medalion
SEBASTIAN REICHMANN

Un poet european între două continente și trei limbi

Articol publicat în ediția 11-12/2019

MEDALION NANOS VALAORITIS

Periplul european al lui Nanos Valaoritis începe cu nașterea lui la Lausanne în 1921, unde tatăl poetului este consul general al Greciei. Un an și jumătate mai târziu familia se mută la Tübingen, în Germania, unde depresia de care suferea tatăl se agravează în mod ireversibil. Acesta moare la 41 de ani și Nanos va resimți pentru o lungă perioadă pierderea timpurie a tatălui ca un ecou al destinului politic tragic al Greciei din vremea adolescenței și a tinereții sale. « A trebuit să-mi fac drum printre cadavre pentru a asista la cursuri, la Universitate. (…) Era moartea medievală, ca în gravurile lui Bosch și Dürer. Am murit de numeroase morți obișnuite pentru vremea aceea, completându-mi astfel educația sentimentală într-o atmosferă de roman gotic, care, oricât de ciudat ar părea, m-a inițiat în romantism, și plecând de la acesta, în suprarealism. » (« O educație clasică » în My Afterlife Guaranteed, City Lights Books, San Francisco, 1990). Debutul său literar datează din 1939, cu poeme publicate în revista “modernistă” Ta Néa Grammata. În numărul special Surréalistes grecs al revistei Cahiers pour un temps (Éditions du Centre Georges Pompidou, 1991), Nanos Valaoritis va face peste ani precizarea următoare : « Suprarealismul în Grecia se confundă cu mișcarea modernistă, fără să-și piardă însă singularitatea și pozițiile proprii. ».

După cel de-al doilea război mondial, Valaoritis își va contina studiile universitare la Londra, unde își va publica în 1947 prima carte, tot în limba greacă, Pedeapsa magicienilor. Traduce în același timp în engleză poeți ce aveau să devină curând celebrități mondiale, ca Seferis și Elytis dar și, dintre prietenii suprarealiști, pe Andreas Embiricos și Nicos Engonopoulos. Primul volum de versuri al lui Seferis în limba engleză, tradus de Nanos Valaoritis și publicat în 1948, a avut un răsunet remarcabil, devenind subiectul a mai mult de douăzeci de articole. Deși poseda o perfectă cunoaștere a limbii engleze (de mic copil avusese o bonă englezoaică), Nanos Valaoritis și-a exprimat adesea decepția rezultând din frecventarea asiduă a tradiției poetice engleze. Chiar și după șederea de treizeci de ani în SUA, a continuat să considere această tradiție ca fiind restrictivă, cu o prozodie cu reguli idiosincratice. Ca și cum raționalismul și filozofia Luminilor nu au fost niciodată asimilate în Anglia.

Era extrem de rar, din aceste cauze, considera Valaoritis, ca un poet a cărui limbă maternă nu era engleza să ajungă să fie considerat poet englez à part entière (spre deosebire de ceea ce se întâmplase pentru proză), și de asemenea traducerile de poeți străini în engleză erau rar considerate ca fiind satisfăcătoare. Cu toate acestea, Nanos Valaoritis a început să scrie poezie în engleză în Statele Unite, unde a predat începând din 1968 literatura comparată și teoria scriiturii, după lovitura de stat a coloneilor greci.

Înaintea exilului american, Nanos Valaoritis a trăit însă mai bine de două decenii la Paris. Începând din 1954 va face parte din grupul de poeți și artiști cosmopoliți din jurul lui André Breton, căruia îi va rămâne prieten fidel, ca și altor suprarealiști de care se va simți apropiat, poetul Alain Jouffroy, pictorița cehă Toyen, Robert Benayoun și alții, fiind mereu însoțit de pictorița americană Marie Wilson, cu care va reuși să creeze o relație unică de complementaritate umană și artistică în pofida diversității circumstanțelor vieții lor în trei culturi, greacă, franceză și nord-americană. La Paris, Nanos Valaoritis a scris în franceză poeme lungi, pe care le-a numit „poeme-listă”, pe care le bătea la mașină pe rulouri de hârtie, „în maniera lui Kerouac”, precizează el. Alain Jouffroy va aprecia în mod deosebit aceste poeme și le va transmite lui Jean Paulhan pentru a fi publicate. Acesta va găsi însă „procedeul” poemelor oarecum monoton, episod după care Valaoritis va renunța la repetiții, descoperind un nou mod de scriitură suprarealistă, pe care o va numi „impulsivă”. Majoritatea poemelor din această perioadă au fost publicate ulterior în revista Pleine Marge. Va scrie în franceză și câteva piese de teatru, cea mai cunoscută fiind L’Hôtel de la nuit qui tombe. Alain Jouffroy a considerat-o « una din cele mai frumoase piese despre iubire scrise vreodată – o capodoperă a umorului negru”. A fost jucată în 1959 la Centrul Cultural American din Paris având în rolul principal pe actrița Marpessa Dawn, celebră pentru rolul din filmul Orphée noir. Alte texte de Nanos Valaoritis, în proză, scrise de asemenea în franceză au fost publicate două decenii mai târziu în reviste importante din anii ‘70 și începutul anilor ’80, Fin de siècle, Change, Digraphe, în vreme ce poetul trăia la San Francisco, după o scurtă reîntoarcere în Grecia în anii ‘60.

Aceste texte „precursoare”, scrise în greacă sau în franceză, înaintea exilului nord-american, vor fi continuate de numeroase texte poetice sau în proză scrise în engleză americană și publicate în volume, din care putem cita Hired Hieroglyphs (Kayak Press, 1970), sau Flash Bloom (Wire Press, San Francisco, 1980), printre altele. Scrise mai întâi pentru a răspunde unei incitări venite din partea studenților săi de la Universitatea din San Francisco, poemele din perioada califoniană au fost diseminate în vreo cincizeci de reviste. In mod paradoxal, Nanos Valaoritis a ajuns în cele din urmă să prefere limba engleză ca limbă de expresie poetică, franceza fiind percepută acum ca o limbă „cu bariere”. Dimpotrivă, spune acum Valaoritis, „în engleză există ceea ce se numește flow – adică o curgere, ca un fluviu, pe care o putem îndrepta în toate direcțiile.” „Am scris deci – mai spune poetul – poeme în engleză, ca o improvizație aproape orală, le auzeam înainte de a le scrie.” (sublinierea îmi aparține, SR).

Toată această activitate poetică dispersată de multe decenii între Europa și Statele Unite, între Atena, Paris și San Francisco atestă o pribegie poetică care a sfârșit prin a fi perfect naturală, între mai multe limbi și genealogii poetice. Putem spune că aceste deplasări spațio-culturale au devenit într-un final motorul operei lui Nanos Valaoritis, înscriindu-se de asemenea într-o tradiție greacă ancestrală.