cronica plasticii
FLORIN TOMA

MAREA NĂLUCEALĂ

Articol publicat în ediția 3/2020

Ca să-ți intitulezi o expoziție personală cu peste 40 de tablouri între-un fel original și provocator, adică Oglinzile tăcerii, mi se pare un act de mare curaj și de nonșalanterie (!). Noroc însă că acest curaj manfișist al titlului (altminteri, foarte iscusit!) e sprijinit de toate – absolut toate – lucrările de pe simeze.

Având onoarea de a vorbi la vernisajul acestei recente expoziții de la ELITE ART GALLERY (curator: Felicia Acsinte), conicart-ul a simțit nevoia să dea de o parte, foaie cu foaie (semantică, bineînțeles!), să exfolieze solemn întregul conglomerat de sensuri ce se rostogolește din titlul, inspirat ales de Manuell Mănăstireanu. Și, de aceea, a purces la o necesară deslușire terminologică.

Așadar, având, pe de o parte, un titlu cum spuneam, formidabil, foarte interesant, Oglinzile tăcerii, pe care l-a așezat în fruntea expoziției sale însuși autorul, cronicart-ul a dezvăluit și el titlul prezentei cronici: Marea năluceală. Care „năluceală” ar fi o contaminare (fără nicio legătură cu vreun virus, doamne ferește!) între buluceală, fiindcă publicul a dat realmente buluc în seara aceea și ceea ce i s-a oferit acestuia pe simeze: niște năluci.

Prin urmare, acolo oamenii au vizitat o rezervație de năluci, pe care autorul – un tânăr slăbuț, cu un aer eminescian așa, misterios și straniu, de 47 de ani, frumos, înalt, brunet, cu părul lung, moldovean visător din Botoșani, absolvent de BelleArte la Iași, clasa lui Dan Hatmanu – a purtat-o într-o peregrinare neistovită la Bruxelles, la Iași, la Timișoara și, iată, la București. Acest ultim popas, ca un fel de legitimă încatenare între simbolistica subliminală a expoziției (despre care o să mai vorbim!) și meritul de a fi expusă în Capitala României.

Al doilea lucru pe care cronicart-ul a vrut să-l deslușească a fost titlul expoziției lui Manuell Mănăstireanu. Revin și-l reamintesc: Oglinzile tăcerii. Este un termen foarte ambițios, foarte incitant, pentru că el exprimă, într-un grad secund aperceptiv, o stare inedită sau, mai degrabă, face analiza unei situații de sinestezie.

Așa cum se știe, senzațiile sunt percepute cam în trei situații: există anestezia, care înseamnă absența senzațiilor, apoi hiperestezia care semnifică o accentuare accelerată, o supra-potențare a senzațiilor și, în fine, există sinestezia. Sinesteziile sunt, de fapt, un amestec de suprapuneri ale senzațiilor care, lingvistic, ajung în situații oximoronice clare, însă perfect perceptibile de către cei cu o sensibilitate exacerbată. De pildă, aceste sinestezii vin fie dintr-o străveche năzuință spre sincronie a spiritului, fie din anumite interpretări biologice de excepție, fie, în fine, ca urmare a unei narcopsihoze, obținute experimental cu ajutorul unor substanțe psihotrope ce împing esteziile într-o situație de complinire sau de substituire. Sunt cunoscute, de-a lungul vremii experimente de genul culorilor care sună, deci amestecând dacă vreți auditivul cu vizualul; unii subiecți au avut revelația unor bucăți și piese simfonice, de pildă, din marea muzică clasică ce s-au substituit culorilor. Apoi, o bună parte din literatură i-a avut în prim-plan pe unii autori care au experimentat o poezie, de pildă, de-a lungul istoriei, ieșită fix din aceste sinestezii, știu eu, de la Poe, Baudelaire, Rimbaud sau Oscar Wilde, până la poezia și arta beat, sau, la noi, Ion Barbu sau Emil Botta (ca să dăm cele mai cunoscute exemple). Același fenomen l-am întâlnit la unii pictori, precum unul dintre marii noștri artiști, Corneliu Michăilescu, cel care a pictat sub impulsul efectelor mescalinei, de pildă, astfel încât, a putut să inventeze și, în momentele de tulburare psihotică, să audă, de fapt, culori.

