dialog VR

„Literatura e o superviață; o viață la pătrat sau chiar la cub”

Articol publicat în ediția 11-12/2019

Este adevărat sau sunt doar zvonuri că în fiecare vară sau aproape în fiecare vară vă retrageți pentru câteva săptămâni lângă o mânăstire?

Nu sunt zvonuri. Dar adevărul trebuie nuanțat. E vorba de mânăstirea Agapia. Nu e însă o opțiune neapărat spirituală sau din cauza unei așa-numite chemări monastice. Acum vreo 10 ani am avut ocazia ca, împreună cu soția mea, să construim o cabană mică. E foarte aproape de mânăstire, pe un teren ce ne-a fost pus la dispoziție de niște prieteni, care aveau acolo o vilă. Am ridicat o căsuță și cât timp vremea este clementă, câtă vreme este cald, o utilizăm. De fapt, e locul unde îmi petrec vacanța. Deși nu mai sunt, formal vorbind, decât ”profesor emerit”, profesor consultant cum se spunea înainte, am rămas… profesor: pentru mine, vine vacanța doar atunci când vine vacanța școlară. Când elevii și stundenții sunt în vacanță, am și eu vacanță.

Aveți și ”lecturi de vacanță”?

Nu. Dar literatura mă însoțește peste tot, pentru că a ajuns, treptat, singura îndeletnicire pe care o pot practica în mod continuu, fără dificultăți. La lectură mă refer. Sigur că, prin meserie, prin ce am făcut toată viața, prin ceea ce am scris, e clar că lectura a reprezentat baza tuturor activităților mele.

E ”a doua viață” a dumneavoastră, lectura?

Nu. E prima. În afara ei, îmi e greu să îmi imaginez o viață. Poate părea o laudă sau o exagerare, nu e însă deloc așa. E pur și simplu mărturia unei inferiorități. Ca să îți faci din lectură și din ce presupune ea preocuparea principală în viața asta înseamnă un enorm handicap față de existența reală, concretă. Nu am abilitatea de a face din această viață concretă o viață în care să mă simt bine, pe care măcar să o pot minim influența. Ea se desfășoară în afara mea, în mod anarhic. Și atunci, evident că lectura a rămas singura variantă posibilă, în cazul unei persoane ca mine. E de ajuns să mă compar cu fratele meu – cu un an doar mai mic și care, pentru a justifica un proverb irlandez, nu seamănă cu mine absolut deloc. Nici fizic și nici psihic. Are un metru și nouăzeci aproape, a fost sportiv toată viața, e lat cât ușa, e de o adaptare fizică la mediu extraordinară, inginer strălucit, care a condus multe întreprinderi și care, într-un final, a ajuns inginer la o mare întreprindere canadiană, devenind el însuși canadian. Toate trăsăturile și toate etapele vieții fratelui meu sunt într-o contradicție perfectă cu modul în care s-a desfășurat viața mea. E un fapt care arată că așa zisa educație de familie sau relațiile fraterne sunt de cele mai multe ori doar speculații. Ce înseamnă frate? Înseamnă, în principiu, cineva care să îți semene foarte tare. Nu e cazul; iar situația mea personală e un exemplu contrar.

Unde nu ajunge literatura, unde nu este ea suficientă? Apropo de viață și literatură. Pentru ce nu este ea suficientă?

Poate că o să vă surprindă răspunsul meu: literatura e mai mult decât suficientă în raport cu viața. Pentru că e singura variantă umană care îți oferă atât de multe vieți paralele, vieți suplimentare. Orice om este obsedat, chinuit și, poate, până la urmă, îngrozit de scurtimea vieții. Și de unicitatea ei. Dacă ești foarte credincios sau un credincios adevărat, nu unul de paradă, nu găsești că așa ceva ar fi foarte grav, din moment ce urmează o revelație finală, apoteotică. Dacă însă nu ești – și, în ciuda elementelor de paradă, cea mai mare parte a oamenilor NU sunt -, atunci această unicitate, această brievitate sunt grave și angoasante. Singura manieră relativă de a le înfrunta este aceea de a citi. Sau de a asculta istorii – care sunt alte vieți, alte destine, alte povești și alte personaje la care însă participi dându-ți iluzia unei a doua, unei a treia, unei a patra vieți paralele. Așa încât singura pe care o știi și singura de care ești sigur, viața ta, se multiplică, o multiplicare vitală. S-ar putea ca aceste gânduri să pară caraghioase unui om care nu are de-a face cu cartea. Un asemenea om ar putea spune – ce contează literatura, ce contează speculația filozofică? La ce bun poezia? La ce bun artele? Pentru un muncitor, pentru un constructor de case, pentru un finanțist ele par superflue. Ce contează pentru ei? Ei bine, sunt de acord, e o iluzie, e o aparență. Nici nu știu acei oameni ce mult(e) pierd, refuzând viețile pe care ți le dă literatura. Nici nu știu ce bogăție e în suprefluul acesta; nu în necesarul, pe care, uneori strălucit, l-au atins ei.

