fel reverberațiile produse de traiectul narativ central. În mijlocul acestor temeri și îngrijorări generalizate, câteva chestiuni încep să se detașeze cu maximum de urgență: punctele de vedere ale membrilor Clubului privind situația critică a orașului, deviațiile de comportament în raport cu ordinea moștenită a vergonilor atinși de „viața veșnică”, natura aparte a lui Tiber, posesor al unui glas dumnezeiesc, care-i înfioară pe ascultătorii fideli sau întâmplători ai acestuia, dându-le sentimentul unui spor de suprafiresc, frământările și tribulațiile sorei Irma, bântuită de vise păcătoase și dorind uneori să producă o ieșire din traiul restrictiv al cinului călugăresc, starea sexuală a lui Tiber pe care ea o poartă cu sine ca pe o „taină” cu nimeni împărtășită etc. Pe neașteptate, această obsesie maladivă a sorei Irma capătă un răspuns neprevăzut. Aflându-se într-o zi în aceeași pădure cu caracter de „serva oscura” unde cei doi s-au cunoscut, sora Irma dorește cu tot dinadinsul să descopere taina privind sexualitatea lui Tiber, ajuns acum un adolescent atrăgător, alături de care urma să facă selecția ciupercilor culese, pipăind cu îndrăzneală locul cu pricina. Gestul ei se soldează cu un viol în toată regula, cu o tăvăleală stranie prin frunzișul pădurii, care își dovedește efectele prin apariția semnelor maternității. Din motive ce țin de demnitatea cinului, maica stareță îmbrățișează ideea unei nașteri sacrosante, asemenea pruncului Isus, vestind în biserică miracolul unei noi învieri, care va scăpa lumea de păcate. Convinsă de ideea unei însămânțări divine, maica stareță devine o adevărată maestră a spectacolului religios, făcându-se purtătoarea ideii de „salvare”, jucând rolul Ioan Botezătorul și a arhanghelului Bunavestirii, prin slujbe bine regizate, unde, în bătaia clopotelor și a unui cor care cânta Osana, anunță oamenilor miracolul schimbării, obligând-o pe sora Irma s-o însoțească spre a-și arăta burta crescută. Din spusele ei, noul născut urma să scoată lumea din rătăcire și păcat. Sora Irma capătă astfel prerogativele Fecioarei Maria, iar mesajele stareței sporesc natura sacrosantă a evenimentului. La naștere, vergonii trăiesc o nouă surpriză, când constată că mesagerul schimbării nu e băiat, ci fată, dar ideea salvării e atât de încetățenită, încât i s-a dat numele de Isusa Cristina, ceea ce pentru „păcătoasa” Irma, cu sânul doldora de lapte „sân care văzuse și trăise multe – cine avea să știe ce putea să-i mai fie sortit?” i se pare o „pocită”, iar ea o biată „fantoșă”. În aceste condiții, poate și temându-se să nu i se înstrăineze odorul, ea dispare pur și simplu de la schit, la fel ca Tiber, care cântase pentru ultima dată dumnezeiasca sa Ave Maria, o făcuse cu ceva timp mai înainte. Fuga sorei Irma dă prilej de comentarii multiple, dar pentru cea care ascundea cu greu secretul nașterii fiicei sale a fost singura soluție onorabilă, lăsând astfel un final deschis pentru nemuritorii urbei care se reîntorc la stadiul de oameni muritori.
Desigur s-ar putea ridica aici problema numelui romanului. De ce Ambitus? În două sau mai multe locuri autorul însuși explică termenul de „ambitus”, însemnând „sunetul cel mai înalt pe care e în stare același glas să îl scoată” (p.116), explicație reluată la p.234, de unde aflăm că păcătoșii din Vergo ar fi putut auzi glasul ce venea din Înălțimi, transmițător de un „adevăr absolut”, dar n-au fost în stare să perceapă mesajul înalt de dincolo, să audă muzica sferelor, rămânând la treapta cea mai de jos a înțelegerii lui, de unde „Li se luase apoi darul, erau iarăși ceea ce fuseseră dintotdeauna”. Vergonii au fost și au rămas niște damnați, incapabili de a trăi nemurirea ce li s-a dat la cotele înalte ale moralei și demnității. În plus, falsul mesager și necredincioasa soră Irma, care, deși se pocăise retrăgându-se la schit, era bântuită de vise impure și de o ispită a cunoașterii care o readuc pe pământ, la nivelul unui „ambitus interzis”. Năzuința la nemurire și la viața fără de păcat e dată tuturor, dar atingerea scopului ține de strădania de a rămâne la înălțimea unui ambitus, pe care puțin pot să-l atingă.
Cel mai recent roman al lui Al. Ecovoiu se înscrie pe linia unor căutări de acum știute, conformă cu epica celorlalte creații romanești de până acum cărora el le adaugă noi invenții și nuanțări, noi ecuații și situații narative, în stare să dezvolte și să adâncească cunoașterea umană în drumul ei spre un ilimitat zbor ficțional, în competiție cu creațiile divinității. Drumurile inițiatice propuse, vizează abolirea „stării de orfan” a insului societății actuale, năzuința lui perpetuă de a-și cunoaște paternitatea, de a restabili adevărurile privind existența cristică și a ridica omenirea la stadiul pretins de noul Iisus.(Ideea unui posibil Iisus contemporan nu e nouă, ea putând fi identificată și în Cei trei copii Mozart, el extinzând temele tabu sau sacre într-o zonă a dezbaterii privilegiate, fără să ignore ipotezele legate de omul spectral, ca formă de ideație și de ambiguizare a eului). De aici, provine și importanța conferită de el personajelor copii și adolescenți, scriitura modernă apăsat postmodernistă, cu extinderi sau rupturi textuale de natură confesiv-eseistică și cu aspirații ascensionale. Un câștig al scriiturii de apreciat.