miscellanea

Revista revistelor

Articol publicat în ediția 11-12/2019LIVIU IOAN STOICIU

ROMÂNIA LITERARĂ 43 / 2019

Din 4 octombrie. Nicolae Manolescu, „60 de ani de poezie 1948 – 2018”: Ideea de generație literară, susținută inițial de Albert Thibaudet în Istoria literaturii franceze din 1937, presupunea că intervalul între două generații este de 30 de ani. Cercetări ulterioare (între care, la noi, un studiu al Mioarei Apolzan) au arătat că intervalul pare a fi scăzut în secolul XX la 20 de ani. Însă nu la mai puțin de atât. O privire, fie și fugară, asupra poeziei noastre de după 1948, când se instalează necruțătoarea ideologie comunistă și Cenzura de rigoare, ne dezvăluie existența a patru mari etape poetice, legată, fiecare, de o generație: 40, 60, 80, 2000. De precizat că etapele nu încep și nu se sfârșesc la date fixe: ele se suprapun uneori; cu atât mai mult autorii, care își depășesc de cele mai multe ori intervalul în care se află în centru. 1) Poezia realist-socialistă (1948-1964). O etapă care reprezintă o ruptură în „evoluția” poeziei române: poezia este impusă, tematic și stilistic, de ideologia comunistă… Poezia realist-socialistă e nulă. 2) Poezia neomodernistă (1965-1980)… A închis paranteza istorică a realismului-socialist, reluând firul istoric al poeziei noastre de unde fusese curmat de jdanovismul dunărean… A venit timpul să spunem… că, deopotrivă în anii 1920-1930 și în anii 1960-1980 (și astăzi, dat fiind că generația 60 este activă), România a avut o mare poezie, ca nu multe țări din Europa. 3) Poezia postmodernă (1980-2000)… Risc să afirm că postmodernismul este un curent mai inteligent decât toate cele de dinainte. Cu siguranță, cel mai lucid. Cât privește valoarea optzeciștilor, remarcabilă, fără dubiu, trebuie spus că istoria literară, ca și aceea generală, nu e rațională (din fericire!). E o loterie. Valorile sunt trase la sorți. Har Domnului! 4) Poezia douămiistă (2000-). E o cacofonie: de voci, de teme, de stiluri… O generație care nu datorează criticilor ei decât teribila încurajare de a-și disprețui înaintașii. Rezultatul? O cacofonie critico-poetică. În sumar, selectiv: Mihai Zamfir, Horia Gârbea, Mircea Mihăieș, Răzvan Voncu, Irina Petraș, Markó Béla, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Gabriela Omăt, Vasile Spiridon, Corina Ciocârlie, Domnița Ștefănescu, Mihok Tamás, Angelo Mitchievici, D. Avakian.

LUCEAFĂRUL 9 / 2019

Dan Cristea: Propunându-mi să scriu, „la inspirație”, despre romanul lui Nicolae Filimon Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoareci mănâncă, roman publicat în 1863, am recitit, bineînțeles, și Prologul, ale cărui prime rânduri m-au ispitit, recunosc, să le dezvolt într-un editorial care să se potrivească la situația politică actuală din țară. Iată-le, pentru că veți simți imediat legătura: „Nimic nu este mai periculos, pentru un stat ce voește să se reorganizeze, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniților, meniți din concepțiune a fi slugi și educați într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preț!” În altă pagină, Ana Sălăjan cu „Blaga. Cenaclul de la Gura Râului”: Aproape an de an, Lucian Blaga, singur sau cu familia, se ducea vara, între 1950 și 1960 la Gura Râului (Sibiu), Bocca del Rio, cum e imortalizată localitatea într-o poezie apărută postum… Blaga avea obiceiul de a-și recopia versurile, editate sau nu, și de a le dărui celor apropiați… La Gura Râului… „se scula pe la 7 și, după 7,30 făcea o plimbare de vreo oră, singur, prin grădină sau pe marginea Cibinului” – precizează Bazil Gruia. „Între 8,30 și 9,30 se lua micul dejun prelungit direct într-un cenaclu sui-generis care, de regulă, se axa pe lectura unor poezii originale, traduceri… Până la prânz, poetul se retrăgea pentru lucru. După-amiază, după siestă, pe la 5, se făcea uneori muzică, dar de cele mai multe ori, plimbări… Cina se lua pe la 7, prelungită iarăși în cenaclu”… La Gura Râului s-a întemeiat și relația de amor dintre Blaga și Elena Daniello. Ana Selejan reține și mărturisirea Corneliei Blaga: „Muzele care l-au inspirat nu mi-au produs amărăciuni… Lucian avea nevoie de ele pentru creația sa. O soție a unui scriitor trebuie să înțeleagă și să ierte”… În sumarul acestui număr al revistei, selectiv: Lucia Cuciureanu, Florea Burtan, Emil Lungeanu, Eugen Barz, Linda Maria Baros, Radu Voinescu, Paul Aretzu, Felix Nicolau, Dan Stanca, Leo Butnaru, Flaviu George Predescu, Gabriel Cheroiu, Aurel Maria Baros, Horia Gârbea, Iolanda Malamen, Remus Val. Georgioni, Anastasia Dumitru, Alex Ștefănescu, Bogdan Ionescu-Lupeanu.

