Spuneam altă dată că, în scrisul său, Mihai Măniuțiu apelează la forţarea latenţelor pluridimensionale ale existenței, ale lumii, căci nu unicalea e itinerarul călătorilor şi fugarilor săi, ci labirintul, spirala, vârtejul, ramificaţia barocă, în stare de neaşteptate zboruri şi forări. Maniera suprarealistă de transcriere, cu devieri onirice, digresiuni parabolice şi figuri ludice, îi este la îndemână regizorului, punerea în scenă fiind ea însăşi recurs la suprarealitate, dar și scriitorului, căci rostirea devine prospectivă, fascinată de miraculoasa şi extenuanta sa diversitate figurală. În toată opera lui, receptarea lumii e subîntinsă de imaginaţia gestual-simbolică a scriitorului-regizor, care pândește mai multele, posibile, înmuguriri și surpări ale structurii comun acceptate cu o doză de abia reprimată deznădejde. Scrisul exploatează liber rămăşiţe ale imaginarului debordant, neepuizat în exerciţiul regizoral, tot aşa cum „împieliţările” scenice se sprijină fertil pe accesul la diversitatea fețelor cuvântului. Cărţile şi spectacolele sunt toate „autoportrete cu himere” şi „povestiri cu umbre”, înlănţuite „sinuos şi cotit”, mici şi somptuoase, dense şi imponderabile parabole despre muritudine. Strigoi, fantome sau umbre, personajele (sau alterii) caută soluţia ieşirii din impasul inconsistenţei, al derizoriului şi al indiferenţei, al senzaţiei că totul e tradus „dintr-o limbă necunoscută în altă limbă tot necunoscută”. Ne aflăm într-un laborator ambiguu în care realul şi oniricul nu au graniţe ferme, în care experienţa, imaginaţia, visul şi amintirea îşi încurcă instrumentele, iar locul şi timpul sunt coordonate schimbătoare, suportând oricâte răsuciri şi întoarceri. Prozele imbricate ale lui Mihai Măniuţiu se citesc cu sentimentul că ţi se pun la îndemână misterioase chei de dezlegat mari adevăruri, dar şi cu disperarea fertilă că nu vei putea găsi uşile pe care le deschid.
Ei bine, ce rămâne din toate astea în cartea sa pentru copii? Totul și ceva în plus, căci vasta înțelegere a spaimelor fiecărei vârste e radiografiată, de data asta, cu lipsa de pre-judecăți și gingășia inocenței. Băiețelul Filip, eroul cărții, este croit din aceeași năstrușnică, deschisă metaforic, profundă și cercetătoare substanță ca autorul său (care îi este și bunic!): „noaptea i se păruse dintotdeauna partea cea mai frumoasă a jocului. Uneori pleoapele îi cădeau peste ochii mijiţi, însă avea impresia că poate să vadă prin ele şi că pleoapele îi sunt subţiate şi uşor transparente. Prin păienjenişul lor, luminile din încăpere pulsau, apropiindu-se şi depărtându-se de el, pe valuri de aer moale. Se amuza să le combine, să le separe, apăsând întruna butonul telecomenzii, şi i se părea că pluteşte deasupra patului, legănându-se odată cu penumbrele colorate care săltau împrejur”. Între el și Întunericul cel mic se leagă o spontană prietenie, asistându-și unul altuia spaimele și mirările („Ştii… sunt tot atâtea feluri de întunericuri câte feluri de oameni. Iar eu sunt unul dintre cele mai pricăjite. Există întunericuri, în jurul oraşelor mari, foarte fericite. Întunericul unde se întrec în culori şi în strălucire o mulţime de lumini e unul pus în valoare. Valoros, adică… Şi căruia nu-i e urât să fie tot el şi tot el, şi nimic altceva, deoarece în fiecare clipă poate fi puţin diferit. […] Sunt atâtea şi-atâtea milioane de direcţii, scânceşte descurajat Întunericul cel mic şi se strânge ghem, tremurând, sub abajurul lămpii de birou. Filip îşi dă seama că Întunericul cel mic e într-adevăr foarte mic şi îşi spune că ar trebui să-l ajute şi să se arate el, Filip, cumva mai matur şi să-i spună ceva… reconfortant”).
