dialog VR

„ROMÂNIA – COLUMBIA, UN JOC DE SUMĂ POZITIVĂ”

Articol publicat în ediția 6/2020

Miguel Ángel Gómez Mendoza este un prieten de cursă lungă al României. Profesorul de la Universitatea Tehnologică din Pereira a locuit, înainte de 1989, cinci ani și jumătate în țara noastră, a cărei cultură o iubește și pe care o aduce, sub forma multor traduceri, în țara sa natală, Columbia.

Vă amintiți prima zi în care ați ajuns în România?

Da, bineînţeles, a fost o zi de duminică din luna octombrie 1979. Am ajuns pe Aeroportul Otopeni din Bucureşti, venind de la Paris. S-a întâmplat după-amiaza, îmi aduc aminte foarte bine de persoana care m-a verificat şi care mi-a vizat paşaportul, era un soldat al Armatei Române şi care urmărea în cabina lui o transmisiune televizată a unui meci de fotbal, poate că jucau Dinamo Bucureşti cu Steaua. Atmosfera era gri, printre alte motive din cauza toamnei. Apoi o delegaţie a unor colegi columbieni şi cineva de la Ambasada Columbiei din Bucureşti ne-a întâmpinat, eram cam 25 de tineri care veniserăm, ne-au condus cu un autobuz marca ungurească „Ikarus” până la un cămin studenţesc al Institutului de Agronomie „Nicolae Bălcescu”. După două sau trei zile ne-au repartizat în diferite oraşe, iar mie mi-a revenit Cluj-Napoca. Am călătorit cu trenul, apropo, pentru prima dată, era o zi friguroasă de toamnă şi am ajuns într-o zi de de sâmbătă la ora 7:00 dimineaţa în gară, unde m-a întâmpinat un student columbian care studia agronomia.

Cum ați ajuns aici, în țara noastră?

În epoca aşa-numită a „Războiului Rece”, în anii 1960-1980, ai secolului trecut, ţările socialiste din Europa de Est, cum se numeau în acele timpuri, ofereau burse de studii ţărilor în curs de dezvoltare, Columbia participa la aceste programe şi trimitea un anumit număr de tineri în ţări precum: URSS, cum se numea pe atunci, Republica Democrată Germană, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi, evident, România. Bursele erau gestionate prin Ministerul Educaţiei Naţionale din Columbia, de către un institut care se ocupa de procesul de primire a documentelor, de selectarea şi trimiterea tinerilor aleşi. În luna ianuarie a anului 1979 am început primul semestru de sociologie la Universitatea Naţională din Columbia, în oraşul Bogotá, însă datorită unei anumite curiozităţi proprie vârstei, m-am interesat de aspectele privitoare la obţinerea unei burse. Între cerinţele pentru a fi ales se evidenţiau două: să fi obţinut o medie bună la Bacalaureat sau în Învăţământul Liceal şi să nu fi fost născut în oraşul Bogotá, adică să fi fost din provincie. Îndeplineam ambele cerinţe, aşa că mi-am prezentat documentele şi am fost ales. Îmi aduc aminte că a avut loc o întâlnire cu Ambasadorul României la sediul Institutului la care m-am referit mai sus şi acestuia i s-a prezentat pe o hartă faptul că cei aproximativ 25 sau 29 de tineri selectaţi reprezentam diferitele provincii columbiene. Îmi aduc aminte, de asemenea, de expresia folosită de ambasadorul român: că noi urma să mergem într-o ţară care era „o picătură” de latinitate într-o mare slavă, mai mult sau mai puţin aceste vorbe. Ei bine, în acest context aş adăuga că bursele în România erau oferite în baza unui acord dintre cele două ţări, să nu uităm că Nicolae şi Elena Ceaușescu au făcut un tur prin mai multe ţări latinoamericane în 1973, între care şi Columbia, şi au semnat mai multe acorduri de cooperare.

Și cum de ați rămas atâta timp?

