Atâția ani se pare că au trecut de la mișcarea din 17 – 22 decembrie 1989 care l-a dat jos pe Nicolae Ceaușescu din jilțul de dictator comunist. Și care – mișcarea vreau să spun – a sperat să dea jos și comunismul cocoțat cu de-a sila în spinarea cetățenilor României. Cum știm, din cărți și din experiență, anii sunt, până la urmă, o cantitate relativă sau așa ni se par. Pentru că, încă, zilele lui decembrie 1989 ne par, unora dintre noi, a se fi desfășurat ieri sau alaltăieri, iar altora, poate, acum un veac (Eminescu: „Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit/ Că sunt bătrân…”). Istoric vorbind, 30 de ani e nimic, ca viață de om e mult, în unele cazuri una întreagă. Dacă ne gândim că între sfârșitul Primului Război Mondial și începutul celui de-al Doilea au trecut 20 de ani, că atât a durat independența unor state, înghițite de molohul bolșevic din Est în colaborare cu nazismul, atunci parcă nu mai e atât de puțin și nici atât de mult.
Când s-a întâmplat ce s-a întâmplat în decembrie 1989, am sperat – era să zic „cu toții” – că am scăpat pentru totdeauna de comunism și de figurile sinistre care ajungeau în vremea lui, metodic, în fruntea țării. („Din Oradea pân-la Iași/Se resimte lipsa sării/Fiindcă cei mai mulți ocnași/ Au ajuns în fruntea țării”, scria Păstorel Teodoreanu, imediat după eliberarea de sub cizma nazistă și intrarea, pentru mult mai mulți ani, sub cea bolșevică. Notă: s-ar putea să fi greșit numele orașului inițial, mă veți scuza: memoria…) „Era să zic ‘cu toții’ ” înseamnă că, abia ceva târziu ne-am dat seama, noi, cei care speram să nu-i mai aveam pe cap pe aceiași indivizi, că nu eram majoritatea, ci – vai – dimpotrivă. Alegerile din duminica orbului au demonstrat asta și pe urmă cele care au urmat.
Piața Universității a fost o încercare de a demonstra lumii românești, abia scăpate din gheara bolșevică, încotro e libertatea și democrația, cele cerute de tinerii manifestanți din decembrie 1989, la Timișoara, București, Cluj și în alte orașe. Când ea a fost înăbușită cum a fost, în sânge ar fi scris istoria de clasă bolșevică, această mișcare împotriva democrației originale a lui Ion Iliescu, ne-a arătat care e, de fapt, situația cu adevărat. Că majoritatea celor care aprobaseră mișcarea o înțeleseseră ca pe una împotriva lipsurilor din regimul Ceaușescu și nicidecum împotriva comunismului. Un comunism cu față umană, cu mâncare în magazinele de stat, cu câteva ore în plus la televiziunea de stat, cu mai multe ore de apă caldă prin băile din blocurile de stat și cu alte câteva înlesniri strict materiale ar fi salvat, probabil, regimul pentru încă cine știe câți ani.
A fost prima noastră cădere, vorba lui Constantin Țoiu, în lume. Și atunci a început bătălia disperată pentru democrație, pentru statul de drept, care păruse câștigată până la epoca Dragnea, când ni s-a mai demonstrat ceva, anume că niciodată n-ai câștigat definitiv democrația, ai câștigat-o temporar, până la primul apel pe care antidemocrații îl fac la mentalitatea remanentă, în fond comunistă, bine înrădăcinată în masele largi populare, vorba lor. Pentru că, de la apariția tancurilor rusești, la impunerea regimului comunist, trecuseră mulți ani, ani în care mentalitatea cât de cât democratică ce va fi domnit măcar într-o parte a lumii românești a fost măcinată, întâi prin uciderea în lagăre și pușcării politice a elitelor dinainte de război, apoi printr-o operație insistentă, obligatorie, de spălare a creierelor, câte mai rămăseseră. Și dacă mai rămăseseră.
