miscellanea
EUGENIA ȚARĂLUNGĂ

breviar editorial

Articol publicat în ediția 3/2020

freamătul subtil al stingerii, de Monica Rohan, Editura Eikon, București, 2019, 114 pagini.

Un număr rotund de poeme – o sută. După douăsprezece volume, dintre care două de povestiri pentru copii (1983 și 1990), Monica Rohan exclamă acum, „peste apele ruginite”, la aproape patru decenii de la momentul debutului: „O, Caron! dezleagă luntrea, te du!”. Tranșantă uneori ca dicție, poeta schimbă cu nonșalanță și subtilitate registrele, cu gândul la un final inconturnabil. Sau, cine știe: „fulgi în voia plutirii/ stingerea/ un cuvânt înstelat/ picătură răspândită/ ca fulgerul în nervurile pietrei/ roșu-înverzit”. Al. Cistelecan vede aici „un întreg repertoriu de cruzimi care se insinuează în diafanitatea lumii și în capilarele imaginației”, așa încât, cu freamăt continuu, egal, „poeme ale inocenței traumatizate scrie Monica Rohan, făcând din panică doar insinuanță, nu și retorică”. 

Ilustrația copertei îi aparține autoarei și reprezintă chiar „rana din vârful săgeții”.

Portrete, autoportrete, de Ioana Ieronim, Editura Tracus Arte, București, 2019, 86 pagini.

O antologie de poezie plină de întrebări, voci incidente și adevăruri nebătute în cuie, legate sau nu de un moment anume al existenței ori de o lectură anume, apropriată într-un chip anume: „Eu variaţiune a divinului H eu şi luna aproape plină/ eu prada unghiurilor de incidenţă/ anotimpuri uzate pe bandă magnetică moarte reînviate/ eu crezând fără a cerceta/ propria certitudine printre stâlpi de înaltă tensiune/ cu voluptate unduind fluide bleu ciel// aleg grâul de neghină plâng ulciorul meu de lacrimi tot/ 1000 de cristale îmi multiplică viaţa// şi iată-mă în scena Balconului/ printre adevăruri ce (nu) cunosc amânarea// eu aici/ aici/ răspunsul în mişcare proprie” (Variațiune de H).

Primele 50 de pagini includ o selecție de poeme din perioada de dinainte de 1989, începând cu cele publicate în Vară timpurie, volumul de debut din 1979 al Ioanei Ieronim, iar ultima parte include poeme publicate după 1992 până în momentul de față, inclusiv unele din volumul Trecere petrecere, apărut tot la Tracus Arte în 2019. De asemenea, autoarea a optat și pentru publicarea, în această antologie, a unor poeme inedite.

Amintirea luminii/ Die Erinnerung an das Licht, de Mircea Petean, Editura Limes, Florești & Dionysos Verlag, Boppard am Rhein, 2019, 190 p.

Nume importante au apărut la Dionysos Verlag, de care se ocupă poetul Christian W. Schenk în orașul de pe Rin, undeva între Frankfurt și Kӧln – cărțile fiind publicate în limba germană sau în ediții bilingve, în ritm susținut, din 1994 încoace. Aproape 30 la număr, incluzând antologii, dar și volume de autor: G. Vulturescu, L. Vasiliu, Șt. Augustin Doinaș, Ana Blandiana, Cassian Maria Spiridon, Ion Caraion, Aura Christi, Marin Mincu, Ioana Diaconescu, Paulina Popa, Ion Cristofor. În cazul de față, antologatorul și traducătorul este Herbert-Werner Mühlroth.

Având ca bornă de pornire patru poeme din volumul de debut (Un munte, o zi, 1981), Mircea Petean își îmbie lectorul să străbată, din bornă în bornă, selectiv, parcursul său ca poet, trecând prin Zi după zi (1993), Călător de profesie (poeme din anii 1978–1987), S-au produs modificări (ce titlu de carte pentru anul 1991!). Încă o sută de pagini acoperă poemele selectate din: Lasă-mi, Doamne, zăbava! (1995), Catedrala din auz (2014), Lovituri de nisip (2013), precum și două poeme inedite.