Am locuit în România cinci ani şi jumătate, din octombrie 1979 şi până în iulie 1985. Bursa era pe cinci ani şi includea un an pregătitor pentru învăţarea limbii române. Mai precis am început anul pregătitor în octombrie 1979, aveam colegi din Venezuela, din Ecuador, din Israel, din Peru, între alte ţări. De luni până vineri de la ora 8:00 dimineaţa şi până la ora 13:00 după-amiaza aveam ore de limba română. Îmi aduc aminte de profesoară, care cunoştea, bineînţeles, foarte bine limba spaniolă, Alma Şeulean, cred că era numele acesteia, soţul acesteia, profesor la Facultatea de Filologie era, aşa cum l-am perceput, un distins profesor de folclor românesc. Facultatea care astăzi se numeşte de Litere se afla pe strada Horea, la numărul. 31. Una dintre amintirile care îmi vin în minte este curiozitatea pe care o aveam deoarece studenţii de la Filologie din acele timpuri purtau, o dată pe săptămână, uniformă militară. Apoi, cu trecerea timpului am înţeles despre ce era vorba. Prezenţa studenţilor străini, în special a celor provenind din Africa şi din America Latină, oferea o anumită atmosferă exotică facultăţii iar în pauzele dintre ore privirile erau reciproce.

După anul pregătitor am intrat la Facultatea de Filosofie-Istorie, aşa se numea pe atunci, aceasta s-a întâmplat la sfârşitul verii anului 1980. Cred că la sfârşitul lui august sau septembrie, locuiam în căminul din Complexul Studențesc „Hașdeu” cu un coleg peruan, care studia psihologia şi cu un columbian, care studia ingineria electronică. În acele timpuri cunoşteam deja relativ bine Cluj-Napoca şi aşa mi-am început studiile universitare de istorie-filosofie, cu dificultăţile proprii şi inevitable pe care le ai atunci când studiezi într-o limbă străină. Odată cu trecerea anilor am concluzionat că din acea experienţă în termeni intelectuali am rămas cu o disciplină a lecturii şi a scrierii şi cu o curiozitate de a avea cunoştinţe interdisciplinare, pe care cred că le păstrez până astăzi.

Și, mai ales: cum de ați rămas atașat de România atât de mult timp? Iată, decenii…

Diferiţi factori şi experienţe intervin aici pentru a explica interesul meu faţă de diferitele aspecte din România. Cred că această perioadă a vieţii mele a fost una decisivă pentru formarea mea şi pentru maniera mea de a percepe lumea dintr-o optică „liberală”, ca să spun aşa. Cu timpul am înţeles, în măsura posibilului, experienţa mea ca student străin în societatea românească, care trăia acei ani dificili şi complecşi ai „socialismului multilateral dezvoltat”. Cred că rămân cu o cunoaştere prin experienţă a unei anumite Europe, pentru unii numită Europa Centrală, pe care astăzi o preţuiesc şi apreciez foarte mult. Trebuie să fiu sincer şi să spun că la acea vârsta a tinereţii nu reuşeam să am o dimensiune a semnificaţiei dramelor individuale şi colective care erau trăite. Trebuie să spun că un coleg student îmi făcea comentarii cu privire la nesupunerea lui faţă de regimul din societate şi de asemenea că notele umoristice erau la ordinea zilei, evident cu grija corespunzătoare pentru a fi spuse. Acum cred că viaţa culturală din acei ani m-a marcat, evident fără să uităm de restricţiile epocii: concertele, teatrul de păpuşi, cărţile, cinematograful, cărţile şi viaţa din Biblioteca Central Universitară şi din Biblioteca Academiei situată pe strada Mihail Kogălniceanu. Toate aceste activităţi au reprezentat un fel de „curriculum ascuns” care mi-a influenţat în mod decisiv formarea.

