Critică de întâmpinare… a posteriori: Un metaroman despre Don Quijote

La aproape două decenii de la apariție, răsunetul eseului Don Quijote, un metaroman (2000), al regretatei Luiza Petre Pârvan (1943-2018), nu e ușor de cercetat. Am totuși impresia că ecourile cu pricina nu au fost la momentul respectiv, și nici de atunci încoace, deosebit de abundente. Ceea e păcat.

De unde și imboldul meu de a întâmpina cartea cum se cuvine și cum merită, fie și a posteriori.

S-ar putea să mă înșel, dar, în „scenariul” meu, construit tot a posteriori, principala rațiune a sub-receptării eseului Luizei Petre Pârvan ar fi aceea că nu se lasă cu ușurință categorisit din punct de vedere tematic și de gen. Don Quijote, un metaroman nu e (tocmai) o carte de hispanistică și – măcar că autoarea a fost o teoreticiană de vocație – nu e (tocmai) o carte de teorie „pură” (de vreme ce se vrea una de teorie aplicată).

În ce mă privește, aș adăuga după fiecare „nu este” (chiar sub rezerva lui „tocmai”) câte un „și e foarte bine așa”. Consider deci această dublă eschivă sau „reluctanță” taxonomică drept o trăsătură definitorie a lucrării, și voi încerca în continuare să arăt de ce.

S-o luăm pe rând.

.

Așadar, deși tratează despre opera emblematică a literelor spaniole, cartea Luizei Petre Pârvan nu se înscrie propriu zis în sfera studiilor hispanice. În bibliografia „secundară” a autoarei, de pildă, sunt citați, dintre spanioli, Unamuno, Ortega y Gasset și Torrente Ballester, iar dintre hispaniștii „consacrați”, Edward C. Riley și… cam atât.¹

Fenomenul nu denotă vreo desconsiderare a domeniului, ci faptul că, în calitate de (repet) teoreticiană, Luiza Petre Pârvan nu era defel ținută a fi la curent cu ultimele trend-uri ale cervantismului instituțional. Cu atât mai mult cu cât, la ora actuală, „secta”cu pricina pare a fi convinsă că despre capodopea lui Cervantes, la patru secole de la apariția ei, s-a cam spus tot ce se putea spune sub aspect interpretativ și că, prin urmare, aici nu mai încap decât mici contribuții de erudiție istorică și filologică, ecdotică și… anecdotică.²

Spre edificare: în ultimul deceniu și jumătate, cu prilejul aniversărilor cervantești în lanț – 400 de ani de la apariția primei părți a lui Don Quijote (2005), a Nuvele-lor exemplare (2013), a părții a doua a romanului (2015), de la moartea autorului (2016) și de la ediția postumă a cântecului său de lebădă, Persiles și Sigismunda (2017) -, în atenția mediilor care le-au reflectat s-au aflat următoarele două „cestiuni arzătoare”: (a) dacă rămășițele pământești ale lui Cervantes se odihnesc sau nu în osuarul cutărei mănăstiri din Madrid, caz în care ar fi poate oportun să se procedeze la exhumare, spre identificarea lor prin probe ADN și (b) dacă Alonso Fernández de Avellaneda, autor al sechelei apocrife ce i-a prilejuit lui Cervantes scrierea părții a doua a aventurilor eroului său, este sau nu pseudonimul lui Jerónimo de Pasamonte, cel ridiculizat de Cervantes în partea întâi, cu prenumele schimbat în Ginés.

Un alt exemplu îl constituie reticența criticii spaniole tradiționale și/sau a hispanismului „oficial” în a recunoaște și adjudeca romanului trăsăturile baroce care îi aparțin de drept și de fapt. Nu că acestea ar fi ignorate ori ocultate, dar i se atribuie, ai zice, cu un soi de jenă, insistându-se în schimb, cu asupra de măsură, pe optimismul renascentist, raționalismul erasmian sau realismul social, adică pe caracteristici care, orice s-ar spune, sunt departe de a fi predominante în operă.

Însă Don Quijote, ca mai toate creațiile majore ale omenirii care au trecut pragul universalității, nu aparține numai și nici în primul rând „specialiștilor”, cu mòdele lor epistemologice, nu mai puțin frivole ca cele profane. Astfel încât, pe bună dreptate, Luiza Petre Pârvan s-a dezinteresat de asemenea chițibușuri, preferând să interacționeze cu acei exegeți – empatici (adică scriitori ei înșiși) sau analitici (teoreticieni și critici literari) – capabili să vină către romanul cervantin cu o privire proaspătă și cu puncte de vedere scutite de ticuri erudite. ³

Desigur. ideile rezultate dintr-un asemenea dialog se regăsesc și în corpus-ul cervantismului omologat ca atare. Numai că autoarea noastră le ierarhizează în mod diferit, le distribuie altfel accentele și astfel le sporește valoarea euristică.

