lecturi fidele
FLORIN TOMA

ANTROPOIȘTEANU

Articol publicat în ediția 2/2020

Andrei Oișteanu mi se pare a fi, la ora actuală, cel mai prolific și cel mai dinamic (și foarte plastic, aș îndrăzni să spun!) specialist din domeniul antropologiei culturale din România. Este cercetător, membru în Consiliul Științific al Institutului de Istorie a Religiilor (Academia Română), conferențiar asociat la Universitatea din București și președinte al Asociației Române de Istorie a Religiilor.

Cea mai recentă carte a sa, Narcotice în cultura română. Istorie. Religie. Literatură (ediția a IV-a, atenție! după cele din 2010, 2011 și 2014, revăzută, adăugită și ilustrată), apărută la Editura Polirom cu câteva luni în urmă, se arată la fel de incitantă ca și întreaga bibliografie semnată cu acribie și profesionalism de Andrei Oișteanu. Practic, din lipsă de spațiu spre a publica toate aparițiile sale editoriale, nu vom reține decât câteva (în rest, faceți bine și consultați bibliografia domniei sale!): Grădina de Dincolo. Zoosophia (1980, 2012), Mythos & Logos (1997, 1998), Cosmos vs. Chaos: Myth and Magic in Romanian Traditional Culture (1999) / Ordine și Haos. Mit și Magie în cultura tradițională românească (2004, 2013), Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-East European Cultures (Lincoln, Londra, 2009) / Les Images du Juif. Clichés antisémites dans la culture roumaine (Paris, 2013) / L’Immagine dell’ebreo (Livorno, 2018), Sexualitate și societate (2016, 2018) ș.a.

Această nouă apariție se înscrie liniștit în paradigma contribuțiilor originale semnate de Andrei Oișteanu. Conexiuni inedite și savuroase, acuratețea formidabilă a informațiilor (îmi mărturisea că face fișe la această idee „năstrușnică” de aproape patru decenii… vă dați seama cu câtă „îndărătnicie” erudită a putut urmări acest subiect!), o atitudine dezinhibată, lipsită de temeri (embrionul acestei cărți stă într-un articol publicat în Revista de istorie și teorie literară, intitulat Mătrăguna și alte plante psihotrope, RITL, nr.3-4 / 1988, pp. 134-146… în plină teroare ceaușistă, e un miracol cum a scăpat ochiului cenzurii acest articol!) și, nu în ultimul rând, un aparat critic fabulos.

Cartea este atent structurată pe două etaje, nivele, paliere… sau cum vreți să-i spuneți. Primul constă într-o abordare teoretică ce deslușește un subiect foarte sensibil, dar și de mare întindere: narcoticele și substanțele halucinogene în spațiul carpato-dunăreano-pontic și utilizarea cu caracter religios și magico-ritual a plantelor psihotrope (cu acest cuvânt, psihotrope, a ocolit vigilența cenzurii în 1988, habar n-aveau cerberii inculți ai partidului ce înseamnă!). Aici, el pornește de la monumentala lucrare a folcloristului Simeon Florea Marian, Botanica poporană română (1870-1907), apărută în 12 volume de scris (însumând peste 6.000 de file) și un volum cu ierbar (cuprinzând descrierea etnobotanică a 520 de plante). Această lucrare fundamentală pentru istoria plantelor de acest gen a rămas, în mod inexplicabil, inedită, abia în 2008-2010 ea fiind reeditată, la peste un secol de la moartea lui Simeon Fl. Marian Astfel că recursul lui Andrei Oișteanu la opera acestuia este, în egală măsură, și o pioasă reverență făcută acelui robace folclorist, fără de opera căruia cercetarea acestui subiect ar fi pornit cu o regretabilă elipsă.

Capitolul vorbește despre cele mai cunoscute plante de la noi, de la mătrăgună (regina plantelor psihotrope), până la măselariță, muscariță sau o întreagă serie de ciuperci cu calități halucinogene, apoi, despre ritualuri din Antichitate (de pildă, mantica extatică la Pythia, preoteasa Oracolului din Delfi, prin așezarea trepiedului ei exact deasupra unei fisuri ascunse vederii, prin care „pufăia” pneuma!), ori băi, oncțiuni, fumigații etc. sau misteriile din timpul sărbătorilor dionisiace; practic, autorul enumeră toate artificiile prin care se obțineau „alte stări” elucubrante.

A doua parte este cea mai incitantă, fiindcă ea dezvăluie detalii despre o serie grandioasă de nume ale culturii noastre, scriitori, artiști, oameni de știință care au folosit narcotice și substanțe halucinogene. Ocazional sau frecvent. Ori au scris despre ele. De la Nicolae Milescu Spătarul (care vorbește despre „iarba care alungă mâhnirea”) și Dimitrie Cantemir (care pune pe tapet „sucul de mac și alte stupefiante”), trecând prin romantici (sinuciderea cu opiacee la Scavinschi, Daniil cel trist și mic, ori faptele puțin cunoscute, că Al. Odobescu a murit în urma unei supradoze de morfină sau că Eminescu a fumat hașiș în perioada berlineză), apoi, prin Decadenți și simboliști, care au experimentat din greu (Macedonski, M. Demetriade, Ion Pillat, Minulescu), până la Mateiu Caragiale (în subcapitolul Opiu, canabis și hașiș la Curtea-Veche), ca să nu mai vorbim de interbelici (Ion Barbu, Ion Vinea, Emil Botta, Max Blecher) sau de alți prozatori (unde eroii romanelor recurg la droguri, ceea ce permitea presupunerea că autorii înșiși cunoșteau bine obiceiul!) și, mai ales, avangardiști (care au scris despre droguri sau au consumat, din rațiuni experimentaliste, ca să zicem așa, de la Tristan Tzara, Sașa Pană, Victor Brauner, Gherasim Luca, până la Gellu Naum, Paul Celan, Benjamin Fondane, Geo Bogza) sau chiar alte personalități ale vieții românești (neurologul Gh. Marinescu, pictorul Corneliu Michăilescu, criticul Petru Comarnescu).

