Am citit poemele Anei Blandiana aproape în timp real, fiind contemporană cu nașterea cărților una după cealaltă. Am și scris despre multe dintre ele. Acum, instalându-mă în fotoliul meu de străveche cititoare cu Integrala de la Humanitas în brațe, am adăstat o vreme admirându-i impecabila vestimentație (tipo)grafică. Am citit apoi un poem, încă unul. Lectura m-a prins pe nesimțite și am tot înaintat în curgerea versurilor cu sentimentul că mă aflu la o întâlnire cu vechi cunoștințe care nu s-au schimbat, schimbându-se, totuși, până la senzația de noutate absolută. Am făcut câteva descoperiri. Nici ele noi, formulate și de alți cititori, ba chiar de mine însămi, dar acum instrumentate din nou pas cu pas. Ana Blandiana avea încă de la debut o voce perfect formată, cu un ambitus impresionant, cu un timbru personal inconfundabil (iată, peste ani, o ars poetica din Refluxul sensurilor: „Evident că nu semăn / Cu nici unul dintre acești torcători de cuvinte / Care își croșetează costume și cariere, / Glorii, orgolii, / Deși mă mișc printre ei / Și ei îmi privesc cuvintele ca pe niște pulovere, / «Ce bine ești îmbrăcată!» îmi spun, / «Ce bine îți vine poemul», / Fără să știe / Că poemele nu sunt haina mea / Ci scheletul / Extras dureros/ Și așezat deasupra cărnii ca o carapace, / Cu lecția țestoaselor care astfel supraviețuiesc / Lungi și nefericite/ Secole” – Fără să știe). Voi spune într-o paranteză că intrarea ei în literatură se întâmpla cu aceeași impetuozitate durabilă pe care o identificasem, cam tot pe-atunci, și în cazul unor Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu. Fiecare dintre ei și-a adjudecat net, cu aplomb, un teritoriu poetic recunoscut fără ezitare de toată lumea ca excepțional, râvnit de mulți, dar descurajând imitația. Au influențat masiv voci mai tinere, dar n-au putut fi urmați fără riscul de a cădea în epigonism minor. Remarcasem la un moment dat ca pe un lucru nemaiîntâlnit faptul că, după câteva poezii publicate în Familia, foarte tânărul Eminescu era întâmpinat în Ardeal ca un poet deplin, recunoscându-i-se autoritatea cuvântului. Ei bine, în anii studenției mele (1965-1970) se petrecuse un lucru asemănător. Blandiana debuta în 1964 cu Persoana întâia plural, volum urmat în 1966 de Călcâiul vulnerabil. Tot în 1964, Marin Sorescu ieșea în lume Singur printre poeţi, iar în 1965 apăreau Poeme-le. După debutul din 1960, cu Sensul iubirii, Nichita Stănescu tipărea în 1964 O viziune a sentimentelor, iar Adrian Păunescu Ultrasentimente (cu o prefață de Matei Călinescu), în 1965, Mieii primi, în 1966. Îmi dau seama acum că noi i-am citit atunci cu încrederea nepusă la îndoială cu care apelezi la clasici, dar și cu încântarea că limba română se exersa dintr-o dată proaspăt și viu prin intermediul acestor voci tinere și surprinzătoare. În vacanța de după anul întâi, profesorii mei de română de la Agnita mă descoseau febril nu despre cum îmi mergea la Facultate, ci despre cum mi se par cărțile tocmai apărute ale Blandianei și ale lui Sorescu, cum sunt comentate ele la Cluj. Simplificând, la Eminescu se recunoșteau imediat prospețimea și noutatea pe care cuvântul lui le aducea poeziei noastre marcând ieșirea din stângăcii premoderne; larga și entuziasta recunoaștere a poeților din anii 60 celebra ieșirea poeziei din îngrădirile proletcultului (de o bună, chiar sărbătorească primire au avut parte în anii aceia și alți debutanți; de pildă, echinoxiștii). Ei au intrat în literatura română ca legende, iar popularitatea lor – la publicul larg, dar și la critică – a rămas constantă, evoluând în platou. Sunt numele de poeți pe care ți-i poate înșira fără ezitare orice român trecut cât de cât prin școală. Lucian Raicu observa exact la Blandiana: „Particularitatea acestei rostiri este că într-o formă echilibrat melodioasă, calm elegiacă, de felul unui blând şi inofensiv murmur abia dacă muzical, spune lucruri deloc temperate, neliniştitoare, dureroase”. Tot el citea la Sorescu „o poezie fundamental lirică, bizuită pe iluminări ale minţii şi totodată pe mari emoţii pe care buna funcţionare a gândirii nu are de ce să le împuţineze”. Altfel spus, avem de-a face cu voci poetice pariind apăsat pe forța cuvântului de a fi martor Lumii, de a o ajuta să fie.