Dacă ar fi să-i găsesc locul printre scriitorii de bună literatură pentru copii, m-aș gândi mai întâi la Imaginaria lui Iordan Chimet, din celebra Antologie a Inocenţei, dar și din Închide ochii şi vei vedea Oraşul, care mizează pe farmecul şi impactul acelor „ciudate şi atât de tainice întâmplări”. Apoi, locul liber de pe genunchi (Mai e un loc pe genunchi), din cărţile lui Octav Pancu-Iaşi, poate fi adjudecat dimpreună cu lecţia pentru micul cititor de poveşti: „Când va fi mare, o să se facă ceva care să le aducă oamenilor măcar o întrebare, măcar o mirare, dacă nu o bucurie întreagă”. Delicateţea şi umorul fin sunt ingrediente nelipsite, iar cuvintele se pliază cu răspunderea pentru rostire din Cărticelele Constanţei Buzea, gata să descifreze lumea, dar s-o şi inventeze, să ţeasă o reţea de vorbe ocrotitoare în care orice copil îşi poate găsi locul şi drumul spre casă („ar fi grozav dacă ai vrea să-mi şi modelezi cuvintele noi pe care le spui. ― Să le modelez? Cum? ― Aşa cum îţi imaginezi că arată. ― Din plastilină? ― Nu, ne-ar lua prea mult timp şi s-ar strica jocul. Mai bine rupe smocuri din mine. E uşor să frămânţi întunericul… e o nimica toată”). Îmi vine în minte Gianni Rodari cu binoamele fantastice din Gramatica fanteziei. Introducere în arta de a născoci poveşti: „un cuvânt, aruncat în minte la întâmplare, produce valuri la suprafaţă şi în adâncime, provoacă o serie infinită de reacţii în lanţ, antrenând în căderea lui sunete şi imagini, analogii şi amintiri, sensuri şi vise, într-o mişcare ce interesează experienţa, memoria, fantezia şi inconştientul şi care e complicată de faptul că mintea însăşi nu asistă pasivă la reprezentaţie, ci intervine continuu pentru a accepta şi respinge, a uni şi a cenzura, a construi şi a distruge”. Maniera suprarealistă de abordare a lumii e absolut legitimă în ochii cititorului copil. Cum la vârsta copilăriei fantasticul e din lumea aceasta, iar lucrurile din preajmă ori de departe sunt la fel de gureşe şi jucăuşe („Filip deschide ochii şi, cu toate că ar fi fost poate firesc să se întrebe, măcar două-trei clipe, înainte de a se trezi pe deplin, dacă cele petrecute peste noapte în camera lui au fost aievea ori doar nişte năluciri provocate de felul său tenace de a se împotrivi până un ultimul moment căderii în somn, gânguritul, zumzetul care-i stăruie în urechi nu lasă loc de îndoieli «E ca şi cum zece-doisprezece spiriduşi mi-ar scotoci prin cameră», îşi spune Filip, amuzat”), antropomorfizarea e un exerciţiu cotidian de descifrare a lumii, iar absurdul se mănâncă pe pâine. Planurile alunecă unele în altele, graniţele dintre lumi şi obiecte, dar şi proporţiile aparent imuabile pot fi sparte sau măcar negociate, distorsiunea e pozitivă, căci inovatoare, povestea curge şerpuit şi poate oricând reveni asupra propriilor enunţuri etc. Se exersează căi de conservare a uimirii, a inocenţei curioase şi îndrăzneţe, a libertăţii de mişcare printre cuvinte şi lucruri, pentru o reevaluare pe cont propriu a relaţiilor umane. Lista de atingeri, voite de autor sau adăugate de cititor, poate continua: Lewis Carroll, Mihail Sadoveanu, Oscar Wilde, Michael Ende.