A doua cădere a fost aceea care ne-a demonstrat că, de fapt, nici în lumea liberă nu umblau câinii cu covrigii în coadă, așa cum ne închipuisem noi, sau mulți dintre noi, înainte de accederea în această – pentru noi nouă – lume. Și șirul de căderi s-a tot înmulțit de-atunci, el neînsemnând decât o luare la cunoștință a unor realități ocultate cu mare grijă de regimul comunist de până atunci. Pentru că, deși ne ținuse după gardul de sârmă ghimpată al lagărului zis al păcii, astfel încât să nu prea vedem ce se petrece dincolo, sau tocmai de aceea, noi dezvoltasem credința că acolo e perfect, din moment ce aici totul era catastrofal, un dezastru. E drept că despre imperfecțiunea lumii libere ne-am dat și noi seama în timp, abia după ce ne-am acomodat cumva cu ea și am început să judecăm asemenea celor care trăiau acolo mai demult, adică dintotdeauna. (Cred că, dacă aș începe să număr, am putea ajunge ușor la 30 de căderi, așa, ca să avem o coincidență, e drept, nu toate de același calibru, unele mai mari, altele mai mici.)
Un principiu nepieritor al vieții publice este să nu dai niciodată vina pe mase, pe popor, poporul fiind întotdeauna, cel puțin în articole și cuvântări (cum spunea, cu umor sumbru, prin 1970, că și-ar intitula un volum Geo Dumitrescu), infailibil. Ei, bine, o adevărată cădere, dacă nu cumva o decădere pe care am suferit-o noi în acești 30 de ani este luarea la cunoștință a faptului că poporul nu e infailibil, poate o fi fost cândva așa, deși mă îndoiesc până la pământ de asta, că popoarele își pun lațul de gât cu frenezie uneori, vezi răsăritul nazismului, prin vot, vezi alte răsărituri pe care, pe urmă, când e prea târziu, popoarele, prin vocile pe care ele le autorizează în vreun fel, le deplâng și încearcă să le deturneze către dușmanii din afară, dacă nu către voia Domnului. Cu mijloacele tehnice de azi, popoare imense pot fi manipulate așa cum altădată putea fi manipulat un singur individ. Dacă acum două sute și ceva de ani câțiva subdezvoltați din punct de vedere intelectual puteau fi convinși că vecina lor e vrăjitoare, în prezent sute, mii, milioane chiar de oameni pot fi convinși că albul e negru și invers. Realitatea postrevoluționară ne-a demonstrat, aici, lângă noi, acest lucru. Singura metodă de a deschide ochii oamenilor e educația temeinică, începută din prima copilărie, astfel încât viața lor să nu fie doar un șir de copilării, ci să cuprindă și o maturitate gânditoare. „Cel ce gândește singur și scormone lumina” scria Tudor Arghezi, dar mă tem că nu se gândea la cel care ar căuta adevărul în spatele minciunilor cu care era îndopat poporul român, cu tot cu minoritățile conlocuitoare, în anii când el scria Cântare omului.
Se obișnuiște ca, la asemenea termene, 30, 50, 100 de ani, să se facă bilanțuri, ce au adus anii aceștia, ce nu au adus. Cei 30 de ani care au trecut de la revoluția din decembrie 1989 au adus, totuși, eliberarea de după gardul de sârmă ghimpată țesut de bolșevici, precum și eliberarea de după cortina de fier a cenzurii comuniste. Ne-a adus dreptul de a ne duce să învățăm, dacă suntem la vârsta potrivită pentru asta, sau să lucrăm în străinătate, dacă vârsta învățăturii regulate s-a dus. E drept, cei care lucrează în țările democratice mai pot face, în paralel cu munca lor, de jos, de sus, de unde-o fi, și exercițiul învățării democrației, al deprinderii cu statul, măcar cât de cât, de drept. Pentru că am văzut noi că lumea aceea nu e perfectă, cum nimic din ce e omenesc nu e perfect, dar am văzut și că ea a ajuns ceva mai aproape de ceea ce am considera noi acceptabil, decât a noastră, încă bălăcindu-se în noroiul unor mentalități întreținute de politicieni și ziariști veroși pentru a-și putea face afacerile necurate.
