recitiri
CHRISTIAN CRĂCIUN

ROMANUL FENOMENOLOGIC AL IUBIRII

Articol publicat în ediția 4/2020

Așadar se dau: A. un curs universitar devenit ulterior carte: Aurel Codoban, Amurgul iubirii. De la iubirea-pasiune la comunicarea corporală, Ideea Design&Print, Cluj, 2004; B. Un roman al aceluiași, – Jurnalul Amurgului iubirii, ed. Școala Ardeleană, 2018 – de citit neapărat în continuarea cărții de mai sus, și compus din: B1 – un proiect de roman, nuclee epice care descriu experiențele de îndrăgostire ale lui Virgil Dobrian, prieten comun al naratorului și al lui Theodor Negreanu și B2 – dialogurile teoretice, pornind de la aceste baze narative, ale autorului cu prietenul Theodor, trimițând spre teoria fenomenologică a iubirii, analiza secvențelor de iubire din ipoteticul roman. Complicat, nu? Lectura musai să alerge fulgerător între aceste niveluri. E un roman sau un eseu? Greu de spus. Dar este, cum spune deslușit titlul, și un jurnal. Abilitatea cu care autorul se mișcă pe toate aceste paliere face lectura palpitantă, în ciuda eșafodajului constructiv alambicat sugerat mai sus. Mi-am permis eu însumi un mic „experiment” (suntem în domeniul cercetării, nu?) postând în Rețea două, trei citate din carte. Iată un fragment dintr-un comentariu, evident al unei femei: „În fapt, nici o femeie nu ar vrea să se compare cu cealaltă atunci când iubesc același bărbat. Eu nu cred că femeile au nevoie de iubirea unui bărbat pentru a se compara cu celelalte femei frumoase. Nu acesta este obiectivul. Sucită înțelegere. Este clar că el nu va iubi niciodată o singură femeie, deci probabil nu va iubi niciodată”. Citatul „provocator” era următorul: „Femeile au nevoie de iubirea unui bărbat pe care alte femei frumoase l-au iubit pentru a se putea compara cu ele, pentru a se putea compara cu acele femei frumoase”. Este dovada vicleniei auctoriale, care a prins, con-topind teoria, ficțiunea, filosofarea, trăitul-povestit cu analitica acribioasă a conceptelor: obstacol, agent, raportul semnificație – gesturi, iubirea-pasiune, negocierea relației, mecanismul dorinței etc. „Stilist existențial” el mărturisește: „Pilotez/…/pe mai tinerii mei prieteni, studenți sau studente, printre recifurile pasiunilor lor amoroase. Le sugerez sau le prescriu comportamentele, replicile, gesturile, pentru a-i ajuta să câștige iubirea celui sau celei de care sunt ei îndrăgostiți și totodată îi folosesc ca pe niște prilejuri de a sonda realitatea relațiilor sentimental-erotic-apetitive”. Un fel de „nouă dezordine amoroasă”, textul este un experiment pentru a înțelege ce (mai) este dragostea/erosul în zilele noastre, de unde „răceala” analitică pe care și-o impune autorul. Personajele nu sunt psihologii, ci studii de caz. Romanul (cel pe care-l citim noi, care-l conține pe cel scris de Virgil) este un fel de laborator în care se studiază „specimene” de iubire contemporană. Într-un fel, asta seamănă cu „experimentalismul” interbelic, aduce aminte de Camil sau Eliade prin obsesia analiticii reci, dar cu observația că aici analiza nu ține de cine știe ce abisal psihologic, nu o fac personajele, ci este „externalizată” fenomenologic, accentul cade pe partea de eseu teoretic. Scenariul iubirii dintre Virgil și Dana nu are relevanță în sine, ca epică, doar ca succesiune de situații-tip. De la deambulările prin toate cotloanele orașului din primele faze ale îndrăgostirii, până la gelozie, apoi la „fixarea” ambilor în multiple alte relații, evoluția narativă este dramatizată prin intermezzo-urile în care autorul și Theodor comentează fragmentul citit din roman. „Erotismul de azi este succesul iubirii-pasiune, în condițiile în care ea nu mai are adversar, limită sau constrângere. Iubirea eșuează într-un fel de snobism al sexualității”. Una dintre concluzii. Autorul imaginează un fel de algebră (sau de șah ori Go) a relațiilor, nu persoana contează în fond, ci funcțiile gesturilor ei amoroase, poziția pieselor, mutările. Vezi și capitolul „descifrării”, interogării relației (detest cuvântul abuzat adesea în contextul limbii de azi) prin I Ching, care exact spre această abstractizare trimite. De aici ironia subtilă a principiului listei detaliat reconstituite („Iubirile trecute anticipează viitoarea iubire”): Mihaela, Amalia, Elena, Helga, Andra, Liliana, Ramona, Luciana, Eugenia, Loredana, Carmen, Nora, plus câteva apariții anonime, întâlniri întâmplătoare în sala de așteptare, la dentist de exemplu, sau în tren. Anonimizarea neîntâmplatului. Este în acest catalog scrupulos o ilustrare a teoriei „haremului în succesiune”, a iubirii seriale sau puzzle dintr-o epocă lipsită de constrângeri moralizatoare, deschisă numai și numai experienței. Nu a dispărut, în zilele noastre, iubirea, ni se spune, ci unicitatea ei.

