poeme
MIHAI PĂCURARU

poeme

Articol publicat în ediția 6/2020

KILOMETRUL ZERO

…dacă un capăt e kilometrul zero al ființei,
voi flutura batista deasupra unui zid
adio sau altceva depărtat de îngrămădirea fierbinte
din care vrei să scapi
pulbere în vânt pe copitele unui Pegas…
…dacă vrei să albești cămara neagră a ființei
ce te stoarce strugure cu vin târziu
în căușul stelelor, și cuvintele ce se sperie
unele de altele împreunate forțat
animale-tigru,cuvintele de care nu scapă nimeni,
alunecând pe clapele negre și albe
în kilometrul zero al ființei tale…
(crezi cu ceea ce vezi:un ochi e în tine, un ochi e înafară)
…dacă fumul şi focul vreascurilor nu-ți vor mușca
din durerea îngropată,colțuri distrugi și colțuri lași pe străzi,
fără să-ți plângi în pumni ființa,
fără să-ți plângi teama de negustorul
de suflet și de anii tăi,
după ce se umple târziu cu moloz cupa-eşti la kilometrul zero…

ALTĂ ÎNCĂPERE DIN LABIRINT

Pe firul acela de la kilometrul zero al ființei,
încăpere tapetată cu mașini și vulturi ce se
rotesc ca un glob ocular cu formă variabilă,
avion devenit de aflat adevărul din înălțimea ochilor mei
suprapuși,patru viziuni însetate
cu lumânări și apă ce curge din ploaie
uitată de mult,
colorată-
încăperea
pe firul
din întoarcerea
niciunui pierdut.
Firul are libertatea de-a se lungi
drum obositor de durerea ființei
până astăzi;
primește îmbrățișarea și taci.
Încăperea e plină, încăperea face explozie.
Uitam unul de celălalt în timp ce existam în apropiere,
în aerul îmbâcsit de durere și haz. Silabiseam ceva când cerul cădea
și ne îngopa urma, râdeam, și ne îngropa urma.

INSECTAR CU OMIDĂ ȘI FLUTURE

Te-am căutat înainte de-a te naște,
te-am căutat înainte de-a te ști.
Nu cunoșteam popas în jocul de cretă al visului,
ceață printre pietrele ce-mi dezlipeau uneori inima de trup
şi-o făcea pasăre spre a te căuta,
având legată un inel de picior
cu un text lipsit de limba muților.
Te-am căutat ca un nebun cuminte
ce știa de Don Quijote și oglinda
cărții, apă și text, monedă valoroasă
într-un buzunar găurit.
Te-am căutat înainte de-a te ști,
te-am căutat înainte de-a te naște,

iar acum întrec buzele pământului
devenind eu câmp,
întrorcându-mă să zac și
țes, pregătind aripile
unui, să vedeți, fluture
pe care îl veți dori în insectar.

TEMELIE PE AȘCHII DE IDEI

Așchii de idei mi se înfing gândaci în creier,
insectar topit în sânge,
șters cu vată și zăpadă, unde ochii mă duc,
mă duc deasupra fluturării de păsări,
când zborul e în banalul Icar, și Icar banalul este în conturul sufletului-
nu ştiu dacă va muri odată cu mine-
de la naștere în kilometrul zero
al ființei, repetate laitmotiv de aproape atingerea degetelor,
trează fântână de sub temelia
jocului de-a țese cămăși și case în dans,
în vinul otrăvitor de plăcut țășnind.

O VAGĂ PICTURĂ PE STÂNCĂ

Alunecă,ce alunecă timpul,fără să se atingă de cineva,
uşoară întrebare, banală fixație
pe dealul dinspre răsăritul spre Trei Stejari,
cu o peșteră, care nu era peșteră, unde nu Corbul
te întreabă, nici Annabel Lee, ci tu,în fața unui semn încovrigat, vrei
să te descurci, spunând ca în fața Sfinxului că l-ai înțeles
pe cel ce fulgeră cuvinte, agățat de lemnele puțului de deasupra
Minei Altân-Tepe, strigând:,,Omul care-a văzut moartea!”
*
Da, ,,Omul care-a văzut moartea”
se balansa pendul neconsumat
de viață sau de moarte, de plus și minus,
de minus și plus;
iar eu, copil, strigam zvârcolindu-mi trupul de spaimă,
să aleagă ceva ce eu nu știam atunci.
,,Omul care-a văzut moartea”…
care moarte, mă întrebam, cum moartea?