În contrast, așadar, cu ceea ce, pe limba de lemn a establishment-ului științific, se numește „stadiul actual al problemei”, pariul cărții de față este în primul rând unul interpretativ. Jocul cu pricina se joacă pe teren teoretic, miza fiind ce are de câștigat dintr-însul fiecare partener: teoria, din contactul cu Don Quijote și Don Quijote, din contactul cu teoria.

Cititorul e și el părtaș, și mai ales beneficiar al acestui joc, căci, după cum bine se știe, urmărind o inteligență în acțiune te simți tu însuți mai inteligent. În continuare, deci, îmi propun să discut mai pe larg câteva teme din eseul Luizei Petre Pârvan, purtătoare (cel puțin din punctul meu de vedere) ale unor asemenea „valori adăugite”.

Una dintre ele este aceea, enunțată încă din primele pagini, reluată, modulată și nuanțată pe întreg parcursul lucrării, că don Quijote se construiește pe sine exact așa cum Cervantes îl construiește pe don Qujote: din cărți.

Deschizând dialogul cu tema respectivă, aș zice mai întâi că ea sugerează o viziune a enunțului ca mise en abyme a enunțării.⁴ Mai apoi trebuie însă avut în vedere că această notă „formalistă” decurge din – și se sprijină pe – o temelie psihologică și existențială. Este vorba, în speță, despre insatisfacția funciară pe care o resimte artistul față de realitatea „reală”, despre dorința sa cea mai fierbinte (afirmată cândva ritos de Henry Miller), de a trăi într-o lume pe măsura și după legile imaginației, precum și despre creația artistică drept tentativă de a institui o astfel de lume, fie și ca succedaneu. În fine, în contextul sau complexul ideatic respectiv, Cervantes vine cu o nuanță importantă: realitatea alternativă și virtuală fiind de natură livrescă, tot livrescă va fi și soluția de viață pe care creatorul și creatura sa o vor afla într-însa. Parafrazând memorabila formulă a Luizei Petre Pârvan: „ei trăiesc ca să citească și citesc pentru a trăi în conformitate cu idealul cărților citite” (cf. p. 28).⁵

O altă chestiune, deosebit de incitantă, ridicată de eseul de față privește raportul dintre Don Quijote și cărțile de cavalerie. Pentru început, ea ne trimite la întrebarea (ce va rămâne, probabil pe veci, fără un răspuns definitiv) dacă Cervantes a dorit cu adevărat, așa cum declara el însuși, să distrugă „mașinăria rău întemeiată” a acelor ficțiuni sau, dimpotrivă, după cum presupune Borges, să-și ia un „rămas bun nostalgic” de la ele? Luiza Petre Pârvan înclină spre a doua variantă, dar, pentru a o demonstra, o așază odată mai mult într-un context diferit.

Ipoteza borgeană, sugerează autoarea, se cere nuanțată. Ea nu se adeverește atât ca emanație a unei dispoziții psihologice aleatorii (nostalgia), cât ca rezultatul unui calcul lucid a doi parametri, și anume producerea textului și expectativele publicului. Urmărind recunoaștearea imediată a valorii sale literare, scriitorul începe cu al doilea, adică își alege o formă literară imediat recognoscibilă, care este populara, în epocă, istorie cavalerească. Programul propriu zis creativ al lui Cervantes „rezidă în re-combinarea unor forme uzitate, re-structurarea și re-semantizarea lor, în funcție de viziunea sa parodică” (p. 38). În fine, soluțiile „tehnice” concrete pentru traducerea în faptă a acestuia decurg din ideea că autorul are prea puțin de intervenit „la nivel macrostructural”, în schimb un amplu câmp de acțiune i se deschide la acela al „strategiilor microtextuale”, multiplicatoare de sens (cf. p. 55).

Această poetică (ori poate „poietică”?) a romanului este perfect congruentă cu estetica barocă, în speță cu faza sau varianta manieristă a acesteia. Din lectura lui Marino și Góngora, din teoriile lui Curtius și Hocke, am aflat că, tocmai pe acest palier „microtextual”, brodând pe o urzeală dată, manieriștii găsesc prilejul și terenul adecvat spre a-și pune în valoare „ingeniozitatea” (el ingenio) și „ascuțimea” (la agudeza) spiritului, cu scopul – strategic! – de a-și ului publicul. Il cavalier Marino a spus-o pe șleau, cu o directețe destul de puțin manieristă: È del poeta il fin la meraviglia / (parlo dell’ eccelente e non del goffo): / chi non sa far stupir, vada alla striglia. Nu puțin trebuie să se fi „minunat” (meravigliarsi), deci, cititorii lui Cervantes atunci când, într-o istorie presupus cavalerească, ei au dat peste situații cavalerești cu deznodământ de comedie, au văzut că eroismul poate stârni ilaritate și au asistat la recăderea în anonimat a eroului eponim, într-un sătuc al cărui nume, chiar de-aș vrea, nu pot să mi-l amintesc, căci s-a pierdut în prăfoasa La Mancha. În evul manierist, hohotul lor de râs a răsplătit „ingeniul” parodic al scriitorului. Peste veacuri, modernii încep să-i resimtă, din ce în ce mai mult, amărăciunea.

