cronica plasticii
FLORIN TOMA

VIRTUȚILE VIRTUALULUI

Articol publicat în ediția 5/2020

Sigur că, aliniindu-se trendului, cronicart-ul putea pune titlul acestei cronici „Arta în vremea pandemiei” sau a „…Coronei” (că sună mai poetic!), dar el a renunțat din primul moment, pentru că acest clișeu – „Cutare sau ceva în vremea carantinei” (pentru a evita adjectivul derivat dintr-un participiu strident și indigest, de care cred că v-ați săturat, mă refer la carantinat!!) – ne duce cu gândul că, odată și-odată, vom fi ajuns să dăm, în fine, și peste limitele imaginative ale limbii noastre strămoșești.

Un lucru e limpede însă: această molimă mapamondială va schimba multe dintre obiceiurile sau reflexele automatizate ale societății noastre, care ajunsese, nu e mai puțin adevărat, în pragul unei standardizări atroce și al unei periculoase destabilizări empatice. Iar fenomenul a început deja.

Dintre toate preocupările noastre de zi cu zi, care ne înnobilau spiritul, arta se pare că și-a reînnoit mai repede decât alte loisir-uri domeniul de definiție, prin translatarea codurilor de exprimare. Muzica iese din sală și intră pe internet (unde poți beneficia de deliciile ei fără bilet de intrare și fără accese de tuse parazitare surprinse în direct!), teatrul, opera, baletul – la fel. Așa cum, tot ca acestea, muzeul își deschide minunățiile în fața ochilor noștri, fără a mai sta la cozile infernale cu care eram obișnuiți la Uffizi, MoMA, Prado, Luvru sau Ermitaj. Singurul spectacol care nu poate părăsi „priza directă” este cel sportiv. Pasionații de sport trăiesc doar din nostalgii!

Arta plastică, în schimb, s-a mișcat. A ieșit din real (alungată de coronavirus) și a intrat în virtual. În virtutea i-realului. Acolo unde nu există alte simțuri, decât văzul (nu altele, nu mirosul… apropo, v-ați apropiat nasul vreodată – firește, fără să vă vadă gardianul de sală – de un tablou, ca să-l mirosiți?… e fabuloasă senzația; abia atunci, în acel moment, ai impresia că-ți apropriezi lucrarea!). Deci, la computer, să fie clar: doar vezi. Vezi și îți închipui.

Am ales astăzi – pentru că artiștii s-au repliat rapid – una dintre numeroasele din ce în ce expoziții virtuale, pe care să o vizităm (virtual) și să constatăm (tot virtual) dacă acel faimos catharsis încă ne încearcă (chiar și virtual). Firește, totul e valabil în raport cu noile deprinderi ale cronicart-ului.

Așadar, vă propun să intrăm în universul lui Horea Paștina, la Elite Art Gallery!

Bunavestire se numește expoziția, care, dacă n-ar fi existat carantina, ar fi fost mult mai vie, mult mai reală. Acest ciclu (ce conține lucrări mai recente) corespunde, credem noi, unei înnoiri gestuale. E un fel de metanoia, dar nu e foarte exact termenul, căci artistul nu-și regenerează atitudinea filosofică, nu-și preschimbă contemplația meditativă, nu-și reînnoiește credința și sporul minții, nu-și transformă crezul în logo… Nu! El doar iese o clipă din tainița sacră a atelierului său. Face o excursie în afară. Odată cu poate chiar sărbătoarea Blagoveșteniei, când Fecioara Maria este anunțată că va zămisli un prunc. E momentul în care, sedus de germinația mirabilă a naturii ocrotite de mâna lui Dumnezeu, artistul pășește dincolo, în miracolul primăverii (nu întâmplător, Bunavestire se petrece în anotimpul renașterii, al continuei iviri). Printr-o dedublare – temporară, din fericire – a temperamentului și observației sale, cum spuneam, pictorul iese din habitaclu și gustă natura, ca o sfântă împărtășanie. O adulmecă (mereu cu privirea în Sus!). O scormonește migălos, dar cu adâncă și virtuoasă cuviință. E un soi de cuminecare. Revelațiile sunt însoțite de aceeași curățenie a liniei, iar peisajele sale sunt acoperite diafan cu aceeași pânză de lumină căzută din Cer. De altfel, viziunile din întreaga operă a lui Horea Paștina nu au cum se sustrage acestei boare de lumină albă ce învelește protectiv epifaniile sale. Ciclul lucrărilor derivate de la o cercetare atentă și minuțioasă a minunii pe care Dumnezeu o înfățișează pictorului (iar el, cu vrerea noastră, cu iubirea noastră, adică a lui, ne-o încuviințează nouă!), numit Lumina vine de la Răsăritul Cel de Sus, pur și simplu împinge emoția dincolo de limita obișnuitului catharsis. E posibil ca, în aplecarea prosternantă (și consternantă, firește!) spre aceste minuțioase studii ale artistului, nouă să ne fie imposibil să ne reținem lacrima. Pornind de la jilțul din grădină – prefațat de tijele delicate ale crinilor (insistența cu care artistul supune proiecției acest motiv floral semnificând puritatea și inocența ne duce cu gândul și la o misterioasă, dar perfect posibilă filiație regal-ecleziastă), care, apoi, se vor revela ca prim-plan al câmpurilor de afară – și ajungând până la descifrarea liniilor de fugă către orizont ale nemărginirii țarinilor (fără să uite însă siluetele turlelor de biserici pe care privirea doar le mângâie!), călătoria imaginară a artistului capătă aspectele invizibile ale unei veritabile lăcomii a sacrului. Cerul, văzduhul, brazdele, țărâna sunt parte dintr-o inițiere sacrală a privitorului, dintr-un ceremonial de purificare pe care-l experimentează Horea Paștina. Interesant este că peisajele sunt circumscrise unei geometrii revelatoare, astfel că pentru prima dată artistul ne îngăduie să vedem ce se află în spatele picturii sale, unde nimic nu e întâmplător, nicio linie nu e redundantă, totul e perfect încatenat, fără spații goale sau interstiții, ca într-un puzzle invizibil. Iar peste toate, transparența unei lumini divine.