Pentru acest volum, preferințele în privința referințelor critice s-au îndreptat către personalități ca: Ion Pop („Demersul poetic ține de o arheologie fericită. Mircea Petean e în genere sensibil la tot ce amenință firescul existenței”), Mircea Zaciu („Mircea Petean sfidează clișeele tradiționale legate de ființa […] poetului”), dar și Eugen Simion, care nu e de fel din Ardeal – „Autorul mi-a făcut realmente o surpriză cât se poate de plăcută. Ardealul continuă să ne trimită talentați poeți ironiști și fanteziști care trăiesc în preajma marilor mituri.” În același sens se pronunțase, încă din 1982, și Nicolae Manolescu, considerând ca fiind definitorie pentru poet „o puternică imaginație a insolitului”, de regăsit apoi în volumele apărute în deceniile care au urmat: „instrumentiştii ronţăie un an într-o clipă/ dirijorul trasează cercuri şi linii în aer/ cu ajutorul baghetei sale lungi de câteva milenii// un cap cu părul vâlvoi în flăcări/ rupe iile stratosferei/ refuzând odihna primitoarei noastre planete// în apele sângelui meu plutesc insule paradisiace” (din poemul „La concert” din Zi după zi, volum substanțial reprezentat în această antologie, la concurență cu mai recentul Lovituri de nisip).

De luat aminte la notele traducătorului în limba germană referitoare la colportorii de vești, zongoră („cântăreț la zongoră în ceata lui Mitică”), nes(u)punere, ca și la trimiterile la versuri eminesciene. Sau la Faust/Fäuste.

Medici în arhivele Securității („literatura” dosarelor secrete), de Mihail Mihailide, Editura Cartea Medicală, București, 2019, 214 p.

Rezultatul unei ample cercetări, având fotodocumente incluse, dar și reproduceri ale unor opere de artă, breasla medicilor fiind cunoscută și prin colecționari de obiecte de artă (cel puțin atunci, în vremea lui Iser, Ciucurencu, Medrea).

Medic (absolvent în 1960) și jurnalist, Mihail Mihailide este fondatorul longevivului săptămânal Viața medicală, care are de altminteri și consistente pagini culturale. Autorul a primit numeroase distincții pentru activitatea lui publicistică și editorială, inclusiv din partea Academiei Române. În acest volum avem un Cuvânt prodromic (Invidioşii vor muri, invidia niciodată), urmat de titluri ca: „Unchiul Piţi” – doctorul de copii (despre dr. Gabriel Zamfir Vasiliu, fiul generalului împușcat în lotul Antonescu, Piki-Constantin Vasiliu), Pomul în care dăm cu piatra (despre prof. dr. doc. Iancu Ion Gonțea, medic miliar, urmărit imediat după revoluția maghiară din 1956, personalitate recunoscută la nivel internațional în anii ’70, dar implicit supravegheat de vigilentele organe, mai bine de un deceniu și jumătate, pentru că familia lui de oieri avea/avusese și avere, și rădăcini filo-legionare), Valeriu L. Bologa, în dosarele Securităţii (sursa suspiciunii fiind legăturile sale, ca „prodigios iatroistoriograf”, cu centrele universitare din Europa, în special din Elveția, dar și cele din Paris, Lipsca, Viena, unde își făcuse studiile înainte de a fi trimis ca medic militar în Primul Război Mondial), Anatomopatologul meloman şi Sindicatul Muncitorilor din Serviciile Casnice (despre un apropiat prieten al Mitropolitului N. Bălan al Ardealului, prof. dr. Titu Ion Vasiliu, medic considerat a fi, în anul 1947, „mare propagandist la Asociația Româno-Germană”, element periculos așadar).