„Nu sunt făcută să conduc oamenii, ci să-i emoţionez şi să-i conving” avea să spună Ana Blandiana, asumându-și un har și o menire. Poemului Darul, din 1966, „Tot ce ating se preface-n cuvinte […] Nu știu eu oare desparte sau nici nu se poate desparte / Lumea de lumea cuvintelor mele de-acum?” – îi răspunde perfect un text confesiv din Fals tratat de manipulare (2013), definind granița atât de fragilă între Eu și lume: „Criza pe care o străbat, și nu știu dacă voi avea puterea s-o depășesc, se leagă de imposibilitatea de a mă împărți între mine și lume. Dar lumea nu este o ispită, ci o amenințare continuă de care sunt singură vinovată. Este ca și cum m-aș fi așezat în zidul pe care m-am apucat să-l zidesc singură în jurul meu (pentru că eram convinsă de necesitatea zidului și pentru că nimeni altcineva nu era dispus să se lase zidit) și, deodată, când zidul era aproape gata și, în orice caz, eu nu mai puteam să mă smulg din el, am simțit că nu mai sunt atât de sigură, că zidul folosește sau va folosi la ceva”. Se insinuează treptat o tot mai trudnic amuțită bănuială că puterea cuvântului e în scădere exact într-o vreme care s-ar fi cuvenit să-i asiste sporita însemnătate. Purtătorii cuvântului potrivit par prinşi în bătălii adesea devastatoare şi fără nuanţă care primejduiesc chiar menirea de martor rostitor a Poetului. „Descoperirea că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului este cea mai dramatică descoperire pe care am făcut-o după Revoluţie”, mărturiseşte poeta într-un interviu cu Dana G.
Recitindu-i așadar poemele, am identificat din nou viziuni somptuoase de o sticloasă simplitate, senzualități arzânde de o discreție elegantă, violențe, asprimi, durități care eșuează în înțelepte aforisme, ecuații lapidare care traduc frumusețea amenințată (ca în Rezervație – „Cai și poeți,/ Din ce în ce mai rari,/ Mai fără de preț,/ Mai greu de vândut./ Negri, suri, albi,/ Apoi transparenți, invizibili/ Într-un viitor/ Fără ei/ Invizibil el însuși”), biografism rafinat ferit de banalitate, o privire spre sine scrutătoare, dar care vede mereu lumea, condiția umană, sub „tandra putere a morții” – „sunt asemenea nisipului clepsidrei care poate fi timp numai în cădere”. Mai scurt spus şi mai propriu Anei Blandiana, poezia este meditaţie. O reflexivitate servită cu figuri menite să-i îndulcească încheierile poate fi regăsită în toate volumele, indiferent de ora istorică. Fiorul blagian – adesea identificat de exegeți – face şi el recognoscibilă vocea poetei, căci referinţa e de substanţă şi de situare ontologică şi scripturală deopotrivă; tot el girează marile teme recurente: trecerea/moartea, hotarul, fiinţa în lume, nimicul, marele. Chiar şi o anume copilărire cu tâlc vine din aceeaşi sursă de fundal. Stări ceţoase, crepusculare, se limpezesc în versurile ei de o directeţe brutală şi alinătoare în chiar aceeaşi clipă. O descoperire stridentă şi înfricoşătoare: „Secolul nostru este secolul trecut, / Noi suntem propria noastră istorie, / Ce stranie senzaţie a destinului încheiat / Pe când continuăm să fim!”, îşi pierde acutele şi foşneşte mătăsos tocmai fiindcă omenescul cu feţele sale destinale uimeşte încă, poeta nu şi-a pierdut arta mirării şi nici ştiinţa de a spune laconic adevăruri despre trecerea omului. Coborârea se încarcă de rost, îşi ia în seamă rotunjirea urmelor şi semnelor. Fiindcă „nimic din ceea ce nu e scris / Nu există”, poemul nu e bocet, nici litanie. El cântă, chiar dacă nostalgiei i se lasă frâu liber într-o mişcare neaşteptată, prospectivă, nu retrospectivă. Problematic, interogativ, de o expresivitate sobru cantabilă, scrisul Anei Blandiana probează egalitatea cu sine a unei voci deloc seduse de mode şi experimente, dar şi intransigenţa unei inteligenţe verticale şi nuanţate, vremelnic înstrăinată în naivităţi maniheiste de tip activist.