*
…și era ceva balans pe o creangă
deasupra unui hău, ,,Omul care-a văzut moartea”…
Când a văzut-o?Atunci, încet, m-am strecurat cu frică
spre copacii mei, sau credul copil zâmbind
spre ceea ce întrebarea unui nebun,dacă era nebun,
balansa deasupra unui puț de mină.

*
Eram eu, era el, eram de fapt toți?
*
Spre seară, spre noapte, m-am liniștit
și am întrebat cu toții, cu el,
cel ce pendula între zero
și unu și doi
unde e clipa? El interpreta toate clipele noastre.
Unde e clipa în care umbra s-a desfăşurat în pale-dorinţe,
iar acum era actorul de circ, ce-şi tăiase sforile cu dinţii.
Se poate opri? Şi vine din nou.Unde e clipa? Clipa e mereu zero,
ce iese cu sângele şi carnea tocată din maşina învârtită
fără încetare de mânerul prelung al pedepsei.
Rămâne chipul şi prăbuşirea într-o vagă pictură pe stâncă, cu sânge frumos.

UITAREA DE GREU ȘI ALFABETUL MÂINILOR

De la pădure, nori și avioane, mâna ta sclipitoare
e suflet în mișcarea dorinței de a ști
că există parte din mine topită prin
prin sângele degetelor spre acolada celor doi;
a doua mână se ridică și-aprinde
sângele ce curge, lăsând dâre de lumină
spre ochii tăi, spre fața ta, spre
mâinile tale; ce multe mâini
vezi dintr-odată;
încet degetele se lasă,
pipăire ca o adiere, ceva din pielea lor
curge ca un parfum în nările
acum dilatate-
ce de mâini, numai mâini vezi și
visezi; vezi mai mult decât înțelegi
alături de trupul contur estompat
de sângele ce se împăștie în aer,
când din afundul îngrămădit de imagini
totul ia foc, arde uitarea de greu, făcându-ne cadou
bucăți de jar acoperite de cenușa fostelor măini.

NEPUTINȚA UNUI ALT FEL DE ZBOR

Vultur cișmea secată între stânci ridicate,
țepi deasupra unui alt vultur ce
caută un Prometeu de ocazie, ca mine
zbor de avioane și vulturi, jos leșuri
vii aclamând volutele iubirii interzise
între Romeo și Julieta din timp
țâșnit dintr-un butoi spart prin
mii de ochi.

Alți vulturi, deasupra alți vulturi, zboruri
încurcate în frig de ființa dusă la ștreangul otrăvit.

Iubire de vultur în alt vultur, în ochi
din alt ochi, în șanțuri săpate de tine,
privind crinul crescut pe trup,
rupt în beznă cu dinții din gura flămândă
și setea pârjolită de sânge,
din care-aș dori aripi de vultur
să zbor deasupra celor trei,
apropiați de mine în jocul ucigaş de-a poezia.

SPAȚIUL MEU DE DUPĂ PUNCT

Mi-ai dăruit coșul cu fructe lângă
cimitirul dorințelor.
Fumega încă ultima clipă
prelinsă din clepsidra-femeie aurie cu viață pereche,
dăruită la naștere de cele trei Moire,
care aprind focuri –incantaţii dincolo
de apa în care forţat te scalzi.

Vii la kilometrul zero, spre
lumina ce răsare-apunând,
îți numeri banii, îți desfaci
aripile de lacrimi de lângă
părinți
și zbori în gând, prăbușit,
sufocat de alai și gureși
porumbei
negri,
amestec în stol de ciori și porumbei,
la marginea porții și a coloanei
unde înflorește punctul și spațiul meu de după punct.