Ați citit prea mult?

Nimeni, niciodată nu citește prea mult.

Mai citiți ”de plăcere”? Mai puteți citi în acest fel?

Întotdeauna citesc de plăcere. Întrucât eu însumi scriu romane, la mine nu există lectură neapărat din datorie. Una dintre definițiile romancierului, una care îmi place foarte mult, ar fi aceasta: romancierul este persoana pentru care nici un eveniment petrecut în timpul unei zile nu a trecut degeaba. Este o definiție foarte practică. Asta îl definește pe romancier în raport cu alte persoane. Or, dacă eu însumi scriu romane, orice lectură devine un eveniment al zilei, o învățătură și o plăcere. Eu nu aș spune că există cărți care reclamă o lectură ”din datorie”, ”din obligație” – fiecare, într-un fel sau altul, te poate orienta în ceea ce faci. Nu îmi fac iluzii că aș fi un mare romancier, dar am certitudinea faptului că acum știu, dincolo de sutele de romane pe care le-am analizat, ce se întâmplă cu omul care scrie, cu scriitorul când el scrie. Adică știu exact nu numai psihologia lui, dar și mecanismul scrierii. Știu foarte bine cum se scrie romanul, care sunt dificultățile, care sunt pericolele, care sunt, dacă reușești să îl scrii, satisfacțiile. Această viață literară în paralel arată că lectura reprezintă, pentru mine, mijlocul fundamental de existență.

Care sunt marile bucurii certe pe care le aveți pe de urma literaturii?

Marile bucurii au fost de diverse naturi și au venit la vârste diferite. În copilăria târzie și în adolescență, era o mare bucurie să epatez pe cineva arătând că am citit cărți de care el habar nu avea. Era o mare bucurie să arăt că am acces la scriitori de care el nici nu auzise. După faza aceasta de vanitate, pesemne că o fază obligatorie în adolescență, marile bucurii au fost acelea oferite de cărți pe care aș fi vrut să le scriu eu, știind foarte bine că nici pe departe nu aș fi putut să le scriu vreodată. Ele nu erau neapărat capodoperele. Sunt multe cărți despre care știu sigur că sunt capodopere, dar care nu consonează cu mine, care nu mă ating. Sunt, ca să zic așa, capodopere în absolut, recunoscute ca atare; pentru ele am, desigur, un mare respect și conștiința unei inferiorități definitive, a mea, în raport cu ele. Dar, în același timp, au fost cărți – cum ar fi, să zicem, romanul lui Marcel Proust (asupra căruia chiar m-am aplecat, l-am studiat și am și scris o carte despre el), cărțile lui Dostoievski sau cele ale lui Thomas Mann ori Flaubert – care au însemnat pentru mine enorm. Pe care aș fi vrut să le scriu, dar pe care, cum vă spuneam, știu sigur că nu le-aș fi putut scrie niciodată. Sunt cărți care îmi arătau că particip la o categorie supraindividuală, cărți care îmi dădeau satisfacția imensă că mă aflu într-o constelație, satisfacția că acele romane par să fi fost scrise de mine; sau, dacă eu aș fi avut un mare talent, aș fi scris unele care să le semene. Să fie o formă de egoism?

Dar poate fi și de mare generozitate…

De ce? Pentru că știu că…

Știți că nu le veți putea scrie niciodată, acceptați aceasta și vă bucurați de ele.

Cărțile care m-au atins, cărțile care m-au făcut om – mi-au oferit una dintre marile bucurii ale vieții. Dovadă că așa stau lucrurile e și faptul că primele mele romane nu le-am publicat niciodată; au rămas în manuscris, sunt și acum în manuscris. Într-un fel, sunt ”literatură de sertar”, dar nu din motive politice, ci pur și simplu pentru că autorul, după ce le-a terminat, nu a mai fost mulțumit de ceea ce a făcut. Nu le-am aruncat pe foc; ele reprezintă o etapă interesantă din viața mea. Doar cu al cincilea roman scris, am zis să încerc; poate că ar fi demn de publicare. Într-adevăr, după lupte care au durat ani de zile, minunea s-a întâmplat; a fost, de altfel, singurul roman pe care l-am publicat înainte de 1990. Era scris în 1980-1981 și a apărut în 1987. De-abia după 1990 am putut să mă consacru și romanului fără nici un fel de impedimente.