Ultimele capitole sunt: Oscar Wilde avea dreptate: „Adevărul este rareori pur şi niciodată simplu” (despre familia Minovici și despre cel care a fost supus în mai multe rânduri tentativelor de racolare, ca turnător/denunțător, prof. dr. Th. Vasiliu, medic legist, provenind dintr-o familie de țărăniști, urmărit asiduu din 1950, încarcerat în 1957, mort în detenție, în 1961, la Poarta Albă, în vreme ce soția lui rudă cu Constantin Titel Petrescu urma să își sfârșească zilele alungată din casă, „într-un fost garaj de pe bd. Dacia”) și Tainele desluşite ale doctorului Mircea Iliescu (mason sau nu, cel care a efectuat autopsia Reginei Maria, examenul necropsic fiind datat 18 iulie 1938, ora 24).

Revenind la prima familie Vasiliu și la lotul Antonescu, găsim în cartea lui Mihailide fragmente preluate din jurnalul lui Corneliu Coposu, care consemnează în 1 iunie 1946: „Am auzit că Antonescu a cerut să se îmbrace în ţinută festivă, cu panglică tricoloră la butonieră, ceea ce i s-a aprobat, şi că, înainte de salva ucigaşă, ar fi strigat: Trăiască România! Conducerea sovietică a impus să fie executaţi cel puţin 4 din criminalii de război români condamnaţi, din care trei au fost nominalizați: cei doi Antonescu, fostul guvernator civil al Transnistriei şi un al patrulea lăsat la opţiunea guvernului Groza. Pentru desemnarea ultimei victime, am auzit că în cercurile conducătoare s-a balotat între Eugen Cristescu, şeful Serviciului Secret, şi Piki Vasiliu, şeful organelor represive. Considerându-se că Eugen Cristescu ar mai putea fi util guvernării Partidului Comunist, eventual şi sovieticilor, prin informaţii, delaţiuni, colaborare, a fost sacrificat generalul Vasiliu.”

Omeneasca și ticăloasa prostie, de Traian Ștef, colecția Exit, Editura Junimea, Iași, 2019, 204 pagini.

Traian Ștef, prolific poet, eseist, jurnalist, (co)autor de studii critice – despre Leonid Dimov –, își reunește articolele publicate, majoritatea în revista Familia, la solicitarea expresă a prietenului lui, scriitorul și editorul Lucian Vasiliu. Atent la jocul dintre prostie și Putere, autorul remarcă un paradox care tinde la noi să aibă, se pare, perenitatea unui perpetuum mobile: „Dacă în diverse perioade colectivitățile își aleg anume figuri care întruchipează calități sau defecte, iar acestea sunt din sânul lor, de data asta, la noi, se întâmplă invers. După anumite figuri cu rang înalt circumscriem sfera definiției și pentru prostie, și pentru șmecherie, și pentru ticăloșie. Prezența lor publică sau insistența mediatică fixează etichetele care sunt apoi analizate și dobândesc funcție conceptuală”. Într-un text plasat la începutul volumului (Pendula), gradat cu o precizie infinitezimală, găsim, într-o paranteză de o pagină din cele 43, o explicație posibilă a ticăloșiei – fiindcă ticăloșia nu este individuală, ci este pusă la cale, cu cap, nu oricum: „îmi spun și alți prieteni din grup că și ei au cerut dosarul la CNSAS și au primit același răspuns, deci suntem vizați în continuare, urmărirea e activă, poate nu sunt dorit la conducerea unei instituții, observasem că după 1989 ajung șefi foști informatori ai securității, în revista lui Vadim Tudor mi se dedică trei articole în trei numere la rând, sunt pe lista celor 150 care ar trebui executați pe un stadion, că el ar face-o dacă ar veni la conducerea României”. Pendula s-a oprit, Vadim nu mai este printre noi. Structurile sunt perene.