Am avut ocazia aici, în Columbia, să intru în 1992 la o universitate de stat în calitate profesor de istoria educaţiei şi a metodelor de cercetare socială; şi din diferite motive intelectuale şi profesionale, de vreo zece ani am hotărât să-mi dedic o bună parte din timp urmăririi vieţii culturale şi politice româneşti de după 1989. Bineînţeles, pentru toate acestea un aliat fundamental a fost Internetul şi posibilitatea de a achiziţiona publicaţiile editurilor româneşti cum sunt „Humanitas” şi „Polirom”, între altele. Acum câţiva ani am avut ocazia să cunosc opera istoricului român Lucian Boia, să urmăresc traseul cărţilor şi a interviurilor sale în reviste şi pe canalul YouTube, iar în anul 2019 am avut imensa plăcere de a-l cunoaşte personal, datorită ajutorului tău, Cristian, împreună cu importanta colaborare a unui mare coleg şi prieten român pe care l-am cunoscut în Columbia aproximativ acum patru ani, Ciprian Vălcan, un mare eseist şi gânditor care locuieşte la Timişoara, de atunci am stabilit o mare prietenie iar el reprezintă una dintre „ancorele” mele în viaţa culturală românească văzută dintr-o ţară cum este Columbia.

Interesul meu pentru diversele aspecte din România este privit aici în Columbia, ca o chestiune foarte ciudată, însă mă bucur foarte mult să am această altă „lume” printre preocupările şi interesele mele. Asta înseamnă să am o viziune despre Europa şi despre o anumită regiune a acesteia, care este foarte necunoscută aici. Pentru columbieni Europa este „unică”, este ceva „imaginar” care se concentrează pe ţările sale mari iar să situeze din punct de vedere cultural şi geografic „celelalte” Europe îi costă enorm. Am avut ocazia în ianuarie 2019 să îl cunosc şi să vorbesc în Cartagena cu scriitorul român, care, apropo, este cunoscut de publicul cult din America Latină, Mircea Cărtărescu şi cu soţia acestuia, cu ocazia Festivalului „Hay”. Citisem că ar vizita din nou Columbia pentru Târgul de Carte 2020 din Bogotá, însă totul s-a zăpăcit….

Cum ați învățat limba română? De ce? Și de la cine?

Aşa cum am comentat mai sus, în anul pregătitor. Trebuie să spun că nu am reuşit niciodată să vorbesc într-un mod satisfăcător limba română, am atins un anumit nivel de exprimare orală şi scrisă, pe care, lamentabil, cu trecerea anilor l-am uitat. Am fost un cititor disciplinat şi am reuşit să am o bibliotecă în limba română, pe care încă o păstrez. Am colecţii de la edituri recunoscute în acea epocă: „Editura Univers”, „Editura Meridiane” şi am câteva exemplare ale unei reviste pe care o citeam cu multă pasiune: Secolul 20 pe care o conducea Dan Hăulică. În plus, urmărean apariţia şi lecturam revistele culturale ale oraşului: am ajuns să public o recenzie a cărţii de interviuri luate de Plinio Apuleyo Mendoza lui Gabriel García Márquez cu titlul „Parfumul guavei” în 1982, îmi amintesc că rectorul Universităţii „Babeș-Bolyai” de atunci, Ion Vlad, mi-a oferit colaborarea sa pentru a o publica, iar o colegă de-a mea de la facultate a corectat versiunea în română.

În timpul vieţii mele de student în Cluj-Napoca am avut patru prietene românce apropiate, trei dintre ele de origine maghiară sau magyar, două dintre ele studiau filologia (rusă-engleză), iar cealaltă, geologia. Am avut o prietenă de care îmi amintesc mult, studia economia, la Facultatea care se afla lângă Teatrul Naţional, era născută în Sebeş, aproape de Alba Iulia, i-am cunoscut familia şi a reprezentat o „ancoră” emoţională foarte puternică pentru a-mi îmbunătăţi limba română şi pentru a trăi iernile şi anotimpurile, în plus, m-a ajutat multe ore să corectez paragraf cu paragraf lucrarea mea de licenţă, acestea s-au întâmplat în vara anului 1985, am multe aminitiri cu ea.

Între noi, bărbații: e adevărat ce se spune – că un tânăr student străin învăță limba română mult mai ușor de la o tânără româncă?

Este adevărat, total de acord. Una dintre prietene, de loc din Oradea, mi-a scris prin 1988 o scrisoare în care îmi povestea despre călătoria sa la Moscova şi la Leningrad, astăzi San Petersburg, şi îmi descria aşa de în detaliu vizita sa la Hermitage, încât mă simţeam acolo, proza sa era clară, directă, precisă, o scrisoarea extraordinară.