Al treilea și ultimul punct pe care aș vrea să-l aduc în discuție se referă la statutul semiotic al romanului cervantin, așa cum este tratat în cartea de care ne ocupăm aici. Voi începe cu o obiecție, adresată nu atât autoarei, cât uneia dintre sursele ei bibliografice „secundare”. Vorbind despre Don Quijote ca „mit” modern (cf. 141 sq.), Luiza Petre Pârvan îl urmează pe Roland Barhes (cel din Mythologies, 1957), care definește mitul drept un sistem semiologic secund, unde un semn complet devine semnificantul unui al doilea, ce adaugă/atribuie primului un semnificat diferit, după schema [ERC]RC.⁶ Totuși, într-o lucrare ulterioară (Éléments de sémiologie, 1964) și mult mai sistematică decât cea din 1957, teoreticianul francez se auto-amendează tacit, atribuind formula de mai sus fenomenului conotației, pe când metalimbajului i se rezervă condiția de discurs semnificant având drept semnificat semnul inițial numit „limbaj obiect” (ER[ERC]).⁷

Autoarea noastră pare a sezisa diferențierea conceptelor, dar păstrează în indistincție terminologia. Pe de-o parte, așadar, ea observă cu sagacitate că „[s]emnul nou creat va conota (…) alți semnificați” (loc. cit.; cursivele îmi aparțin), dar pe de alta, în chiar titlul eseului capodopera lui Cervantes este proclamată meta-roman. Ca să punem lucrurile la locul lor, trebuie spus (cum Luiza Petre Pârvan o și face, de altfel) că meta-roman devine Don Qujote abia atunci și abia acolo unde ne oferă o reflecție asupra artei romanului, inclusiv asupra propriului modus operandi. În schimb, privită ca mit, cartea este și trebuie numită (să zicem) un „co-roman”.

În acest sens, merită reexaminată importantissima scară tipologico-diacronică trasată de / spre finalul eseului (cf. pp. 141-142). După părerea mea, cele cinci trepte ale acesteia nu reprezintă o „suprapunere”, și cu atât mai puțin de „o circularitate” de metalimbaje, cum ni le recomandă autoarea, ci, mai curând, o alternanță de avatari conotativi și metalinguali, un du-te-vino al operei între un pol și celălalt. Astfel:

(1).- „Limba spaniolă” (nu numai cea din sec. al XVII-lea) trebuie considerată limbajul obiect absolut; cu un dram de pedanterie nemțească, să-l numim die Grundsprache pe care se grefează toate conotațiile, și asupra căreia se aplică felurite limbaje instrument întru construcția feluritelor metalimbaje posibile.

(2).- Textul romanesc „care performează acest limbaj prim” nu este însă un asemenea metalimbaj, ci o primă ipostază conotativă (dat fiind că, și în general, literatura poate fi privită drept conotație a limbii).

(5).- Pe de altă parte, textele literare „care se referă la figura lui [don] Quijote și care interferează cu textul originar, prelucrându-l semantic, printr-o intertextualitate productivă” sunt cele care prilejuiesc și mențin proiecția mitică a operei, căci ele conotează universalist acea primă conotație locală, care a fost Quijote-le cervantin.

(3) și (4).- În fine, comentariile intra- și extradiegetice cu trimitere la Don Quijote, sunt, fără doar și poate, metalimbajele en titre ale operei. În legătură cu ele, se pune problema de a elucida limbajele instrument ce le-au generat pe fiecare. Inclusiv lucrarea Luizei Petre Pârvan, al cărei titlu găsesc că ar suna mai exact dacă, din Don Quijote, un metaroman, l-am schimba în „Un metaroman despre Don Quijote”.

În loc de a răspunde la o asemenea chemare studioasă, constat acum, la capătul paginilor de față, că ele conțin îndeosebi propriile-mi reverii pe teme quijotești, prilejuite, desigur, de lectura acestui fermecător eseu. Chiar dacă pe alocuri am încercat să le travestesc în meta-reverii, ispita „conotativă” era greu de ocolit într-o critică de întâmpinare… a posteriori.