„Ghiceam” altădată în versul „cazi / Erodat de secunde”, adăugându-i jocul liber al cuvintelor, felul în care se scrie şi se întoarce spre lume poezia Anei Blandiana. Vulnerant omnia, desigur, tot aşa cum ultima necat, dar orele/secundele care macină pot fi şi secundare, lăsate, adică, pe un plan secund (sau exilate într-un orologiu fără ore, ca-n Fragii sălbatici), atunci când, în ciuda lor, îţi exerciţi deplin calitatea de martor şi te implici în miezul lucrurilor contemporane ţie. Poeta se dovedeşte, în luările sale de cuvânt, atentă la toate nuanţele paletei istorice, rămânând conştientă şi de „efectele secundare” ale oricărei înrolări. Recuperarea echilibrului interior se petrece în teritoriul liber al cărţilor sale de poeme („Atunci lipsea libertatea, acum lipsesc responsabilitatea şi înţelepciunea de a o folosi. Mă refer, evident, la libertatea vieţii literare, nu la cea a scrisului, pentru că aceasta din urmă, atunci ca şi acum, n-a depins decât de cel ce scrie”). Pe urmele lui Eminescu, de pildă („Vecinic răul / întâiul rol îl joacă – e colţ în orice cuget, / în oricare voinţă, în orice faptă mare”), identifică forţa Răului ca relansator al vieţii: „Răul, ca sâmbur al lumii, / Ascuns ca-ntr-un fruct / În grădinile etanşe / Ale paradisului”. Dar şi, mai ales, pe urmele lui Blaga: „Dar oare ar rodi-n ogorul meu / atâta râs făr’de căldura răului?”. Trecerea însăşi nu este resimţită ca cenzură impusă, ci ca alegere deliberată, ca lucrare anume, ca auto-poiesis. „Mă îndemn să fiu / şi o clipă mai sunt”, spune Blaga. Iar Blandiana îi răspunde: „Şi eu continui să înaintez / Pe nisipul umezit de moarte, / Vie şi mândră / Că pot împinge hotarul, / Sau poate trecându-l puţin, / Fără să ştiu„.
Cu trupul în scapăt, în jocul alterilor, pe care visul îl face posibil, poeta exersează întrupări sfidând fragilitatea eului integrat de la lumina zilei și mijlocește însoţiri (Variațiuni pe aceeași temă va fi chiar cartea însoțirii exemplare) care să capete chip salvat eroziunii şi să se recunoască prin semnalmente omeneşti inaccesibile gregarului.
Într-o prelungire de genosanaliză, descopeream la Ana Blandiana o copleşitoare sau măcar însemnată prezenţă a participiilor, fie ele masculine, fie feminine, singulare ori plurale. Lucrurile universului său sunt, rând pe rând, nerostite, încleştate, îndrăgostite, încuiate, încărcate, obosite, înţelenite, împletite, cioplite, acoperite, amorţite, mototolite, apropiate, învelite, încopciate, înfrunzite, încolăcite, răsturnate, întoarse, neînţelese, zgribulite, ascunse, apărate, vegheate, zidite, înnodate, împărţite, sprijinite, suspendate, depărtate, asfinţite, îngheţate, luminate etc. Aş spune că sunt toate abia ieşite dintr-o lucrare; efecte, urmări, stări. Determinări gata să-şi recapete autonomia, să se substantiveze. Această iminenţă a substantivului abstract defineşte poezia Anei Blandiana. Privirea răbdătoare a poetei, verbul ei în aşteptare descriu lumea prin participii, asigurându-i, prin zbateri, treceri şi învieri, accesul la idee. Astfel, lucrul, oricare ar fi el, învolburat, pregăteşte învolburarea, depărtatul – depărtarea, luminatul – luminarea, întorsul – întoarcerea, înviatul – învierea. Gramatica e contrazisă. Participiul nu mai e urmarea unui verb, deci viitor, ci sămânţă a verbului plin, substantivizat, a infinitului lung. Abia trecut, prezent tremurător, el prevesteşte lumi viitoare aşezate, rotunde, feminine. Visate în limba maternă.
Integrala poemelor e o autobiografie lirică exemplară, dar și o istorie în versuri a vremilor noastre nepoetice.
Ana Blandiana, Integrala poemelor, Editura Humanitas, București, 2019,
786 pagini