Ce este greu de învățat din limba română?

Ei bine, trebuie să spun că aproape totul, cel puţin aceasta a fost experienţa mea. Sistemul fonetic care cred că conţine 33 de sunete (foneme), este de la bun început dificil deoarece are vocale cu valori diferite cum sunt: trei a, ă, â, doi i şi î şi alte sunete care nu există în spaniolă cum sunt ș şi ț. Relaţia dintre scris şi pronunţie nu este uşoară. Paradoxal am reuşit să învăţ foarte bine cele cinci cazuri: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ şi vocativ. Formele proclitice pentru a defini articolele definite şi nedefinite nu mi-au creat atât de multă dificultate. De asemenea, conjugarea verbelor la prezent, imperfect, perfectul compus, perfectul simplul şi mai mult ca perfect nu este uşoară, însă cred că am reuşit utilizarea conjugării în mod acceptabil, dar din pacăte am uitat mult.

Care sunt cuvintele dumneavoastră favorite din limba română?

Unele expresii şi cuvinte care îmi plac în limba română sunt: Doamna, Domnişoara, Domnul, Dumneata, Poftă bună, Drum bun, Bine ai venit, Îmi pare bine, Să ne vedem cu bine, La revedere, Călătorie placută, Multă sănătate, Vă rog frumos, Mulţumesc frumos, Iubire, Dor, Vis, Suflet, Noapte, Dulce, Amurg, Răsărit, Fluture.

Dar în limba dumneavoastră natală, care sunt cuvintele favorite? Și ce înseamnă acestea? Nu doar direct, într-un prim sens, ci nuanțat…

Efímero (Efemer- ceea ce durează o perioadă de timp foarte scurtă), superfluo (superfluu – nenecesar, care este în plus), inefable (inefabil- ceva atât de incredibil încât nu poate fi exprimat în cuvinte), inconmensurable (incomensurabil- enorm, care nu poate fi măsurat), etéreo (eteric- extrem de delicat şi uşor, ceva din afara acestei lumi), sempiterno (sempitern – care va dura pentru totdeauna, având un început, nu va avea sfârşit), perenne (peren- continuu, nesfârşit, care nu are intruziune), ojalá (aşa să fie- denotă o dorinţă vie să se întâmple ceva), compasión (compasiune- sentiment de milă, de tandreţe şi de identificare cu suferinţa cuiva), infinito (infinit- care nu are şi nici nu poate avea un sfârşit), época (epocă- o perioadă de timp determinată în istorie sau în viaţa unei persoane), soledad (singurătate- o stare de izolare sau de recluziune uneori perfectă), melancolía (melancolie – tristeţe vagă, profundă, liniştită şi permanentă), elocuencia (elocvenţă- arta de vorbi eficient pentru a încânta sau a emoţiona), olvido (uitare– acţiunea, voluntară sau nu, de a nu-şi aminti), nostalgia (nostalgie– durerea de a se vedea fără patrie sau fără prieteni), desenlace (deznodământ– soluţionarea unei poveşti).

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți din România de dinainte de 1989? Nu neapărat culturală

Anotimpurile şi peisajele lor: zăpada, pe care de fapt, am cunoscut-o în România, îmi amintesc că zăpada a început să cadă într-o zi de noiembrie din 1979 şi faptul să o privesc de la fereastra camerei din căminul studenţesc „Hașdeu” a fost un moment impresionant şi de neuitat, Grădina Botanică din Cluj, deoarece acolo mergeam să citesc şi să studiez vara şi primăvara….. călătoria cu trenul primăvara şi vara, de exemplu, o călătorie de la Cluj-Napoca la Oradea, însemna să trec printr-o bună parte a pădurilor din Transilvania. Vizionarea operei „Ubú Roi”, opera teatrală a lui Alfred Jerry, la Teatrul de Păpuşi din Cluj împreună cu prietena mea româncă de atunci într-o iarnă iar la plecare rostogolirea noastră prin zăpadă…. Ei bine, cumpăratul cărţilor şi răsfoirea acestora, sala principală a Bibiliotecii Centrale Universitare şi sala de reviste şi ziare de la al doilea etaj, eram un vizitator obişnuit iar bibliotecara mă cunoştea….

