În iconomia cărților lui Adrian Popescu (n. 1947, Cluj-Napoca, multipremiant al Uniunii Scriitorilor, al Academiei Române, al unor saloane, reviste și festivaluri de poezie, redactor-șef al revistei „Steaua” din 1990, membru al PEN-Clubului Român) volumul Drumul strâmt (Editura Dacia, 2001, 86 p., Colecția „Poeții Clujului”) are valoarea unui glissando biografic și semnal de încetinire a motoarelor, înaintarea în vârstă fiind un bun prilej de opțiune între hedonism și stoicism, între exaltarea nemuritorului, senzuală și sfidătoare, și reculegerea imnică „de a fi un ins anonim, departe de iluzia celor puternici”. Metafora este tensionată, amplă ca o rețea alegorică din care se conturează, implacabilă, cursa finală: „Sunt seri când din toate nu rămâne decât liniștea ca o / prevestire / a morții, sau a somnului, când străzile pe care te-ai plimbat, la Roma sau / la Lisabona răsună iar ca niște geamuri, în care / degetele ploilor / bat ritmul metropolei seri când cele depărtate se apropie / mirabil și / citadin anonim, contempli pădurea de turle și zgârie nori, / latifundiar al norilor și al smogului, ca peștele care din apă / vede chila vasului și nu / simte plasa cu ochiuri mărunte, care îl va răsturna pe puntea murdară / de sângele celorlalți pești, oglinzi care se întunecă / ochii-s bulbucați și gura spasmodic deschisă, trage-n plămâni / aerul unui alt tărâm, ultimul”.
Și totuși, drumul strâmt este nu atât echivalentul unor anume anxietăți și ultimatumuri, cât o extenuantă cursă cu obstacole spre cotele irespirabile, cerești ale poeziei (per angusta ad augusta): „Alege drumul strâmt, poteca dură, spinul, / simți așchia în carne cum îți împunge șoldul? / Îmbracăte-n miresme cum se desfată crinul / și pasărea ce simte în zori de zi imboldul / să fie și să cânte”. Sub acest imperativ (reflex) de a fi o pasăre cântătoare, învățatul poet echinoxist nu ezită să bată la porțile postmodernismului, latinizând în limba română întreaga poezie a lumii, de la Vergilius la Seferis, de la dolcestilnoviști la baladiști, de la Villon, la Blaga și Doinaș, de la Claudel la Montale: „Amestec arhaic: latină, langue d’oc și volgare din Umbria, / grai în care și eu am cântat măreția / și moartea făpturilor. / ce se duc, în mijlocul vieții, / spre un nevăzut Purgatoriu… / De unde ne vine doar zumzetul aspru al cicalelor”. Neîncetat pas de deux pe fundalul unei învăluitoare regii muzicale, al jubilației goliardiace cu rugăciunea marianică, textele acestui poet cu nume de împărat și presentimentul Învierii, reabilitează prozodia clasică, rima perfectă, învăluindu-le în tandră, ludică ironie epigonică: „Am fost și eu în tinerețe / un frate bun al lui Villon, / crescut cu predici și povețe, / duminecile sub amvon, / dar luni, lungi drumuri și ospețe / strigau ca să le țin ison, / sărac, dar cu priviri semețe / porneau spre noul Babilon. / Cleric vagant și derbedeu / cu Corso și cu Ferlinghetti / plătit cu vin și cu spaghetti, / eu până-n patruzeci, cu greu / butoiul plin și ochii fetei / îi părăseam, patron pe Odiseu / l-aveam, un arhistaroste al cetei. / Acum, de mă strigă: «Adrian» / Mă-ntorc și văd în jur bătrânii / cu care petreceam, în care an? / Iubitelor li-s veștezi sânii, / și-s mari copiii lor. Sub ce castan / am stat, sub murmurul fântânii? / Autostrăzi trec azi prin lan / unde-ascultam foșnirea pâinii. / Parcă eram în vremea lui Villon, / Luteția mea-i Clujul studenției, / mai simți un gust de antic anison / când te trezești în brațele soției, / pe care o duceam, cu dulce zvon, / în crama cu himerele Tăriei, / scolastic dezbătând, cu doctul ton / pe Ab…lard și Toma «Summa teologiei»? (…) / Trec Alpii cum aș trece, Bătrânețe, / spre țara ta, dar fără clare vize, / prin vama cucului și prin fânețe, / un semiclandestin fără devize, / rostindu-și rima la Înalte Fețe, / un hippi dromoman, fără valize, / ce nu vrea cumințenia s-o-nvețe, / frate mezin al celui ce Diata scrise. / Isuse pentru mine știu că sângeri / Ca pentr-un om ce-și risipește viața / dar nu mă număra printre pierduții îngeri / rouă de foc îmi scaldă viață / ajută-mă Fecioară, ajută Dimineața!”.
