miscellanea
LIVIU IOAN STOICIU

revista revistelor

Articol publicat în ediția 6/2020

ROMÂNIA LITERARA 18 / 2020

Din 1 mai. Nicolae Manolescu (în dialog cu Daniel Cristea-Enache): „Generația mea a trăit cu totul altfel istoria, și anume politic. Pentru noi eveniment istoric a fost dintotdeauna unul care aparține trecutului. Evenimentele prezente sunt politice… Realismul socialist pretindea romanelor consacrate contemporaneității să fie politice. Generația mea de critici s-a format în această idee. Concluzia este că istoria devine politică prin participare: când o majoritate socială ia parte, în diverse feluri, la realitatea istorică. Nu neapărat când indivizii devin militanți în partide. Politicienii reprezintă o categorie relativ restrânsă, dacă ne raportăm la ansamblul social. Ei sunt, mă rog, ar trebui să fie, profesioniștii politicii. Participarea nu implică numaidecât partizanat. În regimurile democratice, participarea e masivă și importantă. În dictaturi, ea e limitată drastic sau inexistentă organizatoric. Dar participare înseamnă, în fond, să nu mai fii spectator în istorie, ci să folosești orice mijloc de a fi acolo, în miezul lucrurilor. Indiferent de modul în care participi. Scriitorii au făcut politică în timpul comunismului atât prin disidență, cât și prin cărțile lor care sfidau Cenzura și clișeele ideologice impuse de PCR. Prima generație care a învins Cenzura a fost a noastră. Prin cea mai pură politică literară. Rezistența prin cultură nu e o simplă expresie menită a ne repera onoarea. Că am produs o literatură tolerată (nu vreau să revin la părerea prietenului nostru Eugen Negrici) e curată prostie. După 1989, lucrurile s-au schimbat, dar generația mea, a celor care se învârt acum în jurul vârstei de 80 de ani, a continuat să vadă istoria prin intermediul politicului”. La Ochiul Magic (semnat Cronicar), legat de „situația extremă în care ne aflăm, starea de urgență”: „Carantina le-a permis scriitorilor să fie ei înșiși, adică să se ocupe de ce trebuie, nu de mărunțișurile care le consumă energia de obicei: acum pot, sunt chiar obligați, să stea mai mult la masa de scris, feriți de turbionul cotidian, de stresul, de activitățile derizorii dinainte. Asta pe de o parte și, pe de alta, un câștig este și faptul că acum s-a suspendat, să spunem așa, campionatul de lupte greco-romane dintre scriitori. Nu mai avem acel vacarm (sau doar zumzet) enervant al permanentelor scandaluri mici dintre diversele tabere. Sau dacă, totuși, păruielile n-au încetat, măcar au un ecou diminuat. Tot e ceva, nu?” În sumar (selectiv): Mihai Zamfir, Ovidiu Genaru, Mircea Mihăieș, Sorin Lavric, Simona Preda, V. Spiridon, C. Abăluță, Ioan Holban, Ioan Adam, Eugeniu Nistor, Olimpiu Nușfelean, Ștefan Damian, Gabriel Burlacu, Gh. Grigurcu, Angelo Mitchievici, Corneliu Bjola.

ORIZONT 4 / 2020

Gabriel Liiceanu: „L-am auzit pe Noica în mai multe rânduri deplângând primitivismul «lucrătorilor din Securitate» și spunând, cu o anume candoare, că «lucrurile ar fi mers mai bine în România» dacă securiștii ar fi fost mai deștepți sau mai culți. Altfel spus, se amăgea cu gândul că erau ticăloși din prostie…” În România comunistă, explică Liiceanu pentru cel ce i-a luat interviu, Davide Zaffi, traducătorul în italiană al Despărțirii de Goethe, de Constantin Noica: „Orice volum intrat în portofoliul unei edituri, după ce era citit cu un ochi vigilent-ideologic de unul dintre redactori, pleca la cenzură însoțit de două referate externe ale unor profesioniști din domeniu: universitari, cercetători la institute ale Academiei etc. Aceștia erau, cum spuneam, precauți cu felul în care își făceau referatele, pentru că purtau o parte de răspundere pentru apariția cărții, în speță pentru un eventual scandal ideologic care s-ar fi iscat după apariția ei. Desigur, cuvântul decisiv îl avea nu referentul de specialitate, ci cenzorul de la Consiliul Culturii. Fără apostila lui, cartea nu putea intra în tipar. Însă referentul editurii nu era și cel care făcea expertiza cerută de Securitate. Aceasta avea referenții ei, pe care și-i recruta dintre «informatori» sau «colaboratori», numiți popular «turnători». Ei erau mult mai severi decât referenții editurilor…” Altfel, continuă Liiceanu, „Noica invoca adesea, în demersul său pedagogic, cuplul «devenire întru devenire / devenire întru ființă». Când avea în față un tânăr, obișnuia să-i vorbească așa: «Vrei să trăiești în devenirea întru devenire? Să te naști, să faci o școală, să ai o meserie, să întemeiezi o familie, să faci copii, să ieși la pensie și apoi să mori liniștit, lăsându-ți urmașii să repete ciclul tău de viață? Sau vrei să trăiești în devenirea întru ființă, lăsând în urma ta «ceva», altceva decât amprenta biologică a speciei, o «ispravă», eine Leistung, «o performanță»?… «Devenirea întru ființă», adică: fructificarea răgazului, a altui cadru temporal decât cel al timpul comun și al curgerii nesfârșite, cadrul temporal individual în care survine verticalitatea creației și, cum spune Noica, «o altă pulsație a vieții»; una care pune pe lume noi configurații de ființă, splendoarea timpului lumii îmbogățit de cei care, prin fapta lor de excepție, sparg rutina devenirii oarbe. Devenirea întru ființă reprezintă, de aceea, sarea lumii”. În sumar (selectiv): Ion Caramitru, Cornel Ungureanu, Ileana Mălăncioiu, Călin-Andrei Mihăilescu, Marcel Tolcea, Al. Oravițan, Vasile Popovici, Grațiela Benga, Marian Odangiu, Viorel Marineasa, Paul Eugen Banciu, Robert Șerban, Al. Ruja, Sever Voinescu, Cristian Pătrășconiu.

LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 4 / 2020

Marta Petreu răspunde la ancheta 30 de ani fără cenzură: „Domeniile cele mai mutilate de cenzură în timpul socialismului real românesc au fost filosofia, istoria și abia apoi literatura. Iar cenzura nu a fost aplicată numai asupra producțiilor de orice fel ale autorilor din țară, ci asupra oricărei informații, din prezent și din trecut, din țară și din străinătate, care nu convenea ideologiei unice. Sună cam bizar, dar ar trebui să spun că am fost cenzurați nu numai noi, cei din țară, ci și autorii de din afara granițelor țării și, de asemenea, nu numai viii, ci și morții. Deoarece se știe că toți oamenii au sădită în ei dorința de a cunoaște, cenzura care ne-a îngrădit și falsificat această dimensiune înnăscută și specific umană a fost un atentat la structura noastră antropologică. Mutilarea asta aplicată sistematic întregii populații a României, vreme de o jumătate de secol, a avut urmări serioase și pe termen lung. Când a fost desființată cenzura, din toate direcțiile au început să se prăvălească peste noi, amețitor, informații de tot felul. Și fiecare dintre noi a fost pus în situația de a reînvăța lumea, de a-și revizui certitudinile. A fost un efort colosal. Cenzura interioară, aceea situată în chiar mințile noastre, și datorată nu rea-voinței, ci ignoranței forțate și lipsei de mai multe modele – nu-i poți cere unui peștişor născut în acvariu să știe ce gust are apa oceanului, nu? – a trebuit dezmembrată bucată cu bucată în fiecare. Iar pentru asta, a fost nevoie, întâi de toate, să aflăm mai multe despre cum funcționează lumea de din afara ghetoului nostru socialist real. Și abia apoi a putut veni și scrisul… Ceea ce ne-a făcut nouă, ca indivizi și ca țară, fostul regim a fost monstruos”. Răspund la anchetă și Varujan Vosganian, N. Oprea, Vasile Dan. În sumar (selectiv): Dan Cristea, Alex Ștefănescu, Mircea Bârsilă, Ion Bogdan Lefter, M. Stan, Nora Iuga, Cassian Maria Spiridon, Dan Stanca, Mariana Șipoș, Emil Lungeanu, Hanna Bota, Andrea H. Hedeș, Horia Gârbea.

DISCOBOLUL 1-2-3 / 2020

Apărut în aprilie. Dumitru Chioaru (îi răspunde lui Aurel Pantea, într-un interviu): „În viziunea mea, aceste trei promoții `80, `90 și 2000 alcătuiesc aceeași generație de creație… marcând ceea ce în succesiunea logică a celorlalte două generații din secolul XX, interbelică sau modernistă și postbelică, neomodernistă, s-ar putea numi perioada ei postmodernă… După decembrie 1989 au apărut multe nume de poeți care s-au alăturat unor grupări ori se manifestă izolat, raportându-se prin continuitate sau mai ales prin negație la optzecism. Consider însă că nouăzeciștii și douămiiștii nu sunt niște epigoni în raport cu optzeciștii, ci trebuie judecați în contextul social-cultural schimbat prin revoluție, în care aceștia au produs unele mutații radicale în privința ariei tematice și a posibilităților de expresie față de realizările predecesorilor. Dar ceva fundamental nou/ original în concepția de creație nu s-a produs… De fapt, nouăzeciștii și douămiiști se înscriu, individualizându-se în expresie, tot în cele trei direcții principale: postmodernismul, neoexpresionismul și neoavangardismul, asumate de optzeciști. Dar o trăsătură comună poeților douămiiști, ca și celor optzeciști și nouăzeciști, este obsesia autenticității opusă tentației estetismului, marcând încă o dovadă a apartenenței lor la aceeași generație de creație”. În sumar (selectiv): Ioan Moldovan, Gh. Grigurcu, Al. Cistelecan, Iulian Boldea, N. Oprea, Ovidiu Pecican, Mircea Popa, Cornel Nistea, Virgil Todeasă, Monica Grosu, Titu Popescu, Ion Hirghiduș, Ion Tudor Iovian, Constantin Cubleșan, Ion Pop, Ion Buzași, Zenovie Cârlugea. Plus „Piața cărților” de Mircea Stâncel. Interviu cu Ilie Rad.