Iată o secvență care poate da o idee despre întâlnirea cu Întunericul cel mic și pașii de făcut spre lumină, când lumina și întunericul sunt frați de negândit unul fără celălalt, dar și despre meșteșugita horbotă a textului: „Ridicat în capul oaselor, treaz, se uită ţintă la ghemul întunecat care se rostogoleşte lent pe parchet. Un boţ ca de zgură. Însă pufos. Da, ceva ca o floare de păpădie, crescută extravagant, şi de culoarea funinginii. Ghemul, sau boţul, sau floarea se ciocneşte de globul cu faţete translucide, şi perişori negri zboară în toate părţile. Ghemul se recompune imediat după aceea şi ia, cu oarecare aproximaţie, forma globului luminos de care s-a lovit. E de două-trei ori cât globul, dar lipsit de strălucire, cu toate că razele stroboscopice îl străbat de parcă ar fi doar o părere. O vibraţie înăbuşită se face simţită în cameră. Se aude un foşnet. Un fâşâit. Aritmic. Ca şi cum o pasăre s-ar zbate într-o plasă. Într-un cocon de mătase neagră. ― De ce tremuri? întreabă Filip, fără să ştie prea bine pe cine întreabă. Spre surprinderea lui, o voce mică şi vătuită îi răspunde: ― Tremur pentru că sunt mic. Înainte de a se putea hotărî, se aude întrebând: ― Cât de mic eşti? Mai mic decât mine? ― O, mult, mult mai mic. ― Cum te cheamă? ― N-am nume. Filip se încruntă. ― Cum vine asta? Cu orice cunoscut de-al lui tati sau mami ne întâlnim, prima întrebare pe care mi-o pune e asta – cum te cheamă. Şi a doua, care mă calcă pe nervi, câţi anişori ai? Cum zici că n-ai nume? ― Sau am… dar am un nume pe care îl poartă mulţi, foarte mulţi. Eu sunt… Vocea s-a împuţinat şi mai tare. Eu sunt întunericul. Mă cheamă, dacă vrei, Întunericul cel mic. Sunt cel mai mic întuneric care există pe pământ. Cel puţin aşa presupun. Iar despre câţi ani aş avea, habar nu am. Filip observă că mingea roşie cu steluţe albastre de pe covor e înconjurată acum, ca o planetă în miniatură, de un brâu de fum. Cel care-i vorbea se încovrigase ca un animal jucăuş în jurul ei. Filip întinde mâna, prudent, şi îl atinge. Şi simte că întunericul acela, Întunericul cel mic, e catifelat şi bun. Foşnea. Da’ de unde! Întunericul de afară mă sperie mai mult decât pe tine. Habar n-am ce hram poartă. Poate vrea să mă înghită. Filip sughite de mirare. ― Să te înghită? ― Da, aşa cresc întunericurile, se înghit unul pe altul. Trebuie să fii un întuneric foarte mare ca să nu poţi fi înghiţit. ― Ce vorbeşti? Filip îşi trage pătura pe umeri, simţind că dinspre geamul închis şi întunecat vine un val de frig. Întunericul cel mic aproape că nu mai tremură. Filip îi simte tremurul ca pe o boare, aşa cum ai simţi atingerea unei ţesături foarte fine, care ţi s-ar înfăşura pe corp, mişcată de pale răzleţe şi slabe de vânt. ― Uite, încap în buzunarul de la piept al pijamalei tale. O să stau nemişcat, n-o să te deranjez”.
Povestea se împletește sub ochii noștri, cu Jocul de-a cuvintele, capitol după capitol: Ascunderi, În oglindă, Mângâierile, Labirinturi, Licuricii, Edenland, Ţara Nicăieri, Animale de poveste, Ce are cârtiţa de spus, Paznicul de far, Dincoace şi dincolo de pod, Vocile, Vântul de nord, Visul etc. Creșteri și descreșteri care merită scrise pentru a recupera copilul din noi: „Ştii, te-am minţit. N-am fost încă la şcoală. Abia după vacanţa asta o să fiu în clasa întâi. N-am împlinit opt ani. Când m-ai întrebat dacă pot avea grijă de tine, n-am avut curaj să-ţi spun. ― Nu m-ai minţit. Când exagerezi, nu e ca şi cum ai minţi cu adevărat. ― Să-ţi spun încă un secret: nici eu n-am vrut să cresc, şopteşte Filip. ― Oho, asta se vedea de la o poştă. Halal secret! ― Citeşte-mi o poveste, repetă Filip, somnoros. Mi-ar plăcea să-mi poţi citi povestea noastră. ― Ţi-o citesc, dar mai întâi trebuie să o scrii, râde Întunericul cel mic. ― Poate o scrie altcineva, zice Filip, biruit de somn. Poate a scris-o deja”.
O carte pentru copii de toate vârstele, care place și dă de gândit.
Mihai Măniuțiu, Filip și întunericul. O povestire pentru copii (mai mici sau mai mari), Editura Tracus Arte, București, 2019, 108 pagini