Paranteză… În cel mai recent roman al său, intitulat La nuit se lève, Élisabeth Quin (cine n-o cunoaște trebuie să știe că este cea mai carismatică figură de la canalul tv franco-german Arte, realizatoarea, din 2008, a jurnalului de seară, 28 de minutes și, totodată, romancieră, eseistă și pasionată de filosofie, în plus, autoare a opt cărți), așadar, în ultima sa carte, personajul principal este pictorul André Marchand, care trăiește în simbioză cu natura, simțindu-se pătruns de ea. Și care mărturisește: « Dans une forêt, j’ai senti à plusieurs reprises que ce n’était pas moi qui regardais la forêt. J’ai senti, certains jours, que c’étaient les arbres qui me regardaient, qui me parlaient… Moi j’étais là, écoutant… Je crois que le peintre doit être transpercé par l’univers et non vouloir le transpercer… ». Se simțea astfel absorbit de Cosmos, dizolvat în splendoarea calmă a acestui univers…. Un fel de „Marchand d`harmonie”!… Am închis paranteza.

Ei bine, pictorului nostru, Horea Paștina, i se întâmplă același lucru. Nu doar că se dizolvă în universul imageriilor sale, dar – fenomenul fiind biunivoc – el însuși se simte transpersat de vibrațiile acestuia, aspirându-i frumusețea. Și el, ca și eroul Élisabethei Quin, este tot un fel de „negustor de armonie”!

Când și când, însă artistul face un pas înapoi și reintră în căușul său de creație, unde se lasă sedus de tentații scenografice (cum e, de pildă, Porumbelul, pianina și crinii, o compoziție surprinzătoare, cu o semantică implicită care încearcă să acomodeze muzica (vom mai întâlni și motivul recurent al lăutei!), florile (crinii, tot mereu nelipsiții crini!) și colomba într-un poate chiar manifest al purității ca năzuință, ori se apleacă obsecvios și solemn spre teme biblice candide, simple, hieratice (potirul, pâinea, peștii).

Alteori, se lasă dus de aleanul unei nostalgii primare, aceea care-l transferă cu gândul sufletului la începuturile grupului „Prolog”, întemeiat de Paul Gherasim și din care a făcut parte, alături de Mihai Sârbulescu, Christian Paraschiv și Constantin Flondor; sau, și mai înapoi în timp, la expoziția din 1966, de la Galeria Galateea, a lui Paul Gherasim, de la care pleacă motivul florilor de măr. Florile de măr (această replică a sărbătorii japoneze Sakura!) sugerează puritatea, non-violența, candoarea, inocența și splendoarea, prin care Paul Gherasim, apoi, grupul „Prolog” au încercat să inducă un aer de normalitate, de frumusețe și gingășie în isteria grotescă a comunismului concentraționar. Și, drept urmare, Horea Paștina aduce din nou și ne-o pune în față, ca o ofrandă nostalgică, o ramură încărcată cu flori de măr.

Surprind, în final, un portret absolut emoționant al Părintelui Dumitru Stăniloaie (de care Horea Paștina a fost foarte apropiat), un studiu de imagine transparent, în care figura Părintelui, abia definită în albul parcă al unui procoveț (chiar te aștepți să descoperi crucile brodate cu migală), parcă levitează. Apoi, două tablouri, de fapt, simplissime, ca niște schițe (dar de o mare profunzime), executate chiar în cele câteva luni ale acestui an. Unul, ce se intitulează „Treime” (trei cupole de biserică în arc de cerc, lipite una de alta, simbol ce trimite sigur la Sfânta Treime), iar celălalt, „Unime”, care ar fi silueta Bisericii Universale, închinată lui Dumnezeu Unicul.

Revenirea autorului la tema înălțătoare a curăției și a devoțiunii, la adâncimea liniștită a smereniei, la frumusețea iubirii creștine și la neschimbata lumină pogorâtă din Ceruri, care poleiește toate tablourile sale – e sinonimă, de fapt, cu întoarcerea artistului la uneltele sale, la căușul său roditor, Atelierul. Căci Atelierul este însuși el, Creatorul, Artistul, Monahul.

Dar, un lucru e cât se poate de sigur: și în afara lui, și înlăuntrul lui, și în real, și în virtual, Horea Paștina răspândește virtuțile blânde ale simplității sacerdotale.