Rafinament eufonic (mustind de aluzii livrești), ridicat la puterea și gravitatea ideii iluminante, roluri de compoziție și efecte de ludotecă ale unui har inepuizabil ce include genetic religiozitatea meditației, iată tot atâtea performanțe ale Drumului strâmt și ale autorului Adrian Popescu, poet al secvențelor memorabile, al scenelor exemplare, al peisajelor sufletești și spațiilor elective nu lipsite de alonjă metafizică.
Răsăritean în Occidentul geografic și bibliografic, poetul se teleportează de pe a sa terasă transilvană într-un du-te vino pe direcția cu sens unic a poeziei, într-o aură ironic-amară, neîndurător și totodată catifelat, făcând recurs la o voluptoasă, secretă, melodică, semantică, ca de pildă, în această sinteză conotativ-denotativă, batesimală despre noul-născut în zodia gemenilor: „Aici începe vara și frunzele sunt crude / brândușele în rouă par pietre de olmaz / tiparul tău învață-l și ieși cu aripi ude / scântei și diamante s-au cuibărit sub brazi / și țes iar în albastru suveici de rândunică. / de noi cu pielea aspră și riduri pe obraz / nu te feri, privește, de noi nu-ți fie frică, / tu nouă luni de iarnă ai stat ca în grânar, / se-apropie și clipa, iar gemenii sunt semnul, / lumina lumii crește, / pe creștet ploaia-i dar”.
În ritmuri alerte, lapidare sau în ample versete savante, proniatoare, Adrian Popescu își revizitează propria poezie, dar și întinsele lecturi, reverberând momentele privilegiate ale vieții, dând glas speranței și proiectelor poetului creștin printr-o infailibilă dicțiune ecumenică: „Așa va fi cum sper? Voi trece prin / Tunel, spre Tronul său. El judecă din milă / și rugăciunile m-or propulsa. Amin. / De-a Domnul să fiu scris și eu în filă. / În Cartea Vieții-i numele meu mic? / Sper din rărunchi să fie înscris la fapte / ce-ntrec păcatul greu, sau de nimic… / Vin către Tine, Tată, pe Căile de Lapte”. Dincolo de voluptăți prozodice și magistrale acorduri polifonice, mereu acoperite de emoție și idee poetică, Adrian Popescu își propune și atinge cel mai de sus reper al raportării poetului la instanța spirituală supremă, cel al încredințării vieții Maicii Preacurate, Regina Ancilla Dei, sinonim al Eclesiei intercesoare a Logosului Învierii din pulberea istoriei, în Cartea Vieții și a Poeziei universale: „Pe un gard în preajma unei grădini o albină, prima din an; / dezmorțindu-se, ezitând; scuturându-și aripile, încă fragile. / Cuvântul îl așteptăm să ne elibereze din celulele trupului vechi. / Conduși de Regină, de Ancilla Dei, de Matca Universală, / zborul nostru nimeni nu-l va putea opri, grăbit, implacabil, / un aur, un vis glorios, o pulbere deasupra pământului”.