Și, „în oglindă”, ce nu v-a plăcut foarte mult? Ce v-a făcut să vă simțiți aici, la noi, foarte inconfortabil?

Eram foarte surprins, nu ştiam să definesc bine sentimentul, cu timpul am înţeles că trebuie să fiu mai înţelegător, dificultatea pe care o aveau colegii mei de şcoală şi pe care o avea în general întreaga populaţie din România, de a avea acces la anumite bunuri de bază care, nouă, care proveneam din ţări care nu erau deloc puternice şi nici bogate, ne erau la îndemână: pantalonii americani (jeans), săpunurile parfumate… toată această chestiune cu ţigările Kent şi Marlboro, despre care s-a scris mult, imposibilitatea de a călători în Occident, etc. Poate că momente dure au fost gripa din timpul iernii şi internarea câteva zile la Clinica Studenţească şi tratamentul corespunzător cu antibiotice. Un moment puţin incomod îmi amintesc că a fost atunci când un individ îmbrăcat civil mi-a cerut identificarea (“adeverinţa”, un carnet de identificare pe care îl primeam de la Secţia pentru Străini a Miliţiei Române), în apropierea Hotelului „Belvedere”, eram cu o prietenă româncă, era de la „Securitate”. Totuşi, trebuie să spun că am primit un tratament amabil, prietenos şi de colaborare.

Când ați revenit pentru prima oară în România după 1989? Cum ați găsit România?

M-am întors de două ori. Prima dată în vara anului 2011, am fost la Bucureşti, Cluj-Napoca şi Sighișoara. M-a impresionat să văd demontarea marilor fabrici din epoca socialistă, peisajul de abandon al acestor fabrici; însă poate că a avut mai mult impact asupra mea dispariţia aproape totală a oricărui semn sau simbol din trecutul comunist, adică, orice referire la partid şi toate simbolurile sale. A doua oară în vara anului 2019, a reprezentat un alt moment, deoarece de data aceasta am avut ocazia să mă întâlnesc cu Lucian Boia la Librăria „Humanitas”- Cişmigiu, pe Bulevardul „Regina Elisabeta”, cu tine la Berăria „Gambrinus” din Bucureşti, să îl vizitez pe Ciprian Vălcan şi pe familia acestuia la Timișoara, atunci altele au fost aşteptările, mai mult în legătură cu interesul meu faţă de opera lui Lucian Boia.

Se pierduse ceva prețios în țara mea odată cu căderea comunismului?

Întrebarea este dificilă datorită conotaţiilor sale sensibile în legătură cu trecutul. Un răspuns s-ar putea interpreta ca ingenuu şi ca o expresie de banalizare a unei experienţe care a fost foarte dureroasă. Aş crede că în măsura în care democraţia, sistemul economic, cultura instituţională şi încrederea şi justiţia socială se consolidează într-o societate cum este cea românească, nu va avea sens „nostalgia”, conform căreia „întregul trecut a fost mai bun”.

Vă era mai clar ce se întâmplă în România după 1989 decât ce era țara mea după căderea comunismului? Era România, înainte de 1989, o țară mai clară? Este ea, acum, o țară mai tulbure, mai greu de înteles?