Evident, romanul eseu nu poate fi povestit la mâna a doua, este o viziune despre ce înseamnă azi îndrăgostirea, în epoca identității. Ni se oferă o semiotică a îndrăgostelii (autorului îi place acest cuvânt cu rezonanță romantică) și unde este semiotică, este și o inepuizabilă hermeneutică gestuală. Așa cum descoperirea orașului rimează cu descoperirea trupurilor, „cred că în iubire e vorba mai mult de construirea unui rezervor comun de semnificații și gesturi, care devine un fel de eu care îi depășește pe amândoi îndrăgostiții. În iubire, semnificațiile se transformă în gesturi, iar gesturile devin semnificații. Indistincția între gesturi și semnificații dintre cei doi îi ajută să fie împreună și să exploreze lumea …”. Dacă iubirea este „dorința de prezența celuilalt”, „proiectul dorinței este /…/acela de a fi nemuritor”.

Fericirea de a fi în doi este la fel de iluzorie ca și fericirea de a fi singur” sună unul dintre moto-urile interioare. La urma urmei, despre asta este vorba: despre cum unu devine doi spre căutarea fericirii și despre cum simte totuși nevoia să se multiplice. O întreagă demonstrație – cu care poți sau nu să fii de acord – se desfășoară în acest sens. Mi se pare o discretă demiurgie orgolioasă a se insinua aici, în măsura în care omul superior (cf. I Quing), este auctorial și controlează destinele (scripturale? reale?) personajelor-prieteni. Cam în felul în care o făcea și Camil Petrescu în Patul lui Procust. O doză de cinism nu este străină acestei abordări, măcar prin sfidarea locului comun sentimental și situarea într-o poziție de control asupra incontrolabilului. „Să te bazezi pe reguli și imperative în iubire aparține, într-un fel înțelegerii lumii ca text” spune autorul – fenomenolog. „…te poți elibera de chinurile sau doliul unei iubiri devenind Zen? Eu nu cred!” spune el, descifrând multiplicarea relațiilor erotice. Lectura este pasionantă, pentru că îți zgândăre permanent întrebarea: la urma urmei, poate fi îndrăgosteala hermeneutizată? Fie și sub forma aceasta ludic persuasivă a romanului – jurnal analitic. „Jocul aici se poartă între așteptările foarte bine întemeiate și înșelarea lor. Iubirea înseamnă evoluție, creștere sau scădere… iubirea este schimbare și trăiește din schimbare și seamănă astfel cu o criză continuă, cu o situație în care o schimbare în bine sau în rău este mereu iminentă. Dacă nu e așa, iubirea – ca și criza – nu există. Cum se zice, «În iubire nimeni, nimeni nu-și ține cuvântul…», adică legământul, pentru că formula dorinței este contrariul legământului și stabilității: pentru că dorești ceea ce nu ai și ai ceea ce nu dorești! Apoi, pentru că dragostea se dezvoltă numai în măsura în care fiecare partener e pregătit să-i dezvăluie celuilalt propriile îngrijorări și necesități, devenind astfel vulnerabil, previzibil și lipsit de mister seductiv în fața celuilalt. Am putea spune că în procesualitatea ei dragostea se autodevorează”.