miscellanea
TUDOREL URIAN

A fost odată… Michel Piccoli

Articol publicat în ediția 7/2020

La 12 mai a murit Michel Piccoli, unul dintre actorii efigie ai celei de-a șaptea arte. De numele său se leagă o bună parte (poate cea mai bună) din istoria cinematografiei. Să amintesc doar o infimă parte dintre filmele în care a jucat și care astăzi fac parte din patrimoniul culturii universale. Deși între 1950 și 1960 a jucat în 25 de filme, dă cu adevărat lovitura în anul 1963, când Jean-Luc Godard îi oferă unul dintre rolurile principale ale ecranizării după Alberto Moravia, Le mépris, în care joacă alături de Brigitte Bardot (aflată la apogeul popularității sale) și de legendarul regizor german Fritz Lang (într-una dintre puținele sale apariții în ipostază de actor). Propulsat între stele, ofertele se țin lanț, iar el are înțelepciunea să le aleagă pe cele mai bune. Compartiment tueurs (1965), de Costa Gavras; La guerre est finie (1966), de Alain Resnais; La voleuse (1966), de Jean Chapot (în care îi dă replica lui Romy Schneider); Le curée (1966), de Roger Vadim (în care joacă alături de Jane Fonda); Belle de jour (1967), de Luis Buňuel (cu Catherine Deneuve); Les demoiselles de Rochefort (1968), de Jacques Demy (cu Catherine Deneuve și Françoise Dorléac); Topaz (1969), de Hitchcock; Les Choses de la vie (1970) de Claude Sautet (cu Romy Schneider); Max et les ferrailleurs (1971), de Claude Sautet (din nou cu Romy Schneider); Le charme discret de la bourgeoisie (1972), de Buňuel; La grande bouffe (1973), de Marco Ferreri (cu Marcello Mastroianni); Le trio infernal (1974), de Francis Girod (iarăși cu Romy Schneider); Vincent, François Paul… et les autres (1974), de Claude Sautet (cu Yves Mondand și Gérard Depardieu); 7 morts sur ordonnance (1975), de Jacques Ruffio (cu Gérard Depardieu și Jane Birkin); Espion, lève toi (1982), de Yves Boisset (cu Lino Ventura); La nuit de Varennes 1982), de Ettore Scola (cu Marcello Matroianni); Une chambre en ville (1982), de Jacques Demy (cu Dominique Sanda)… și tot așa până la Habemus Papam (2011), de Nanni Moretti și Le goȗt des mytrilles (2014), de Thomas de
Thier. Puțini oameni din lumea filmului se pot lăuda cu un bilanț de o asemenea calitate. Cum se explică acest palmares cu adevărat miraculos?

Într-o carte superbă de confesiuni, realizată la provocarea lui Gilles Jacob (critic de film, fost director al Festivalului de la Cannes), intitulată J’ai vécu dans mes rêves, Michel Piccoli mărturisește că toată cariera sa a avut la bază contramodelul oferit de părinții săi. Aceștia erau artiști (mama, pianistă, tatăl, violonist), care însă își exersau meseriile fără pasiune, corect, dar oarecum mecanic, fără bucurie și fără însuflețire, dintr-un fel de rutină. Ambii au reușit să-și asigure existența din asta, dar niciunul dintre ei nu a făcut carieră. Mama a ajuns să ofere lecții de pian (în copilărie actorul era oripilat să audă de fiecare dată aceleași game și melodii exersate de ea și elevele sale, iar tatăl nu a ajuns niciodată să depășească nivelul al treilea de violoniști într-o orchestră). Un fel de revoltă l-a făcut pe Michel să ardă în meseria pe care și-a ales-o de la început, să refuze tentația banilor ușori și să-și aleagă acele contracte în care vedea posibile căi de ascensiune în carieră. Spune că nu a avut niciodată tentația banilor (chiar dacă la un moment dat a ajuns să-și piloteze avionul personal), că, la un moment dat a renunțat la agentul specializat în negocierea contractelor și că în anumite situații era dispus să semneze contracte pe sume foarte mici dacă ajungea să fie convins de valoarea cinematografică a respectivului proiect.

Tot în această carte, apărută în 2015, dar pe care am citit-o abia la auzul știrii dispariției marelui actor, Michel Piccoli povestește cu mult curaj felul în care a fost părăsit de soția sa Juliette Greco. După zece ani de mariaj (1966-1976), aceasta i-a spus senină într-o bună zi că pleacă și s-a dus cu primul venit, ceea ce i-a produs actorului o uriașă depresie, din care și-a revenit cu greu. Doar poate că cele mai interesante pagini ale cărții sunt cele în care Michel Piccoli schițează portrete morale și profesionale ale marilor vedete cu care a împărțit platourile de filmare în lunga sa carieră: Fritz Lang, Brigitte Bardot, Romy Schneider (depresivă, anxioasă, adesea însingurată în micile pauze din timpul filmărilor), Yves Montand (pe care nu putea să-l sufere pentru că era înfumurat, îndrăgostit de propria sa imagine, practic în fiecare film în care juca, el îl interpreta pe… Yves Montand, în contrast cu soția sa, ultrasensibila Simone Signoret, care era de o mare modestie, dusă până la lipsa de încredere în propriile sale apariții, întreba mereu, cumva neîncrezătoare dacă a fost bine ceea ce a făcut). Dar poate cel mai frumos portret din această carte este cel al lui Marcello Mastroianni, din care voi traduce ad hoc o mică parte: „Opusul (lui Yves Montand) este Mastroianni. Trebuie să fii așa cum e el. Modelul absolut. Era un mare actor, nimeni nu poate să o nege. Era foarte frumos, nimeni nu poate să o nege. Și era un mare star. Dar era de asemenea foarte simplu, foarte natural în felul în care își gândea și practica meseria. Mi-a spus-o foarte adesea: «Să fii actor? Nu este nevoie să faci gargară, nu trebuie decât să-ți faci rolul și iată…». Mulți actori fac prea multe și nu ajung nicăieri.”

Întrebat de Gilles Jacob cum își vede posteritatea, actorul a răspuns cu multă modestie că ar dori ca, după moartea lui, să se scrie despre el doar că „Michel Piccoli și-a iubit meseria” sau „A servit-o cu tot ce a avut mai bune în el”. Merci l’artiste!