Oglinzile tăcerii adună, cum spuneam, nălucile – expresii ale unei angoase nemărturisite a autorului – care tac. Dar nu tac oricum, ci tac cu ochii (privind sau neprivind). Vreau să spun că mi-au plăcut extraordinar aceste oglinzi în care e vorba de o tăcere pe care nu o găsim oriunde.

Ceea ce este specific acestor personaje este că ele n-au ochi (sau, dacă au, ei sunt înlocuiți de orificii apoase, ca o privire îndoită, îndreptată spre sine). Ele suferă, așadar, de o cecitate voluntară (decizia aparține artistului) și, mergând pe acest raționament, ipoteza că, din cauză că nu pot privi în afară, ele privesc înlăuntru, oglindindu-se în adâncul lor, mi se pare extrem de seducătoare. Altfel spus, ele recurg la o introspecție pe care noi nu o cunoaștem, nu avem acces la ea.

Și sunt acolo o sumedenie de portrete de personaje publice, unele pe care le recunoaștem, altele pe care doar le ghicim. Ochii, de pildă, ai lui Enescu se opresc în dreptul chipului său, înăuntru, însă, ceea ce el vede e poate propriul său destin, se știe că a murit singur într-un hotel trist din Paris, alături de unica lui iubire, un cățel. Cățelul lui, cel care l-a însoțit până în ultimele lui clipe. Iar, ca un summum al emoționantului portret, o durere formidabilă se așază pe chipul titanului nostru. Singurătatea geniului. Tristețea indicibilă a gigantului.

Scrie Manuell Mănăstireanu – altminteri, un spirit subțire, locvace, rafinat, meditativ, subtil și sagace – deci, scrie el undeva un fel de testimoniu, de credo, de manifest al credinței: „Oglinzile tăcerii – scrie el – s-au născut din acea bucurie a regăsirii prin dreptul la memorie. «Cine uită nu merită!», spunea Nicolae Iorga…” Apoi, mai departe: „Înconjurați de tot mai multe artificii și false valori, tindem prea repede să uităm de acele fapte și acei oameni care, undeva, pe scara timpului, au născut sensuri vii pentru o lume mai bună…” (n.n. sigur, e un pic de retorică patriotică aici, o tușă ceva mai apăsată, dar trecem peste…!). Și continuă: „Un recurs la memorie poate aduce o vindecare prin redimensionarea lucrurilor ce contează (n.n. perfectă explicația privind necesitatea recursului!). Apoi: „Oamenii din Oglinzile tăcerii sunt strigăte mute într-o lume a indiferenței. I-am văzut simpli, sobri și luminoși, asemenea sfinților, demni în tragismul lor fără ostentație. Ceva din privirile lor se vrea renăscut în privirile noastre: lumina izvorâtă din jertfă și onoare pentru reîntregirea unui neam”. Aceste ultime fraze conțin, de fapt, esența viziunilor sale, acelea ce reușesc omogenizarea finalității inițiativei sale.

Acum știți ce se întâmplă? Cronicart-ul vrea să spună că această expoziție pe care autorul și-a plasat-o în 2018, s-a vrut un fel de omagiu personal adus memoriei, cu prilejul centenarului Marii Uniri. E cât se poate de limpede, rememorând expoziția (iar autorul a construit chiar un parcurs, un itinerar ce se impunea vizitatorului pe un traseu deloc întâmplător!), că el vrea să înfăptuiască un act personal și artistic de reparație a memoriei (extrem de binevenită la un popor ce-și uită menirea și istoria, cum tot el spune, de la mână pânʼ la gură!). Adică, marșând pe componenta precumpănitor etică. Ok! E interpretarea lui, a artistului, de altfel cronicart-ul i-a și spus-o: sunt de acord că, înainte de toate, avem de-a face cu un caz estetic de arheologie a memoriei naționale, de resuscitare a unui eroism mitic, printr-o adorație un pic cam evlavioasă. Un soi de senzualitate emoționantă a istoriei!