APOSTROF 9 / 2019

Ion Vianu, eseu despre George Enescu: Eterna întoarcere în copilărie este un factor regresiv. Cum se poate face din regresia psihică un element de dezvoltare? – Prin creaţie. Aşa s-a întâmplat în cazul lui Enescu… Lui George Enescu i se spunea Pynx, poreclă, pe cât se pare, inventată de Carmen Sylva, adoptată de Maruca, apoi de societatea din jurul ei. Pynx este o deformare drăgăstoasă a lui Sfinx. Regina îl numise aşa pe Enescu fiindcă i se părea că tăcerea lui ascundea un mister. O enigmă… „Pynx“ a devenit şi mai sugestiv când l-a compus pe Oedip. Atunci se întâmplă ceva neobişnuit: Sfinxul/Sfinxa se autointeroghează: „George Enescu, ce mister conţine tăcerea – Visez despre copilăria mea“. Răspunzând aşa, a învins Enescu-Oedip destinul. A pierit întru a trăi. A fost, poate, visul unei nopţi de vară rămasă în urma deceniilor şi a vieţilor ce au curs de atunci. La Dosar, Alex Ciorogar „11 poeți tineri”: Cert e că „postdouămiismul“ – utilizat aici ca bornă pur cronologică – conţine grupări, şcoli ori direcţii extrem de variate. Indiferent de vârsta lor, unii continuă poeticile generaţiei 2000, alţii recuperează ticurile promoţiilor mai vechi. Cei mai talentaţi se debarasează, însă, dialectic de ambele repere, adică fără să le nege întru totul. Abandonând, aşadar, obsesia radical-futuristă a avangardelor, dar şi nevoia modernismului postbelic pentru „noutate“, poezia actuală – atunci când e cu adevărat valoroasă – nu se cramponează, însă, nici în defetismul postmodern (unde sfârşitul istoriei echivalează cu ideea că totul a fost deja palimpsestic scris), ci inventează, în schimb, o gamă largă de soluţii estetice hibride, preluând, aşadar, câte ceva de la fiecare. În sumar, selectiv: Marta Petreu, Ștefan Bolea, Nicoleta Cliveț, Iulian Boldea, Rodica Marian, I. Bogdan Lefter, Magda Cârneci, Alice Valeria Micu, Mircea Moț, C. Cubleșan, Dan Gulea, N. Coande, Ana-Maria Negrilă, Emilia Nedelcoff.

RAMURI 9 / 2019

Dan Stanca (interviu realizat de Cristian Pătrășconiu): A scrie sub presiune, o spun cu toată seriozitatea, e ceva pozitiv. A scrie numai când ai chef, când, ehe, ești inspirat, este pur și simplu un moft, răsfăț, nimic altceva. Nu cred în acest tip de autor care, având o părere foarte bună despre el însuși, vrea să cultive un fel de mit al boierului și nu al robului. Ei bine, eu față de scris sunt un rob, sunt un sclav, nu vreau să o fac pe seniorul… Cred că încă pot controla iraționalul din mine… Literatura nu poate rezolva nimic. Eu, naiv, mi-am spus multă vreme că literatura rezolvă orice. Nimic mai neadevărat… Mă dezgustă scriitorii răsfățați, care nu știu ce-i aceea suferință și care scriu fără să ia nimic în serios. În altă pagină, Valeriu Gherghel (interviu realizat de Simona Preda): Odată cu creștinismul se modifică forma cărții. În vremea lui Marcus Aurelius, cărțile aveau formă de sul, de rotulus. Prin secolul al VI-lea, cartea primește forma de azi, cea de codex. Era mai ușor să găsești un pasaj. Căutai doar pagina. Dar și Seneca, și Sfântul Augustin citeau cu voce tare. Lectura numai cu ochii este un fapt recent. Multă vreme, cărțile nu au avut titluri, subtitluri, diviziuni, rubrici, acestea au venit mai târziu… Cărțile au fost scrise pentru a fi recitite… Fiecare epocă vine cu obiceiuri noi, cu interpretări noi. Citim în mod necesar altfel decât anticii sau medievalii. În sumar, selectiv: Gabriel Coșoveanu, Gh. Grigurcu, Adrian Popescu, N. Prelipceanu, M. Ghițulescu, D. Ungureanu, Daniela Micu, Gabriel Nedelea, Gabriela Gheorghișor, Cornelius Drăgan, Lucia Cuciureanu, Gabriela Rusu-Păsărin, Viorica Gligor, Silviu Pădurariu, Aura Dogaru, Adriana Liciu.

CONVORBIRI LITERARE 9 / 2019

Întreabă George Motroc: «Gherasim Luca, un „apatrid”, așa cum el însuși se considera, a putut trăi aproape jumătate de secol în Franța, fără a solicita și a avea cetățenie?! Are acest fapt vreo legătură cu sinuciderea poetului din 1994?» Răspunde Petre Răileanu: Personal nu cred… Statutul de apatrid a fost o opțiune revendicată și asumată. Un gest perfect coerent cu poziția non-oedipiană care înseamnă tocmai eliberarea omului de orice fel de determinisme, biologice, sociale etc. Luca dă acestui gest un sens ontologic. Petre Răileanu subliniază, apoi, că Luca este poate poetul cel mai imitat astăzi într-o anume zonă a poeziei franceze care duce mai departe experimentele începute de el asupra limbajului. Imitat la francezi, nu și la noi, unde Uitarea în cultura română este un fenomen natural de o extraordinară vitalitate. Un fel de acid care, eficace, perseverent și tăcut riscă să reducă totul la dimensiunile unui prezent improbabil. În alte pagini, Gheorghe Grigurcu, în Jurnalul său: Sub teroarea Securității: „Sunt trei ani de când primiți din parte-mi consemnări privind oameni considerați de mine – unii palavragii, alții vrednici de a mă îngrețoșa. Dar de mine însumi a ajuns să-mi fie și mai greață. Nu mă mai pot suporta, am ajuns la crize de nervi și insomnii devastatoare, mă ucid. Considerați-mă cum vreți crede, corect sau necorect, fiți cu mine drepți sau cruzi, dar de astăzi eu nu vă mai pot fi de folos, nu mai pot continua îndeletnicirea aceasta, care-mi provoacă o imensă scârbă de mine” (Ion Caraion). După toate probabilitățile, nici un Al. Ivasiuc, nici un Nicolae Balotă n-au scris asemenea rânduri… În sumar, selectiv: Cassian Maria Spiridon, Ion Papuc, Basarab Nicolescu, Al. Zub, Ion Hadârcă, Ioan Holban, N. Scurtu, C. Bostan, Ion Tudor Iovian, Matei Vișniec, Cristian Livescu, C. Dram, Antonio Patraș, Ioan Lascu, Gellu Dorian, Ioana Diaconescu, Liviu Papuc, Simona Modreanu, Mircea Platon, Ovidiu Pecican, Valentin Talpalaru.

CAIETE SILVANE 9 / 2019

La ancheta „Ce s-a schimbat? Ce nu s-a schimbat? În România, după (aproape) 30 de ani de la revoluția din decembrie 1989”, răspunde Nicolae Prelipceanu: Mi-e greu să enumăr toate cele care s-au schimbat din 1990 încoace. Aud că multă lume afirmă că nu s-a schimbat nimic. Păi cum, domnilor și, hai, fie, doamnelor?! Cum?! Dar faptul că spuneți în gura mare ce vă trece prin cap, bun sau rău, inclusiv că nu s-a schimbat nimic?! Dar faptul că vă flenduriți toată vara și uneori și toată iarna și tot anul prin ce miri ce țări, altădată străine?! Lista e prea lungă… Ce nu s-a schimbat? Și aici e o listă, nu la fel de lungă, dar bogată, foarte bogată, din care am să – vorba aia – spicuiesc un pic. Păi nu s-au (prea) schimbat ticăloșii care ajung în fruntea țării și nu sunt deloc sigur că, dacă, Doamne ferește, nimic nu s-ar fi întâmplat în decembrie 1989, tot cam ei ar fi fost pe la secțiile județenelor de partid, prin marile adunări naționale, prin ceceuri și – scuzați – era să zic, nu doar pentru rimă, altceva. Și, mai ales, nu s-a prea schimbat ceea ce au în minte mulți oameni cărora li s-a dat, totuși, că, deh, așa e în democrație, toți sunt egali, măcar la vot, dreptul de a alege pe cine vor ei și de aia atâția neaveniți, aleși după chipul și asemănarea celor care pun ştampila pe numele lor. Cum care ștampilă? Aia, care pe dos se citește TATOV. Răspunde și Olimpiu Nușfelean: La marginea literaturii s-a întîmplat un fenomen interesant, o năpîrlire a mediocrității, „avîntul creator” care înflorea cîndva în literatura de partid s-a mutat în domeniul ferm al veleitarismului, domeniu care consumă în continuare bani, hîrtie, spații online, timp al unor cititori mințiți, energie, interes cultural falsificat… Cum e un fenomen „colateral”, imun la spiritul critic, evoluează nestingherit. În sumar, selectiv: Daniel Săuca, Gellu Dorian, Viorel Mureșan, Ioan F. Pop, Imelda Chința, Marcel Lucaciu, Carmen Ardelean, Viorel Tăutan, Alice Valeria Micu, Silvia Bodea-Sălăjan.

CONTA 33

Număr apărut în octombrie 2019. Angelo Mitchievici (interviu realizat de Adrian G. Romila): Decadentismul este adeseori o prezență difuză, prezență discretă printr-o écriture artiste, printr-un efect de estetizare a realului, prin înclinația spre maladiv și hipersensibilitatea informată estetic etc. Decadentismul este prezent acolo unde o cultură se rafinează, unde scriitorul dă o atenție deosebită faptului de stil, unde raportul dintre etic și estetic este tensionat… Altfel: Eminescu și Caragiale sunt probabil în imaginarul colectiv cele două fețe ale aceleiași monede, aversul și reversul, capul și pajura. Prin Eminescu tindem să sublimăm, să teofanizăm ființa noastră națională, desfăcând-o de reziduurile contingenței, imprimându-i un contur ideal, nobil, acvilinul încărcat de dignitate al pajurei. Caragiale ne aduce cu picioarele pe pământ, este anti-sublimul prin excelență, este caricatura tuturor pretențiilor de grandoare, este gluma totală, comicul ontologic care nuanțează orice existență. În alte pagini, Octavian Paler (interviu cu Veronica Balaj în 1993): Suferim de o resemnare mioritică, de aceea, acum, nu mai vreau să cântăm cu toții aceeași melodie. Aș crede că este un clișeu filosofic la care va trebui să renunțăm. Intelectualii, scriitorii au prilejul să-și asume responsabilitatea… Nu putem să ne prefacem că suntem înainte de Yalta și că nu am trăit cei 45 de ani de comunism. A spera înseamnă a-ți aminti. Mi se pare că-i imposibil să construiești ceva fără să fie invocată memoria trecutului. Cum să ne despărțim, râzând, de tragedie? În sumar, selectiv: Adrian Alui Gheorghe, Mircea Bârsilă, Nichita Danilov, V. Spiridon, D. A. Doman, Mirel Taloș Petre Tănăsoaica, Liviu Iancu, Emil Nicolae, Vlad Scutelnicu, Magda Ursache, Petruț Pârvescu.