Stilul lui Andrei Oișteanu este foarte penetrant, chiar dacă simplu și cursiv, creând parcă o complicitate aproape amicală între autor și cititor. Un soi de emblematică aisance, provocatoare de epic, a scriiturii care face din acest tom o carte ce se citește pe nerăsuflate. Pe care „n-o poți lăsa din mână”, vorba lui Mircea Cărtărescu, într-o notă de pe coperta patru.

Ușurința, lejeritatea, alegrețea cu care scrie Andrei Oișteanu determină în percepția asumată a cărții un atribut deosebit de prețios: o scoate de sub obrocul cvasi-etanș al lucrării de tip științific, cu scheme, tabele, rezultate de cercetare, sinteze savante sau ipoteze de certă continuitate în viitor și o așază în rândul narațiunii ce se apropie chiar de beletristică. Dacă n-ar fi subiectul de o gravitate civică indiscutabilă, ea se poate citi ca un roman de aventuri, de capă și spadă, ca un thriller, ca un policier ori un roman noir polar, cum spun francezii. Este un fel de manual colocvial de antropologie, o disciplină altminteri serioasă și cu un serios și necesar instrumentar de erudiție, pe care o transferă – cu tot cu arme argumentative și bagaje bibliografice – într-un dialog continuu al cercetătorului cu publicul (fiindcă, totuși, în ciuda faptului că autorul rămâne adăpostit sub clopotul de seriozitate încruntată a savantului, stilul, cum am subliniat deja, e foarte familiar).

Fără să facă parte din abundența obositoare de pe rafturile librăriilor de azi, cu 10 pași pentru a… sau Cinci motive ca să nu… ori, în fine, (Aia)…pe înțelesul tuturor, amplul volum semnat de Andrei Oișteanu poate fi înțeles, putem spune, fără teama de a greși, că pune cititorul nu doar în situația de a-și satisface o legitimă curiozitate, ci și în aceea (inedită și empatică!) de a deveni dependent. Mai ales că are un subiect sensibil și temeinic tabuizat (cum se zice, până la Dumnezeu!!), în tradiționala grilă sacrosanct-oficială de prezentare și așezare în lume a culturii române. De fapt, e vorba doar de o parte a acesteia, până acum traficată și ascunsă vederii de comisarii ultra-corectitudinii politice, tot mai numeroși astăzi, ca și în perioada comunistă. Adică, partea discretă a civilizației românești, de la farmacopeea populară (cu rol terapeutic, dar și de suprapotențare a unor componente ritualice ori religioase), până la tabloul sinoptic al consumului de narcotice în domeniul creației, întru forțarea stranietății în actul artistic.

Și mai aduce ceva nou această carte de adânc și serios studiu. Nu tabloidizează subiectul, nu-l vulgarizează. Nu-l coboară în subteranele pâcloase și putride ale derizoriului (un nivel la care au ajuns, din păcate, o sumedenie de lucruri frumoase ale vieții noastre contemporane!). Nu îl împinge în față, ca să-l facă de râs (precum țăranul cu gloaba lui în iarmaroc, din celebra snoavă!). Dar nici nu îl dă în folosința părții ignare, deteriorate sau dezinteresate a masei de cetățeni discret alfabetizați. Așa cum știți, în general, consumul de droguri (de toate felurile, de la cele sintetice până la etnobotanice) este ținta opiniei publice care lansează disperate atacuri moraligene, ajunse parcă, totuși, la saturație; însă total nesigure și ineficiente, incapabile de a stăvili fenomenul aflat într-o fază aproape endemică. De aceea – iar aici, autorul ne pune în gardă, într-un avertisment din prefața actualei ediții – volumul lui Andrei Oișteanu nu insistă aproape deloc pe componenta etică.

Cartea nu e manifestul vreunui oficiu național de dezintoxicare și alegerea unui drum mai bun, mai curat și mai sigur în viață. Nu! Cum nu e nici, deopotrivă, vreun îndemn ilicit, Doamne ferește, vreo exhortație transcendentală, de genul „Hai să ne simțim mai bine… Serviți-vă!”.

Narcotice în cultura română. Istorie. Religie. Literatură e pur și simplu un intermediar optic, aflat în dulapul cu instrumente de analiză al oricărui antropolog. Andrei Oișteanu ne pune în față lentila prin care să privim de aproape bizareriile acestei lumi… No more, no less!

Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română.
Istorie, religie literatură
,
ediția a IV-a, editura Polirom, Iași, 2019.