Lumea legii i-a supărat pe mulți, atunci când s-a încercat impunerea ei și pe la noi. Pentru că, aici, trebuie să mai lași de la tine și tot lăsând așa, azi o mică chestie, mâine încă una, micile chestii se adună, devin mari și lăsatul devine lege în locul legii pentru toți, adică a statului de drept. Mentalitatea din epoca bolșevică n-a fost, totuși, una omogenă, de monolit, așa cum spera partidul unic. Ea a fost mai pestriță, cuprinzând, din cauza lipsurilor pe care le impunea partidul și guvernul, și mica ciupeală, furtul zis din avutul public, cu care lumea s-a obișnuit, considerând că altfel nu se poate supraviețui, și cam pe bună dreptate. De aici și până la mentalitatea de azi, în care cel ce fură mai mult este, până la urmă, stimat ca un erou și declarat nu rareori cetățean de onoare al te miri cărui municipiu, nu e mult de mers.
De aici și brusca trezire la independență, după ce umblasem, prin reprezentanți aleși, firește, cu pălăria în mână pe la UE și pe la NATO, să ne ia și pe noi sub aripa lor. Ne-au luat, dar cu condiția ca acolo, sub pălărie, să nu ne facem de cap, să nu mințim, să nu falsificaăm statistice, ca-n vremea de tristă amintire, să nu furăm, mai ales să nu furăm. Și atunci, brusc, ne trezim că suntem independenți, adică ce, să nu ne lase ăștia să furăm, dar cine sunt ei, cu ce drept? Cu dreptul contractului pe care și reprezentanții noștri l-au semnat atunci când ne-am căciulit să intrăm în Uniunea Europeană. Căci cu NATO e altă poveste, aici e vorba de vechea speranță că vin americanii să ne apere de ruși, realizată foarte târziu, dar totuși realizată. Suveranitatea asta națională, care ne-ar da dreptul să facem ce vrem în țara noastră, să-i călcăm în picioare pe unii, să-i promovăm la rangul de hoți protejați de lege pe alții, nici asta nu e de azi de ieri, e mai veche în noi, de pe vremea regimului comunist, în care era chiar modul nostru de viață. Ceaușeștii, ca să vorbim numai de ultimii conducători, și ai lor aveau orice drept, ceilalți erau supuși legii. Mă rog, Nicolae Ceaușescu se vedea numai pe sine exceptat de la lege, a și scăpat porumbelul într-un dintre magistralele sale cuvântări, „toți să fie supuși legii, de la prim ministru până la ultimul cetățean” a spus gura lui, mărturisind ce e mai sus, în cap. Căci deasupra prim ministrului era el.
La 21 decembrie 1989 au murit niște oameni care nu făceau nimic altceva decât să-și ceară dreptul la libertate, iar după plecarea dictatorului în arhicunoscutul acum elicopter de pe CC al PCR au murit și mai mulți, împușcați de nu se știe nici azi ce teroriști, că islamiștii nu apăruseră încă pe-aici. Zecile de mii de pagini ale dosarelor referitoare la faptele acelor ani zac la parchete, când li se dă drumul către instanțe, când aflăm că iarăși, nu se știe a câta oară, sunt blocate. E un joc sinistru cu destinul unor oameni nevinovați, al celor morți atunci și al celor care au rămas să-i plângă. Mă întreb și acum, după 30 de ani de la faptele acelea: când vom afla cine sunt vinovații?
În timpul Pieței Universității se cerea, printre altele, și adevărul despre revoluția, pe-atunci recentă încă, iar lozinca era: „Șase luni de minciuni”. O caricatură publicată într-un ziar de pe vremea aceea înfățișa niște moșnegi cocârjați și cu bărbi albe până la pământ, care țineau o pancartă inscripționată cu aceste cuvinte profetice: „10 ani de minciuni”. Iată că profeția aceea s-a îndeplinit cu vârf și îndesat, încât azi putem clama liniștiți: „30 de ani de minciuni”.