recenzii
RĂZVAN NICULA

Între trecut și viitor

Articol publicat în ediția 1/2020

În condițiile în care statisticile pe ultimii trei ani (2017-2019) anunță cu oarecare voioșie că în România rata analfabetismului funcțional se învârte undeva între patruzeci și patruzeci și patru de procente, cel mai recent roman al lui Emil Lungeanu, Viitorul a trecut pe aici (editura Eikon, 2019) poate părea o idee cel puțin neinspirată, atât auctorială, cât și editorială. Pentru cei familiarizați, însă cu opera prolificului scriitor, volumul nu reprezintă o surpriză, dimpotrivă, mai degrabă o încununare a unei așteptări prelungite pe parcursul câtorva ani (mai precis patru), având în vedere că acesta nu și-a mai încercat puterile în domeniul construcției de mari dimensiuni, de la apariția Enigmei (2015).

Spre deosebire de romanul precedent, fără a renunța la rețeta folosită, Emil Lungeanu o îmbunătățește în anumite privințe și, mai mult, îi crește gradul de dificultate. De această dată, în Viitorul a trecut pe aici, cititorul nu va mai urmări o construcție pe două planuri, ci pe trei – ceea ce însă, nu influențează nici cursivitatea narațiunii, nici desfășurarea epicului, punerea în scenă a tuturor componentelor povestirii dovedindu-se, în final, construirea cu răbdare a unui puzzle care are chiar menirea să șocheze. Și nu numai să șocheze, ci și să deschidă minți și să pună cititorul pe gânduri.

Giulia di Maggio, scriitoare de succes din orașul construit pe cele șapte coline, află dintr-un articol de ziar despre răpirea fiicei unuia dintre profesorii ei din facultate. Întrucât sentimentele pe care le dezvoltase față de acesta nu dispăruseră, doar se „prăfuiseră” din pricina trecerii timpului, dar și pentru că instinctul îi spunea că întâmplarea ar putea deveni cu ușurință subiect de roman, pornește în căutarea acestuia, peste ocean, tocmai în Arizona. Aceasta este prima dintre perspectivele sub care se contruiește romanul lui Emil Lungeanu, prin relatarea la persoana întâi a experiențelor Giuliei, a sentimentelor sale și, chiar, a șocurilor ei. Pentru că, întâlnindu-și fostul profesor, personajul feminin își dă seama că a nimerit în mijlocul unei povești care depășește cu mult închipuirile cele mai fervente, o poveste în care apar conspirații, secrete a căror cunoaștere se poate plăti cu viața, crime și civilizații extraterestre. Folosind ca pretext o poveste de iubire – subiect al unui presupus roman romanțios, Emil Lungeanu începe să se desfășoare în cea de-a doua perspectivă, anume aceea a poliției din Arizona, care investighează atât cazul de răpire cât și alte crime care apar pe parcursul narațiunii. S-ar putea spune că autorul întinde cititorului o nouă capcană, creându-i impresia că are în față la început un thriller, apoi un roman science-fiction. Încadrarea într-un singur asemenea curent ar fi, însă o greșeală, pentru că după dezvoltarea celui de-al doilea plan în care se dezvăluie o conspirație de ordin mondial, apare și cel de-al treilea. Concepută la mod impersonal, sub forma unor note de conferință anonime, această a treia perspectivă nu face altceva decât să transforme Viitorul a trecut pe aici într-un roman eseu, deghizat în două rânduri, folosindu-le pe cele precedente ca pretexte pentru a spune cu adevărat ceea ce are de spus. În acest plan Emil Lungeanu nu-și dovedește numai erudiția, ci și fundamentul solid documentaristic pe care își bazează romanul. Sunt puse în discuție probleme de etică, de morală, de istorie, de religie; sunt aduse în atenție reformele papale ale lui Francisc I, eterna dorință a omului de a supune pe om, mistere și secrete ale trecutului, precum și perspective sumbre ale viitorului. Într-un fel, Emil Lungeanu se aliniază concepției lui Anatole France, care spunea că „trecutul nu poate pieri, pentru că viitorul se va naște din el”, consemnând: „Repetarea unor tipare în istorie dă falsa impresie a prezicerii lor”. Sau, într-un mod ludic specific, făcând (așa cum suntem obișnuiți noi, românii) haz de necaz, autorul notează: „standardul moral predicat de Isus acum două mii de ani s-a dovedit totuși un eșec (….) pentru omul de azi mesajul său a rămas infinit mai puțin important decât mesajele de pe telefonul celular”.

Cele trei planuri ale volumului lui Emil Lungeanu se întrețes, se întrepătrund fără cusur, dând naștere unui roman cu final deschis, din care cititorul își poate trage singur concluziile. Metoda la care apelează autorul, nu foarte des folosită în alte proiecte cinematografice sau literare, este una care poate fie să dea speranță că ne putem schimba viitorul, fie să fie percepută ca un pesimism radical.

Într-o istorie scurtă de natură filosofică, se poate spune că de la Aristotel la Hegel, omul a fost perceput și definit ca animal rationale, abia de la Ernst Cassirer începând să fie considerat animal symbolicum. Întrucât Viitorul a trecut pe aici nu se adresează celor încadrați în procentajul menționat mai devreme, și nici candidatelor la președinția statului, ci oamenilor care au „prostul” obicei să gândească, rămâne să sperăm că, în ciuda unor reflecții descurajante din romanul lui Emil Lungeanu, nu vom începe să discutăm despre om ca fiind animal perditus.

Emil Lungeanu, Viitorul a trecut pe-aici, editura Eikon, 2019