Însă eu văd altceva. Sau, mai degrabă, și altceva. Deci, dincolo de aparențe. Văd un polisemantism care ne ajută și pe noi, privitorii, și-l ajută și pe el, prin percepția noastră, fiindcă, cu această expoziție, cu acest câmp energetic (există, am sesizat pe toată durata vizitei mele acolo, un fel de pulsiuni, de vibrații energetice!), el se poate duce oriunde, iar acest polisemantism dă putință fiecăruia de a înțelege ce vrea el. Sigur, patrioții exagerați și inflamați, cu tricolorul fâlfâind pe inimă tot timpul (și când mănâncă, și când dorm, și când merg pe stradă) vor înțelege eroismul în felul lor exagerat, fiindcă există acolo câteva efigii cutremurătoare, care îi împing la o reflecție incandescentă asupra istoriei (știu eu, Ecaterina Teodoroiu, generalul David Praporgescu, căpitanul-aviator Vasile Craiu, generalul Ion Dragalina, Regele Ferdinand, Regina Maria, Regele Mihai). Apoi, chipurile de artiști la fel de tragici, George Enescu sau Emil Cioran. Printre ele, e acolo un portret al Reginei Maria, cu găvanele ochilor care nu sunt goale, nu sunt întunecate, ele nu se scufundă în întuneric, ci dimpotrivă, din ele țâșnesc lumini ce pleacă spre noi, ca niște raze. Sigur, lumini de Timp, în spatele cărora ghicim filiația, o ghicim pe Regina Victoria și așa mai departe, istoria în sine. Sunt foarte temeinice, foarte aplicate.

La acestea însă, la componenta etică, pictorul divaghează tematic și se coboară încet-încet în plasma unei metafizici a suferinței. Avem de-a face cu un concept general și o analiză, o analiză foarte temeinică, asupra anxietății. Suntem în fața unui caz de durere polisemantică, pe care puțini dintre autorii care pictează sunt capabili s-o transfere în arta plastică.

Simbologia lui vizuală se diversifică și veți vedea acolo, de pildă, barca scufundată, da, o barcă ce se lasă încet înghițită de apă, rupând fragila parâmă ce o leagă de mal. Nimic nu e mai sfâșietor decât o ambarcațiune care se scufundă! Pictorul îmi spunea, în timp ce mă însoțea în peregrinarea prin fața tablourilor, că poate reprezintă chiar drama României… Sigur, se poate, de ce nu, în primă instanță! Dar, mai presus de această cantonare joasă e poate ceva și mai mult, ceva poate aflat și mai sus, care tinde spre universal. Trece de meta-fizica realului. De aceea, pentru mine, acea barcă s-a distilat într-o meditație mult mai gravă decât tristețea patriotică, o contemplare angoasantă pe tema pierderii, a dispariției, a morții speranței.

Veți vedea, apoi, tabloul cu mielul jupuit, pictat într-o manieră expresionistă, destul de frustă, din al cărui gâtlej secționat se scurge sângele într-o șuviță subțire (dar jos, atenție! picăturile se transformă în bănuți strălucitori!), dar care trimite în egală măsură și spre cristic, spre mielul Domnului. Paradoxal, pictorul insistă în lucrarea sa și pe gaura din gâtul mielului, pe acolo pe unde se scurge puterea lui.

Mi-a plăcut apoi chipul acelei tinere, care pare a fi o mireasă, văzută cumva prin vălul ei tradițional, dar ni se pare, în același timp, că e vorba de suferința ei, de o durere formidabilă. Că firele subțiri ce-i curg în jos nu sunt valurile voalului, ci sunt, de fapt, lacrimile ce o cuprind în acel moment tainic.

Fără îndoială, m-au copleșit siluetele pe care el le aduce puțin într-un transcendent asumat, inclus în paradigma eroică. Silueta soldatului întors din război și care găsește casa baricadată sau femeia din fața casei pustii, când primește o scrisoare (chiar așa se și numește tabloul: Scrisoare închisă, sugerând tragismul veștii!). În multe lucrări, deci, autorul își urmărește paradigma tematică, vede atitudini eroice, eroismul în anumite ipostaze, manifest, gâlgâitor sau discret, aproape aluziv.

