spectator
NICOLAE PRELIPCEANU

Două spectacole în care chiar că există nervi

Articol publicat în ediția 2/20202/2020

Ea și numai ea. O piesă rusească despre noile tehnologii ale comunicării și dubla lor față, Ea și numai ea de Andrei Ivanov, se joacă la Act. Pusă în scenă de tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu, piesa aceasta, cu titlu înșelător, nu se referă, cum te-ai aștepta, la un cuplu el-ea, fată-băiat, ci la un anti-cuplu mamă-fiu. În care fiul e recalcitrant și reacționează violent la mai tot ce-i spune maică-sa, și, încet-încet, în spatele acestui comportament apărând, în efigie, figura tatălui său, mort într-un accident tragic; mai mult bănuim decât aflăm. Avem de-a face cu un caz tipic de incomunicabilitate, dar și cu un model de comportament adolescentin față de părintele castrator, care – ce să vezi? – de data asta e mama. Transferul acesta de la tată la mamă este cauzat, poate, tocmai de dispariția intempestivă a celui menit să devină, în timp, castratorul. Soluția aleasă de mama sa, pentru a afla totuși câte ceva despre fiul ei, este una originală, dar la îndemâna oricui, folosită probabil și în alte cazuri, anume deghizarea în altcineva, o jună copilă, pe facebook firește, atrăgându-l pe „corbul”, cum își spune ele acolo, în mărturisiri complete despre viața lui, cea exterioară și cea interioară, până la a-l face să-i declame una dintre poeziile pe care, în secret, adolescentul le scrie. Aici avem și reversul medaliei: mama-gagică, pe numele ei inventat Tofi, se apucă și ea să scrie versuri, pe care i le citește junelui pentru a-i câștiga încrederea. I-o câștigă și află unde se refugiază tânărul, elevul de fapt, cu un amic, în fabrica în ruină de la marginea orașului, peisaj tipic pentru postcomunism (căci în capitalism când o fabrică este închisă definitiv, clădirea e demolată și în locul ei apare altceva, inclusiv un spațiu verde), unde falsa fată afirmă că se duce și ea, dar la alte ore, căci nu poate dormi noaptea, o găselniță bună ca să aibă un motiv temeinic să nu i se arate la față adoratorului ei, de la un moment declarat astfel. Aici avem de-a face cu o demonstrație cum spațiul virtual deschide inimile, dar și cu una de cum te poți înșela dacă te iei orbește după ce afli acolo. Este un fel de relație Oedip-Iocasta pe dos, într-o lume, și ea pe dos.

Spectacolul este susținut de o actriță excepțională, Andreea Bibiri , în rolurile mama și Tofi, și un tânăr cu figură de copil, foarte potrivit pentru rol, care-i vine ca o mănușă, Vlad Lincă. Limbajul lui este, la început, când e revoltat și se uită în jur cu mânie, cel pe care-l poți auzi pe stradă, cu invocarea propriului organ sexual la fiecare propoziție de două-trei ori, un fel de afirmare a virilității sale, nesigure încă. Cu același parapon le numește pe fete cu numele slav al organului lor sexual, iar lumea „e de căcat” (păi cum altfel?). Cât despre facebook-ul lui, acesta e plin de morți, spânzurați, crime și criminali, fotografiați cu toții cu un apetit vizibil pentru macabru. Aflăm desigur astea toate de la mama-gagică. Noi îi vedem pe amândoi evoluând în replicile de pe chat, dar ei trec unul pe lângă altul fără a se vedea, că așa e jocul „bată-l norocul” cu messengerul acesta sau ce-o mai fi! Cam cum se crede uneori că ar exista mai multe lumi în acelșai spațiu, dar în alt timp. Aici e invers: în același timp, dar în spațiul virtual, unde încap câți vrei deodată.

Tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu a simțit în montarea lui corect psihologia adolescentului și a desenat-o cu subtilitate, fără să abuzeze de mijloacele obișnuite astăzi în asemenea cazuri. Le-a pus celor doi la dispoziție, acolo, în fața noastră, în spațiul de joc de la subsolul de pe Calea Victoriei unde ființează de ani buni Teatrul ACT, câte o cutie din care să-și extragă veșmintele cu care își apar unul altuia în spațiul virtual, iar în final, când pare că, finalmente, adolescentul află cine e mama sa, nimeni nu mai are nici o reacție, asistăm parcă la o scenă filmată cu încetinitorul, care se transformă firesc în plecăciune în fața aplauzelor.

Există nervi. Un spațiu pentru autorii români de teatru, de obicei în viață, dar și clasici, oferă Teatrul Dramaturgilor Români, condus, după scriitorul Horia Gârbea, de actorul Marius Bodochi. Aici am avut ocazia, norocul, sau oportunitatea (sic) să văd pus în scenă textul lui Marin Sorescu, datând de peste 50 de ani, dar deloc perimat, Există nervi. Piesa aceasta a făcut valuri în lumea literară atunci, prin anii ‘60, când s-a publicat. O piesă absurdă, care, pe scurt povestită, aduce în scenă, într-un mic apartament, garsonieră mai precis, dar „cu balcon”, cum repetă locatarul ei de câteva ori, doi amici care discută chestii banale, dar absurde. Invitat la locatar, amicului i se oferă cafea, dar ibricul e gol și alta nu mai e, deși prin 1965, când a fost piesa scrisă, încă mai era cafea, dar scriitorul e un profet al – vorba altuia, de sens invers, – „vremurilor noi”, și cum nici altceva nu mai e, gazda se oferă să-i spele ceva. Trebuie să recunoașteți că nu v-ați fi gândit la așa ceva și că dacă n-ați fi avut ce să oferiți unui vizitator numai să-i spălați batista, de altfel curată și frumos împăturită, nu v-ați fi gândit. Aici, de notat, hazul în sală. În această tristă situație, agrementată și de faptul că apa la chiuvetă ba nu curge, ba țârâie puțin, fiind repede capitalizată într-o găleată (știați că bancheri de pe la mama dracului au pus gând rău apei și vor s-o vândă la bursă?), apare un ins bizar, neinvitat firește, în persoana unui actor impecabil, cu roluri remarcabile, nu o dată surprinzătoare, Răzvan Vasilescu. Acesta, în costum impecabil, invers decât locatarul, plus un geamantan din acelea de modă veche, de carton vopsit în portocaliu, le sugerează, ba pe urmă e chiar pe punctul de a-i convinge, că garsoniera unde se află ei este, de fapt, un compartiment de tren. Așa că eliberează un raft, care devine plasa de bagaje (modă veche, deh!), unde-și cocoață valiza, sub privirile uluite ale celor doi, Gabriel Răuță, un foarte convingător locatar (Locatarul) și a lui Alexandru Conovaru (Prietenul), cel care îl temperează pe amicul său când acesta e pe punctul de a da replici care l-ar putea costa, căci cine știe cine e noul venit. Mai apare și o damă (Amelia Ursu), poreclită de autor Femeia necesară, care se instalează și ea, ca la ea acasă, pare că știe și ea că e tren dar pare și că nu știe asta, sau caută un anume birou, căci biroul e simbolul puterii în societățile care-și terorizează cetățenii.

Situația e tipică pentru societățile unde oamenii se așteaptă să fie acuzați de ceva ce n-au făcut, căci, cum afirmă Thierry Wolton în a sa Istorie mondială a comunismului, spre deosebire de nazism, unde dușmanul era desemnat de la început și dacă aveai caracteristicile tipului de arian puteai să fii liniștit, dacă-ți mai și țineai gura, în socialism, dușmanul e când unul, când altul, experiența câtorva ani învățându-i pe oameni că oricine poate fi declarat astfel și trimis în lagăr sau în fața țevii revolverului. Așa că, atunci când situația e inexplicabilă, cum e în cazul mai sus anunțat, e mai bine să te dai după cel care o implementează, că nu se știe.

Nu se știe” e formula tipică pentru regimurile dictatoriale, în care cetățeanul (dacă i se mai poate spune astfel) nu e altceva decât ținta unor poliții care mai de care mai secrete. De fapt, dincolo de absurdul gen Ionesco, îți mai trece prin cap și lumea lui Kafka atunci când te afli în fața scenelor mai sus sumar descrise. Spectacolul, regizat de Felix Alexa, lasă loc tuturor acestor interpretări, fără a impune doar una singură, rezultatul fiind o operă deschisă, care te face să gândești. Apariția, în final, a Prietenului în chip de ofițer vag de miliție, pentru cei care-și mai aduc aminte, sau pur și simplu ofițer pentru ceilalți, poate trimite în direcția Securității sau a oricărei poliții secrete, sau poate fi doar așa, un semn de întrebare aruncat în neantul care urmează.