Ei bine, pentru un columbian, cu anumite cunoştinţe încă, nu foarte profunde bineînţeles, despre unele aspecte din istoria şi societatea românească, este foarte dificil să înţeleg şi să îmi formez o idee şi o imagine completă şi „obiectivă”, dacă acest lucru este posibil, cu privire la ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 şi cu privire la ceea ce a urmat apoi. Am urmărit evenimentele prin presa digitală şi prin lecturarea cărţilor specializate pe această temă, totuşi, insist, panorama nu este clară. Percep că în sânul aceleiaşi societăţi româneşti nu există un consens cu privire la ceea ce s-a întâmplat şi unul şi mai mic cu privire la interpretări şi la interesele subiacente. Evenimentele din 1989, „Mineriada”, tranziţia către capitalism, „inventarea” sistemului politic liberal, fenomenele de corupţie, calitatea discutabilă a unei anumite clase politice, alinierea la Uniunea Europeană, pentru a menţiona numai câteva aspecte, nu sunt înţelese cu uşurinţă din afară. Poate că totul a început atât de confuz cu ceea ce s-a întâmplat în 1989, încât bineînţeles că filmele şi documentarele cinematografice au găsit în aceste evenimente o lume de explorat, în acest sens, s-ar putea menţiona câteva opere: filmul lui Corneliu Porumboiu: A fost sau n-a fost şi Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, de Andrei Ujică, Videogramele unei revoluţii, a realizatorului german Harun Farocki, şi 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile a lui Cristian Mungiu, acesta ultimul despre drama avortului în epoca comunismului românesc, apropo, acest film a fost vizionat de un public foarte larg în Columbia. În sfârşit, urmăresc cu mult interes lucrărirle doamnei istoric Claudia-Florentina Dobre şi a grupului acesteia despre memorie şi totalitarism.

Cum se vede România în Columbia, țara dvs natală? Politic și social mai întâi?

Stimate Cristian, există o necunoaştere şi o ignoranţă generalizată în multe cercuri culturale şi profesionale. Stereotipurile şi locurile comune predomină şi nu numai faţă de o ţară cum este România, ci şi faţă de multe altele. Columbia este o ţară care se deschide puţin lumii, cu dinamicile globalizării actuale şi de inter-schimb pe care aceasta le generează se cunoaşte ceva în plus. Între locurile comune domină mitul lui Dracula, fanii fotbalului îşi amintesc că selecţionata României a învins Columbia la Mondialul din 1992 din SUA şi îşi aduc aminte de „Maradona din Carpaţi”: Gheorghe Hagi; Nadia Comăneci este o referinţă care persistă.

Ei bine acum, există un fenomen interesant intercultural actual asociat emigraţiei columbiene în Spania. Columbienii împreună cu românii sunt grupurile care în mod statistic sunt semnificative în cadrul emigraţiei în Spania, astfel că emigranţii columbieni au început să cunoscă oameni din România în această ţară.

Apoi: cum se vede din punct de vedere cultural?

Pe marginea sau pe lângă aceste referinţe învăţate din mediile de comunicare, în cercurile culturale şi intelectuale exsită un autentic interes pentru opera lui Emil Cioran, a lui Mircea Cărtărescu şi a Anei Blandiana, care apropo, a vizitat ţara de două ori, şi un interes pentru ceea ce poate proveni din România ca poezie, eseu, istorie, film, etc. Însă, reiterez, aceste dinamici se circumscriu anumitor grupuri universitare şi unor cercuri intelectuale foarte reduse. Aici trebuie să spun că opera lui Emil Cioran şi cea a cercetătorilor lui, a avut în oraşul Pereira, un mic oraş de provincie, un epicentru de difuzare şi de răspândire în lumea latinoamericană şi lusofonă la congrese internaţionale iar o bună parte dintre publicaţiile şi congresele care au avut loc, au fost organizate de profesoara Liliana Herrera, care din păcate a ne-a părăsit de curând. Pentru această cunoaştere rolul editurilor spaniole a fost fundamental prin traducerea operelor scriitorilor, eseiştilor şi istoricilor români cum sunt: Norman Manea, Ion Vianu, Herta Müller, pentru unii mai degrabă scriitoare germană decât româncă, Dan Lungu, Mihail Sebastian, Stelian Tănase, Varujan Vosganian, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Victor Ivanovici, Lucian Boia şi Ciprian Vălcan, pentru a-i menţiona numai pe unii dintre aceştia.

Dar noi, românii, cum apreciați că vă vedem pe dumneavoastră, columbienii? Am trecut de „pragul” Gabriel García Márquez și de „nivelul” Higuita & Valderrama?