Dar marile speranțe neîmplinite legate de literară – ale dumneavoastră – care sunt?

Literatura are acest mare avantaj – că nu îți oferă deziluzii. Chiar cele mai slabe producții, chiar literatura de duzină, chiar literatura scrisă în mod evident pentru bani, chiar acelea îți reconfortează o anumită idee despre literatură. Și aceste producții sunt folositoare; nici ele măcar nu pot să ne dea deziluzii, cred eu. Există însă ceva care poate deziluziona: literatura scrisă din rațiuni politice, ideologice; mi se pare a fi cea mai gravă abdicare a unui scriitor. Dar ea a existat nu numai la noi în țară, ci și în altele, în multe altele. Și, din nenorocire, nu numai în țări care aveau regimuri dictatoriale, țări în care autorul era oarecum obligat fizic la anumite servituți, ci și în țări cu democrație la purtător, deci libere, însă intoxicate de ideologie. Nu au fost chiar foarte mulți astfel de scriitori, dar au fost destui – iar unii s-au bucurat de mare faimă tocmai din cauza acestei infestări ideologice a literaturii lor.

Citiți sau re-citiți? Citiți mai mult acum sau recitiți mai mult acum?

De la o vârstă încolo, mai degrabă recitești. Dar, când îți mai rămâne mai puțin timp de trăit, obiectiv vorbind, faci un calcul simplu: ce să aleg? Să citesc a șaptea oară o carte pe care aproape că o știu pe dinafară, dar despre care știu că este extraordinară, sau să încerc marea cu degetul și să citesc cărți necunoscute? Sunt, trebuie să recunosc, tentante ambele variante. De la o anumită vârstă încolo, prima aproape că ți se impune de la sine. E un echilibru care, în tinerețe, apasă asupra viitorului, la vârsta maturității, cele două talere sunt cam pe același nivel, iar la senectute, apasă talerul trecutului. Și atunci, te duci mai degrabă spre literatura pe care o știi, cu care mergi la sigur. Apoi, când recitești, de cele mai multe ori, ai suprize. Pentru că nu citești exact aceeași carte. Când, la bătrânețe, te afli pe talerul trecutului, îți dai seama că, de fapt, când recitești o anumită carte, prima oară nu ai citit-o bine. Cartea e alta și alta ar fi trebuit să fie, la lectura în premieră, citirea adecvată. Adică: ți-au scăpat lucruri care acum ți se par vizibile și esențiale. Să vă dau un exemplu. Nu e al meu, pentru că vreau să fie unul canonic. Roland Barthes, devenit un fel de ”Papă” al structuralismului, a fost influențat și de ideologia marxistă – cu care de altfel a cochetat. În ultimii lui ani, despre care nu știa că vor fi ultimii – căci a murit în urma unui accident stupid de circulație -, mărturisea (a și scris asta) că nu putea să se culce noaptea fără să citească măcar câteva capitole din Chateaubriand. Mémoires d’Outre-Tombe. Adică pagini din campionul reacționarismului – și politic, și social, și cultural. Ce l-a făcut pe Roland Barthes să descopere la bătrânețe că, așa cum el însuși afirma, cartea lui Chateaubriand este cea mai bună carte de proză scrisă în franceză? E o răsturnare de valori care arată că lecturile tardive sunt cele complete, că sunt cele care situează de fapt în existența ta cota și poziția unei cărți. Aceste re-lecturi, care nu sunt de fapt exerciții repetitive – sunt repetitive doar ca gest, dar nu și ca semnificație – reprezintă, în fond, unul dintre (puținele) avantaje ale vârstei înaintate.

Ce ați recitit cel mai mult în întreaga dumneavoastră viață?

Ani de zile, în fiecare vară, îl reciteam pe Balzac. În provizia de lectură pentru vară, aveam, ani de zile, 7 sau 8 sau 10 romane de Balzac; obligatoriu. Mai ales atunci când scriam și eu proză; dar nu pentru asta, în primul rând, ci pentru bucuria (re)întâlnirii și a (re)citirii unui colos. Era ca un fel de coborâre la sursele prozei de cea mai bună calitate; adică, la primul autor din literatura europeană care a reușit să facă din proză o meserie și în același timp să creeze o lume în sine, completă. Sigur, au fost și autorii despre care am scris mai aplicat: Proust, Flaubert, autorii portughezi sau foarte mulți autori români. Mă întorc la ei, mă întorc destul de des la ei, dar nu reprezintă o lectură obligatorie. Când ai scris o carte despre un autor, îți e frică să îl recitești. Știți de ce? Pentru că s-ar putea ca paginile scrise despre el să nu mai corespundă cu ceea ce vezi acum, la relectură. Mi-e frică să îl recitesc pe Sadoveanu; îl recitesc, dar îmi e frică, trebuie să recunosc aceasta. L-am recitit acum doi ani ultima oară și vreau să vă spun că am avut șocuri. Sigur, au fost șocuri pe care, teoretic, le anticipam; dar e altceva atunci când le constați direct. Așa stau lucrurile cu lectura în faza ei de re-lectură. Desigur, îmi face mare plăcere să descopăr și autori, romancieri noi – noi pe piață sau noi pentru mine.

Care a fost cartea copilăriei dumneavoastră?

Toate cărțile lui Jules Verne.

Dar cartea adolescenței dumneavoastră?

Nu le pot distinge. Granița între cărțile copilăriei și cele ale adolescenței este foarte fină.

Dar în studenție: care e cartea sau, e mai bine să spun așa, care e autorul?

Da. În studenție, deja s-a schimbat modul în care am luat în posesie cărțile, ca să zic așa. Nu o carte anume, ci un autor. În ultimul an de liceu și în primii ani de studenție, de departe, cea mai importantă a fost descoperirea lui Dostoievski. A însemnat enorm pentru mine. Adolescența și studenția mea s-au petrecut într-una dintre cele mai cumplite perioade din istoria României. Și atunci, fiecare lectură avea și o dimensiune politică. Când eu, la 16 ani, am văzut cea mai perfectă definiție a comunismului, făcută de Dostoievski în Demonii, atunci mi-am dat seama că autorii străluciți au avut și un vizionarism pe care nu îl au mulți scriitori. Dostoievski a fost pentru mine ca un fel de profesor, unul strălucit, al vieții profunde.

Dar cartea maturității pentru dumneavoastră?

Romanele lui Marcel Proust, romanele lui Thomas Mann. Și romanul lui Robert Musil – Omul fără însușiri. L-am cunoscut pe Mircea Ivănescu când eram student în anul doi. Întâmplător. Când am văzut acest om care poate traduce la fel de bine pe Proust, pe Joyce și pe Musil, mi-am dat seama că am de-a face cu un personaj uluitor. Că e cineva care iese din rând complet. Văzând însă cum trăia Mircea Ivănescu, acest om de geniu, mi-am dat seama cum nu trebuie să trăiască un scriitor, cum nu trebuie să se consume, cum nu trebuie să se lase pradă celorlalți.

Dar Cartea de acum? Cartea – cu C mare?

(râde) Cărțile pe care le scriu eu, bineînțeles.

Ce personaj din toată literatura pe care o cunoașteți este cel mai mult Mihai Zamfir?

E clar că acelea scrise, inventate de mine seamănă cel mai mult, pentru că în aproape toate romanele, romancierul se și autoprezintă. Dar nu aceasta este relevant. Cel mai apropiat mă simt de Ulrich, de ”omul fără însușiri”. El e varianta modernă a filozofului ratat în care orice romancier se recunoaște; eu, în orice caz, mă recunosc. Poate că ”seamănă cel mai mult cu mine” nu e bine spus; mai degrabă, eu cred că semăn cel mai mult cu el. Și, vă asigur, fără nici un efort; romanul în care Ulrich e personaj principal l-am cunoscut oarecum cu întârziere. Trecusem de 25 de ani când l-am citit prima dată.

Ultima întrebare: literatura este viață?

Literatura e o superviață. E o viață la pătrat sau chiar la cub. E ceea ce ne face unici în Univers. Suntem ființe care știm că vom dispărea, care știm că Universul însuși va dispărea, care știm că nu însemnăm nimic în raport cu dimensiunile Universului. Cu toate acestea, ne încăpățânăm să facem lucrul cel mai inutil, aparent. Ne încăpățânăm să oferim o mică șansă celor din jurul nostru. Numesc această mică șansă – literatura. Ea reprezintă un fel de superviață, pentru că, de fapt, contrazice frontal tot ceea ce viața ”reală” înseamnă.

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu