Metamorfoze
– și de-a joaca jocului
cum se desprinde ochiul de pe luciul apei
negustorul de săbii cu tâmpla crestată
apoi omul de tinichea și tu bându-ți cafeaua
pe furiș sub norul de fum și-o frunză de laur
cineva tot desenează o dungă verde pe hol
peste ochi și noi alunecăm de-a lungul ei
murmurând cuvinte ciudate
un talmeș-balmeș și nici nu știu cum
deodată se face înghesuială în ochiul tău stâng
un cui mustind a rugină în noapte
o trompetă beată și un zgomot de pași
în fereastra vecinului se dă Lost Highway
și amintirile din ea se scurg până
sub caloriferul de fontă
lumina stinsă un ochi hulpav și o pâlnie
din tablă cutată
ne prindem de carne cu spaimă, zuruind
până se face iar și iar
dimineață
după care coborâm și colorăm cerul cu albastru
Apocalipse provinciale
Cum țâșnește din mine câmpia udă
printre coaste spre zariștea cerească
credeam cumva că plouă în noi cu pâine
că în ochi ne răsare grâul fierbinte
iar câinii alergau bezmetici pe miriști
și mușcau luna de pulpe
știu bine că din glod se va naște
copilul minune ascuns într-o noapte.
Îți mai aduci aminte de îngerul care vroia să-mi vândă un câine?
Ne-am întâlnit în restaurantul gării
bea vodcă ieftină și își plângea de milă
poate nu știai tocmai se întâmplă îmi zice
Dumnezeu a plecat și nu se mai întoarce, ești pregătit?
Să mergem zic și îmi era frică
în mine crucea de lemn crescuse adânc în sânge
cuvintele magice neprihănite crestate în tâmplă scânteiau
simțeam cum mă înconjoară lumină și duh
iar singura justificare a existenței mele era învierea
– pentru a trăi veșnic mai întâi murim!
Cum țâșnește din mine împăcarea
în văzduh pe câmpie pe sub ape
o tăcere peste care mureau cucii
fâlfâitul aripii în liniștea morții.
Seceta a ucis toată câmpia din mine
e atâta căldură furioasă lățită peste tot și cumva soarele s-a prelins peste
bolta subțire umbra mi s-a lipit de asfaltul topit ies aburi în zare ca
niște duhuri rele păgâne orașul a înnebunit curge ca o lavă fierbinte
în câmpie peste știuleții cărbune și macii împietriți țăranii jertfesc puiul de găină
în lanul ars de porumb păpărudă rudă ia ieși de ne udă arșița din gură
s-au răsculat toți caii morți din fântâni
cu aripile coaste cu mirosul greu de hoit ca nicicând străbat
zarea de-a lungul și în lat peste dropii fripte la proțap peste scrumul ca rouă
ceva mai spre seară noi ne cărăm spitalele și morții în spate într-un
pelerinaj idiot pe câmpie până la marginea orașului ucis toropit de căldură
– cum îngropăm lumina sub pietre să nu ne mai ardă tâmpla.
pe miriști se aude un fâlfâit de oglinzi întoarse înnegrite de fum
cad cucii trăsniți și țipetele lor se înfig în ferestre în oase de timp
bătrânii satului neputincioși miopi adunați în cerc în livada de duzi
bat din picior și în toaca de lemn invocă ploaia ori moartea deja nu mai știu
din curcubeul vechi cad culorile una câte una până la piele
hoții de ploaie sparg lacătele nopții și fură tot întunericul din lume
rana din pleoapă tărâmuri cuprinse de febră în mine nu mai crește lumină să știi
Frica
în mine e spaima de singurătate laolaltă cu nevoia de singurătate
stau cuminți într-un colț ținându-se de mână ca două orfeline ciudate
diminețile mele sunt murdare prelinse din fructele nopții
praf de rodie azvârlit într-o doară peste semințele de cânepă
– lasă-mă să te blestem și să te plâng ca pe o nălucă albastră
stau în patul meu de spital ca într-un cocon într-un hamac prins între muchii
germenul fricii își face loc printre coaste și încolțește în ochi
răsare acolo ca un corn rugos de inorog ca un țurțure de gheață palidă
ca între doi sâni lăptoși de mamă lichidă ascunsă-n tranșee printre soldații morți
– cum se înlănțuie moartea cu brațele când sunt inorog pe tărâmul dintre două vise
păduri de pin transformându-se în luntre aurii
cum coboară ele muntele de-a lungul albiei de râu
și se sparg de pietre cu zgomot surd de lemn lovit cu piatra
cum îți spuneam nici nu pot să dorm până când pe furiș
îți strecor printre amintiri câteva capcane
pentru vulturi pleșuvi cu arc de oțel și-un șarpe
Catharsis
„Luminată e de pâine masa mea la care scriu
cu o pană lustruită dintr-un spic suav de grâu”
(Marin Lupșanu – O familie de țărani)
e frig în lume ne sticlește viața de ger
susură rana din tâmplă a moarte
până la prăsele înfig ochiul în cer
și îmi este frică să mai luminez până și cu gândul fecioara
frică îmi e să nu înmuguresc să înfrunzesc a mire târziu
trosnesc în mine toți zeii și veneticii și mieii
și în livezi stau să înflorească duzii printre cruci
si luna își ciugulește bulgării desculță prin miriștea bătrână
– știai că zarea a putrezit și că nici nu au mai înmugurit
prunii nici teii parcă erau posedați de îngeri în nopțile cu brumă
cu greieri zgribuliți amestecați cu humă?
la marginea satului cu duzi
stau morile de grâu pitite printre umbre
la pândă
mirosind a veșnicie carele urcau din greu în hambare cu bivoli cu tot
ca într-o imensă mașină de tocat morminte
deșelând pământul și roțile se înfig adânc în carnea de lut
și eu aveam călcâiele și osul tâmplei sfârtecate de lumină
și pluteam pe deasupra caselor scunde ridicate din pământ bulgărit
amestecat cu pleavă cu paie și cu trudă
– hei, cum ne zidim în pământ cu pământ ca într-o cetate nebună!
pe drum
se simțea doar mirosul fierbinte cum urcă în cer
când mama frângea pâinea în două cu mâinile flămânde