Din ceea ce pot şti, aş crede că se trăieşte un fenomen similar modului în care vă vedem şi noi pe dumneavoastră. Îmi imaginez că există o anumită viziune „exotică”, asociată muzicii şi dansului şi structurii etnice din ţările cum este Columbia. Atrage mult atenţia marea audienţă pe care au avut-o în România serialele de telenovele pentru televiziune produse în Columbia şi Mexic, şi care au servit ca o experienţă de învăţare a limbii spaniole pentru multe persoane din România. Acestei panorame ar trebui să îi fie adăugate „imaginarul” despre traficul de droguri care există despre Columbia şi care are un caracter mondial.

Percep un anumit interes pentru traducerea operelor scriitorilor columbieni contemporani pentru ca publicul cititor din România să cunoască şi alte voci diferite de cea a lui García Márquez. Aici activitatea Mariei Sipoș, care a fost ambasadoare în Columbia, este importantă pentru a face cunoscute operele scriitorilor columbieni cum sunt Hector Abad Faciolince şi Juán Gabriel Vásquez.  

Dacă ar fi, în 5-7 fraze, să ne oferiți o chinteseță cu privire la ce este acum Columbia, la ce v-ați opri?

O ţară care a atins anumite progrese sociale, care de multe ori nu sunt recunoscute nici chiar de columbieni.

O ţară în care cultura respectului faţă de regulă şi faţă de norme generează comportamente care în alte societăţi ar constitui nişte motive de scandal.

O ţară în care sunt banalizate multe lucruri care în alte societăţi sunt foarte serioase, câteodată se cred foarte diferiţi de vecini, dar nu suntem atât de diferiţi.

O ţară care se deschide încet, încet lumii şi care îşi dă seama că are calităţi şi dificultăţi la fel ca şi alte ţări, adică, nu suntem excepţia.

Continuăm să fim văzuţi din afară prin stereotipuri sau prin locuri comune: droguri, García Márquez, fotbal, salsa şi multe altele. Unele dintre ele sunt meritate.

Către ce/ către cine se uită columbienii din punct de vedere cultural?

Pentru a răspunde în mod specific, cercurile asociate literaturii, cinematografiei şi eseului, etc., „culte” privesc înspre Statele Unite, Spania, Franţa şi Italia, mai puţin înspre Germania. De exemplu în mediile universitare, istoricii sunt foarte „franţuziţi”, îi citesc în spaniolă pe istoricii francezi, mai ales aşa-numita „Şcoală a Analelor”, cei de la filosofie pe gânditorii germani şi francezi. În general referinţele europene din cercurile universitare ale ştiinţelor sociale şi umane sunt asociate Franţei şi Germaniei în principal şi unui anumit marxism „cultural” sau „academic”; „celelalte” Europe nu intră mult pe radarul lor.

L-ați tradus, traduceți și cred că îl veți mai traduce pe Lucian Boia în Columbia. Ca să parafrazez titlul uneia dintre cărțile sale de mare succes: de ce este Columbia altfel?

Ei bine, opera istoricului Lucian Boia a reprezentat pentru mine o mare descoperire şi o manieră foarte seducătoare, nu lipsită de conflicte în România, de a face istorie şi de a pune sub semnul întrebării „miturile” pe care le au inevitabil toate naţiunile. Columbia „este altfel”, dacă o comparăm cu vecinii noştri din diverse motive, dintre acestea aş evidenţia: prezenţa traficului de droguri ca un fenomen care a marcat, în rău, istoria sa contemporană; soliditatea instituţiilor democratice, foarte imperfecte bineînţeles, deoarece Columbia nu a avut dictaturi militare sau de un alt tip în istoria sa recentă; dramatica inegalitate socială şi aşa numitul „conflict” armat asociat grupurilor armate care nu au recunoscut legitimitatea Statului columbian, toate aceste aspecte sunt dovezi crude ale modernităţii noastre neîncheiate.

Notă: traducerea acestui interviu din limba spaniolă a fost realizată de Rodica Liana Vaidasigan. Autorul interviului își exprimă întreaga sa gratitudine petnru acest foarte important ajutor.

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu