Constantin Cheianu (născut în 1959) este o personalitate polivalentă în Basarabia. Scriitor, dramaturg, actor, publicist, intelectual implicat civic, apreciat pentru rubricile de comentariu, dar și pentru emisiunile de satiră politică pe care le are la Jurnal TV – una dintre puținele televiziuni independente de la Chișinău din perioada „statului captiv”, cum i s-a spus regimului neo-feudal instituit de Plahotniuc – omnipotentul oligarh și bandit, azi fugar, se spune, dincolo de Atlantic. Mai fecund ca autor de piese de teatru, jucat cu succes pe scenele profesioniste de pe ambele maluri ale Prutului, Constantin Cheianu a reușit să editeze la intervale relativ mari și câteva cărți de proză. Totul despre mine! (1999), Sex & Perestroika (2009) și, mai recent, Ultima amantă a lui Cioran (2019) – romane cu o puternică amprentă personală, narațiuni la persoana I, o formulă ce captează energia debordantă a acestui autor.
Se poate spune despre cărțile lui Cheianu că sunt niște mărturisiri, niște declarații de identitate directe, bulversante, incomode. Primele două romane au un substrat autobiografic explicit – chiar dacă nu uităm să facem distincția între „autor” și „narator” –, în timp ce volumul despre care voi vorbi în continuare ascunde vocea auctorială sub niște veșminte de împrumut: șorțul și boneta plisată a unui bucătar într-un restaurant de la Chișinău, din anii tulburi ai tranziției basarabene.
Protagonistul romanului își povestește viața, inspirat de exemplul unui faimos bucătar și show-man american, Anthony Bourdain, care după o viață tumultoasă, petrecută printre sosuri, fripturi și salate exotice, dar și pe ecranele TV, unde a avut mai multe emisiuni foarte populare, No reservations! și Anthony Bourdain: Parts Unknown, a scris o carte: Kitchen. Confidential. Cheianu plasează fragmente din acest volum la începutul fiecărui capitol al propriului său roman. Primul dintre ele s-ar potrivi ca motto pentru întreaga narațiune a autorului nostru: „Cartea aceasta ar putea, firește, să-mi termine cariera. Conține povești de groază: beții năprasnice, droguri, sex în depozitele de alimente, dezvăluiri neapetisante despre prelucrarea inadecvată a alimentelor…” (p. 5)
Și de bună seamă, cam asemenea „grozăvii” găsim în romanul lui Cheianu: o împletire halucinantă de eros, thanatos și alcool. Mult alcool, multe acuplări frenetice. Și meditații deconcertante pe marginea condiției umane.
Fire independentă, născut într-o familie în care beția tatălui l-a făcut să cunoască clipe de supremă umilință și furie (acesta, când nu găsea cheia de la beci, ascunsă de mama băiatului, o snopea în bătăi), eroul lui Constantin Cheianu se face bucătar, dintr-un spirit de contradicție, sfidând prejudecățile curente, care îi cereau să dea la facultate, să se „integreze” în societate. Este încercarea supremă de a se smulge dintr-un angrenaj familial, din mlaștina cutumelor patriarhale găunoase, pe care le detestă: „Acum știu bine că la douăzeci de ani nu suntem decât suma tâmpeniilor și complexelor băgate în noi de părinți, școală, sat. Atunci nu noi, ci acestea iau decizii și fac alegeri în locul nostru. Noi prindem la minte cam spre treizeci-patruzeci de ani. Până atunci însă, tu, cel care te aduni din cioburi, va trebui să conviețuiești cu tipul de douăzeci de ani după principiul „capra face, oaia trage”. El își alege o meserie, impusă adesea de părinți, după care tu trebuie să însușești alta, el își face prieteni de care tu nu știi cum să scapi, el își ia soție și ți-o cedează generos pentru că are o amantă și, în fine, el face doi copii pe care îi folosește doar pentru a se lăuda cu ei. Și pe la patruzeci de ani, tu care în sfârșit te-ai copt la minte, trebuie să iei în primire și să repari tot ce a stricat idiotul de douăzeci de ani. De cele mai multe ori însă, este prea târziu. Am cunoscut inși care și la șaizeci de ani târau după ei cadavrul celor care erau la douăzeci. Puteam fi unul dintre ei, dacă la douăzeci de ani nu-mi luam viața pe cont propriu.” (p. 18)
În epoca sovietică, a te face bucătar era un noroc, un privilegiu, îți hrăneai familia, mai aduceai acasă câte o bucată de carne. Apoi, în anii ‘90, această meserie și-a pierdut orice valoare în ochii noilor stăpâni, „capitaliștii sălbatici” – proxeneți, valutiști, contrabandiști, spărgători, traficanți, rackeți –, care nu pierdeau niciun prilej să-și bată joc de tine. Eroul nostru descrie cu mult haz și competență patimile din bucătărie, adică ceea ce se întâmplă în spatele paravanului, acolo unde se pregătesc fripturi, salate, sosuri, prăjituri, torturi…, și de unde reușește să observe clientela restaurantului, tot felul de mârlani și ipochimeni aroganți, însoțiți de nimfete, unele distinse și elegante, pe post de podoabe sau trofee erotice. Pe scurt: niște îmbogățiți peste noapte, care sfârșeau neapărat, după un an sau chiar mai devreme, într-un șanț cu scăfârlia ciuruită. Jignit de o brută ca aceasta, un bucătar onest nu-și va reprima o sadică plăcere de răzbunare, ne asigură protagonistul: „Vă invit să fiți corecți cu noi, bucătarii. Nu, nu vă cer iubire, fiți corecți și respectuoși, atât. Măcar și din considerentul că, atunci când veniți în localul unde lucrăm din greu, ne încredințați pentru o seară destinul sistemului vostru digestiv (…) Înainte de a vă ajunge pe masă, mâncarea trece prin mâinile mele, departe de ochii voștri, și nu aveți idee ce gamă largă de mizerii aș ști să fac cu steakurile ori fructele de mare, de pildă, pe care le comandați.” (p. 9) Ce neplăcută confirmare a unor presimțiri pe care le avem, uneori, și noi, când pășim pragul acestor localuri!…
Povestea bucătarului basarabean urmează un traseu sinuos, ca într-o carte de confesiuni, în care subiectul nu e dinainte stabilit, ci „se creează” pe parcurs, imprevizibil, în funcție de stările de spirit ale naratorului. Amintiri în zig-zag, dar, totuși, deloc accidentale, pentru că relevă coerența de profunzime a unei ființe ulcerate, revoltate în fața inechităților lumii.
Alături de alienarea relațiilor umane, absurdul existenței a fost una dintre primele revelații precoce ale bucătarului. La început moartea pare o boală pe care poți să o „iei” sau nu, ca rujeola sau gripa, îi afectează doar pe unii. Apoi, nu mai are iluzii. I se pare un scandal monstruos faptul că mori, că te naști pentru ca după un număr de ani, niciodată sigur, să pleci și tu, ca toți ceilalți, la îngrășat pământul. „Iar lucrul care mă lăsa cu totul perplex era că nimănui nu părea să-i pese de ceea ce mie nu îmi mai ieșea din cap. Dincolo de preocupări, invidii, bârfe, oamenii arătau perfect împăcați cu ideea că sunt perisabili și că vor ajunge negreșit în stare de descompunere. Nu se deosebeau cu nimic de găinile impasibile din curtea noastră, care contemplau tâmpe decapitarea periodică a uneia dintre ele”. (p. 21) „Toți murim, important este ce lăsăm în urma noastră”, am tot auzit folclorul ăsta. Deci, să trăiești pentru a-ți deservi imaginea mortului care vei fi – ce aberație!” (p. 29)
Așa îl va descoperi pe Cioran, filozoful care îi va oferi șansa de a-ți gândi viața ca pe un film pe care îl poți oricând întrerupe, dacă nu mai suporți. „Scepticul de serviciu al unei lumi în declin”, cu discursul său seducător despre sinucidere ca expresie supremă a libertății umane (și ca răzbunare a opțiunii interzise înainte, a neajunsului de-a te fi născut), îl va ajuta pe personajul lui Cheianu să iasă din nevroza pe care o dezvoltă, ajungând la 40 de ani un alcoolic terminat, ca mulți din meseria lui: dacă nu devin bețivi, bucătarii fumează „iarbă” pentru a face față stresului cotidian, singurătății și sentimentului de damnare la care sunt condamnați din cauza izolării în care muncesc, a mirosurilor de bucate ce le impregnează fără putință de scăpare hainele, corpul, mâinile acoperite și ele de o mulțime de plăgi, arsuri, tăieturi etc., creându-le probleme în afara cercului lor de prieteni și cunoștințe.
Erosul este cealaltă mare ispită a naratorului. Competența sa în materie de iubire corporală pare chiar mai profundă decât cunoașterea lumii bucătarilor și a rețetelor culinare, care abundă în volum. Eroul lui Cheianu face o adevărată apologie a sexului feminin, descriind cu un fel de voluptate – o defulare atent supravegheată de plăcerea noutății de a explora un teritoriu până nu de mult interzis, ținut sub obroc în societățile pudibonde și ipocrite, cum e și cea românească de pe ambele maluri ale Prutului – actul sexual, noianul de mângâieri, suspine, tresăriri, gâfâieli, șoapte extatice, moliciuni, îmbujorări, transpirații, descărcări emoționale… „Pentru că, mărturisesc, sunt dependent de plăcerea femeii. Este un sex care nu-mi lasă niciun gust, acela în care reușesc doar eu să ajung la apogeu. Mai rău, îmi transmite un sentiment profund de frustrare și dezamăgire. Pot trăi o plăcere adevărată, deplină, doar după ce femeia accede la orgasm, mai ales că atunci, încă mai fiind în transă și în plină recunoștință, este gata să-ți ofere tot ce-ți dorești și chiar un pic mai mult de atât.” (p. 37) „Vorbind în termeni științifici, noi, bărbații, parcă am fi construiți după legile fizicii mecanice, femeile – după ale celei cuantice. Noi funcționăm prin frecare, ele, „prin unde”. Penisul nostru pare un instrument atât de comun, încât uneori îți lasă impresia de ceva artizanal, în raport cu complexitatea tehnică și biologică a sistemului erotic feminin, care pare conceput la computer. Un lucru pe care nici femeile însele nu-l conștientizează întotdeauna, pentru că cele mai multe s-au obișnuit să judece despre ele prin prisma bărbaților. Mă gândesc că ideea nanotehnologiei, atât de la modă astăzi, putea să-i vină în cap doar unui bărbat foarte bine familiarizat cu finețea alcătuirii și funcționării clitorisului.” (p. 39)
Comentariul său „tehnic” asupra virtuților sexului feminin pe care îl poți citi ca pe o inițiere într-o disciplină, fie și extrem de intimă și discretă, capătă dramatismul unei experiențe-limită atunci când eroul nostru ne povestește idila sa cu Ea – o super-specialistă în domeniul culinar, singura femeie dintr-un juriu convocat pentru un concurs foarte pretențios al bucătarilor. Decăzut rău din cauza alcoolului, trăind faze succesive de depresie și deconectare de realitate, bucătarul-narator va lua această competiție ca pe o provocare, un pariu personal: să se impună în fața acelei femei irezistibile, fascinante, care a zdrobit multe inimi de bărbați. Salata sa „Waldorf” (țelină tăiată pai, măr, miez de nucă și maioneză preparată după o rețetă proprie) și prepeliță umplută cu… mămăligă și brânză se dovedesc soluția câștigătoare – nu a concursului (unde ocupat abia locul 5), ci în relația cu Ea, care se va muta rapid în patul eroului nostru.
Ceea ce urmează de-aici încolo va fi o suită de scene și descrieri absorbitoare, halucinante. O disertație despre „femeia-fântână”, cum i se spune (fenomen nu tocmai comun printre „fiicele Evei”), adică a femeii care își trăiește exploziv extazul sexual, nu doar la figurat, ci și la propriu – împroșcând pereții… cu ape primordiale. Șapte luni de eros incandescent care sfârșesc abrupt, cum au și început, tot din dorința ei. Amara revelație a protagonistului este că femeia visurilor sale e o răpitoare, o devoratoare de bărbați, mereu în căutarea unei noi „victime”, pe care și-o „agață” la cingătoare, alături de celelalte, precum amerindienii scalpurile uscate ale dușmanilor răpuși.
O femeie vanitoasă, bolnavă de narcisism, marcată de o maladie ciudată, de o decuplare a simțurilor: „trăirile ei își epuizează efectele în momentul producerii, nu au practic nicio continuitate în atitudinile și faptele de mai târziu.” O senzorialitate rece, lipsită de memorie și empatie, obișnuită să ia, nu să ofere, spre surprinderea eroului nostru, care trăiește o uriașă dramă afectivă, dar și o criză de adecvare cognitivă: „atunci când ajungi înrobit sentimental de un om și descoperi că el gândește cu totul altfel decât tine, începi să pui la îndoială toate opiniile pe care le-au avut până atunci. Ajungi în situația nefirească de a i le împrumuta orbește, iar în multe privințe rămâi oarecum „suspendat” între două puncte de vedere, al tău și al lui, o stare de dilemă perpetuă, deloc confortabilă.” (p. 110)
Constantin Cheianu concentrează în romanul său scurt, de numai 150 de pagini, mostre de introspecție și psihanaliză acută, un discurs care demistifică prejudecăți și comodități de receptare, ca atunci, de pildă, când pune în contrast imaginea serafică a nou-născutului, vegheat de părinți iubitori, cu psihopatul, maniacul, sadicul care va deveni mai târziu, la maturitate. Descrie realitățile oripilante dintr-un spital narcologic, acolo unde tratamentul e făcut nu ca să-i scape pe bolnavi de adicție, ci să-i readucă în spatele ferestrelor zăbrelite cât mai curând posibil. Descrie cu mult realism scene de violență și delirium tremens, compunând, piesă cu piesă, tabloul unei lumi dezaxate, lipsite de speranță. O ilustrează chiar destinul lui Anthony Bourdain, mentorul eroului nostru – călătorul incontinent, exploratorul papilelor gustative, premiat cu numeroase premii EMMY, căruia drogurile și alcoolul sau poate un alter ego „negativ”, opus imaginii sale surâzătoare de star TV, i-a pus ștreangul de gât într-o cameră de hotel la Paris, în iunie 2018.
Prezent prin motto-urile de la începutul capitolelor – spicuite din bestsellerul Kitchen. Confidential –, dar și prin alte referințe presărate în confesiunile naratorului, Tony Bourdain, se poate spune, a urmat, fără să știe, destinul celuilalt bucătar, al „dublului” său moldovean, dar la cote mult mai înalte, mai spectaculoase: succesul eclatant al americanului, gloria și notorietatea mondială, se „echilibrează”, la fel de radical, printr-o sinucidere patetică, deznodământ pe care eroul nostru, muncit de aceleași ispite, îl evită. În schimb, va renaște simbolic la final, asemeni unei meduze – Turritopsis Nutricula –, care își reînnoiește periodic țesuturile, celulă cu celulă, mușchi cu mușchi, membru cu membru, și așa mii și milioane de ani… Epilogul romanului imaginează, cu măiestrie stilistică și răsfăț metaforic, o apoteoză a omului ridicat din cenușa propriei nimicnicii.
Ultima amantă a lui Cioran este, în mod decisiv, un roman anticanonic, anticalofil, antipuritan, cu care Constantin Cheianu, sunt convins, va surprinde plăcut cititorul român, oferind un spectacol al expresivității denudate și al inciziilor psihologice de profunzime, dar mai presus de toate un curaj al ideilor eliberate de constrângeri de orice fel.
Constantin Cheianu, Ultima amantă a lui Cioran, Cartier, 2019