Apoi, sunt tablouri cu o epică flamboaiantă (de pildă, Întoarcerea soldatului, Scrisoare închisă!). Sau peisaje somnoroase, evanescente, cu drumuri meandrate, încurcate, ce vin de niciunde și se duc spre nicărie. Sunt veritabile poeme vizuale, de o liniște, de o delicatețe și de o savoare chiar extra-ordinare. Căci, deși sunt mute, ele au un sunet aproape insesizabil. O melopee mieroasă auzim, aici în fața noastră, în fața privirilor noastre.

Eu continui să cred însă că, alături etajul eroic al acestei construcții vizuale minuțioase, care este expoziția aceasta aflată într-un raport de paritate cu excelența, putem să ne imaginăm și altceva. Un alt ceva care ne spune cu exactitate că ne aflăm cu toții în fața unei hermeneutici a privirii. O hermeneutică a privirii însă cu zgomot. Aici își face el veacul – artistul – cu lucrarea orbirilor permanente, pe care le are privitorul în jurul său. Sunt priviri sinistroide, prea sonore, ca un marș funebru. Foarte greu de suportat privirile acestea goale, priviri care se-ndoaie și pleacă înăuntru! Privirea lui Cioran, de pildă, este un adevărat eseu despre disperarea privirii. Ori privirea acelei femei care nu are ochi, e pur și simplu oarbă; privirea aceea este o privire albă, o altă culoare, o alta esență de privire.

Deci, peste tot avem de parcurs o hermeneutică a privirii cu zgomot, spuneam. Toate aceste imagini nu sunt, zgomotul pe care ele îl fac nu e clinchet de clopoței, să ne înțelegem, nu e o cutie muzicală cu balerina care dansează. Nu! Sunt bubuieli, sunt un final de simfonia a șaptea de Beethoven, bubuieli puternice, în care toate instrumentele ajung la un climax maiestuos, monumental, gigantic, enorm. Nu avem de-a face cu un rondo sau menuet.

În loc de final, n-am să provoc similitudinea culturală cu Parabola orbilor, celebrul tablou al lui Pieter Bruegel cel Bătrân sau cu acea înspăimântătoare Dare de seamă despre orbi, din faimosul roman al lui Ernesto Sábato, Despre eroi și morminte. Ci am să citez un fragment, exact cele două sau trei fraze finale, dintr-o carte care a făcut furori la vremea ei, e vorba de Spuma zilelor a lui Boris Vian. Și în care, nu vă pot povesti, la final, ca într-un fel de fabulă inteligentă, șoricelul care este expulzat din casa ce se micșorează până la dispariție, nu mai are unde să se ducă și vrea să se sinucidă. Așadar, vorbește pe stradă cu o pisică și o roagă să-i permită să-și bage capul în gura ei. Iar, la un moment dat, când ea va avea un reflex violent să închidă gura și el să termine odată cu viața.

Șoricelul își închise ochișorii negri și-și puse capul la loc în poziția cuvenită. Pisica își așeză cu precauție caninii oțeliți pe grumazul molcuț și sur. Mustățile negre ale șoricelului se împleteau cu ale ei. Își întinse coada stufoasă și-o lăsă lungită pe trotuar.

Veneau cântând douăsprezece fetițe oarbe de la orfelinatul Iulian Apostolicul.

Doamnelor și domnilor, închipuiți-vă că noi toți suntem în postura acestui șoricel. Dar, spre deosebire de cel al lui Boris Vian, noi totuși vrem să trăim, nu să ne sinucidem. Imaginați-vă, așadar, că toți acești eroi, toate aceste personaje ale lui Manuell Mănăstireanu coboară de pe pereți și vin către pisica la fel de imaginară. Dar, în momentul în care ei sunt gata să calce pe coada pisicii, exact în momentul acela, se va petrece un miracol: orbii vor vedea din nou lumina. Drept urmare, pisica nu ne va mânca, iar noi vom trăi până la adânci bătrâneți.