Cu înfiorată dignitate, Monica Pillat, în postură de poet, menționează „bucuriile și riscurile creației, aventura lecturii, revelațiile continuității în descendența poetică a familiei”. Descendență pe care ține a o confirma printr-o cultură concret-idealizatoare a existențialului deopotrivă trecut și prezent cum un tablou ce se lasă cu recurentă nostalgie proiectat în simbol: „Cînd îmi lipesc obrazul de biroul/ La care, de demult, scria bunicul,/ Îmi pare că-s la bordul unei nave/ Care străbate apele memoriei.// Ca umbra unei muzici, glasul tatei/ M-ajunge, dintr-o seară de-altădată,/ Citind din tatăl său, sub raza lămpii,/ Cu cartea pe birou, întredeschisă.// În urmă-i, mîna mamei luminează/ Fotografii, uitate manuscrise,/ Întinse pe birou, ca pe o plajă,/ Cu scoici, în care cîntă, încă, marea.// Ca vasele ce au din port să plece,/ Sicriu după sicriu, puțină vreme,/ Stau pe biroul – catafalc, să fie/ Pornite spre adîncul din morminte” (Biroul). Suntem transpuși cu eleganță într-o Arcadie tangentă la mister, de-o solemnitate în care „Copacii, copacii dansau,/ Pămîntul vuia de mister,/ Mari stoluri de păsări spre cer,/ Precum rugăciuni, se-nălțau” (Venisem). Ducînd la o pioasă impersonalizare: „Venisem, dar nu eram eu,/ Deși pe ape, fiare, cuvînt/ Se luau după mine strigînd,/ Rămîi lîngă noi, Dumnezeu!” (ibidem). Așadar, adîncit în propria-i intimitate, eul își pierde conturul, confundîndu-se cu infinitul mistic.
Contactul cu materialitățile împrejmuitoare se estompează, redus la atingeri, plutiri, visări de-o aristocratică reticență: „Mi-e dor… Copacii vin de pretutindeni,/ Un zbor de pași cutremură văzduhul/ Și trunchiul se desface în plutire.// Dacă aș fi o șoaptă sau un foșnet/ De aur trist, m-aș prelungi ca vîntul/ Și aș sufla lumină în auzuri” (Sfîrșit de septembrie). Nu o dată o decorporalizare, o transparență a ființei semnalează o posibilă criză căreia însă nu i se dă curs. Ponderea, precizia, încordarea lucrurilor cedează în favoarea unui panou vaporos. Prudentă prin prezumată educație, autoarea se teme de-a face un pas greșit: „Ce transparentă ești acum…// Mă uit la tine și văd norii/ Cum se subție, în văzduh,/ Te chem și lung, încep să sune/ Departe… conurile-n brazi.// Cobori în gînduri, netezind/ De valuri mintea-mi rătăcită/ Și dacă fac un pas în gol,/ Devii pămîntul de sub talpă” (Maternă). După cum figurile umane exprimă o idilică distincție, o delicată abordare eliberatoare de constrîngeri: „Ca într-un film alb-negru, îmi apari./ În curte, ascultînd, de pe șezlong,/ Cum se-nfioară vîntul în castani,/ Înnebunind văzduhul de foșniri.// Sunt liber, îmi repeți la nesfîrșit,/ Cu ochii la copacii ce se zbat/ Între pămînt și cer, improvizînd/ Alternativa zborului pe loc” (Sunt liber). Scenariul comportamental e indecis, inclusiv la dureroasele intersecții cu transcendența. Unui dispărut drag i se dedică următorul nexus al unei absențe-prezențe: „De ce pierd cîte puțin/ În fiecare zi?// Umerii tăi – vîsle de fum,/ Și glasul tău – dîră de nor/ Spre mine suie,/ Fără sunet./ M-atingi, dar fruntea ta e aer,/ Părul tău blînd – trîmbă de vînt – // O, ia-mă-n brațe,/ Fă-mă nimeni…” (Unde – neunde). În consecință, dacă „trecutul poate fi o junglă” în care te pot sfîșia „fiarele – aducerii aminte”, postura imaterială asumată dobîndește un rol profilactic: „dacă pasul ți se face/ Ușor, ca vîntul printre frunze,/ Nu se dezlănțuie stihia,// De te aliezi doar cu prezentul,/ Începi să simți, de pretutindeni,/ Cum te adulmecă misterul” (La răscruce).
Totul pare a deveni fantasmatic, peisajele sunt abia schițate, atenția focalizînd pe trăirile notate cu discreție, uneori chiar cu incertitudine pînă la supoziția unei alterități: „Spun: scriu, / Dar cineva mă scrie,/ Din unghi îndepărtat;/ Mîna mea leagă/ Un scris abia-ntrerupt,/ Auzul meu e cuibul/ Auzurilor de demult;/ Cadența, ritmul meu/ Au fost, dintotdeauna,/ Suflarea altcuiva” (Imaginația ecoului). Treptat viziunea se fixează pe această cale dibuitoare a unui senzoriu familiar. Beneficiind însă de un fundal amplu, lumea poetei sugerează o grandoare care devine intimă sau o intimitate care poartă reflexul glacial al grandorii mundane: „La început n-a fost/ Numai Cuvîntul,/ Ci muzica pe care/ Plutea, fără liman,/ Divina nostalgie.// Geneza-i decantare,/ Contur purtat de sunet;/ Vocala se separă/ De caldele consoane,/ Prin suflu și vibrare.// Cînd scriu, întrezăresc/ Arpegii în silabe/ Adamic, prin grădina/ De litere, petrec,/ Simțind cum în auzu-mi,/ Șerpește,/ Se strecoară/ Ispita unduirii/ În rime și cadențe/ Și, iată, prin cîntare,/ Trec dincolo de sens…” (Imnic). Arcadia se restrînge la un impunător interior vetust în cuprinsul căruia biblioteca pare suverană, căpătînd o viață metaforizantă. Spațiul livresc devine unul al echivalențelor multiple, într-o îmbătătoare reverie. Mulțimea de cărți îngăduie experimentarea unui trecut aflat permanent în stare activă. „Mergeam printr-o imensă bibliotecă/ Și pașii mei călcau pe tomuri (…) Pereții încăperii erau străvechi falange,/ În care deslușeam ciudate scule,/ Cu capătul subțire, ca penița,/ Și cînd mi-am încordat privirea,/ Mi-a nălucit că, încă, mai scriau,/ Descompunînd tăcerea în semnale” (Andante). Relevant, cărțile dobîndesc și identități animiste: „Volumele din bibliotecă/ Ies, somnambule se deschid/ Și frazele înmărmurite/ Tresar din alb, cu vocea ta” (Cu fiecare ceas). Într-o asemenea atmosferă a dăruirii totale însăși meteorologia se consubstanțiază cu textul: „Cum se preschimbă unduirea/ Ce umple aerul de frunze/ În dans al frazelor pe pagini?” (Însemne de toamnă). Sau: „Prin aerul rece trecuse/ Un stol de poeme uitate” (La Balcic). Verbele devin sălbăticiuni devoratoare ale vidului ce precede textul: „Cuvintele care rămîn,/ În urma lor, pe un caiet,/ Se-adună-n haite și pornesc/ Să devoreze tot ce-i alb” (Februarie). În tiranica-i expansiune, actul scriptic ni se înfățișează drept „cochilia/ în care sună timpul”, „o plajă cu volume,/ Venite din adîncuri”, după cum „Copertele deschise/ sunt pînze de corăbii,/ Umflate de un suflu,/ De dincolo de moarte” (O plajă de volume).
Finalul unui atare periplu în esență elegiac-conservator e, în consens, pietatea. Poeta se percepe anturată de o divinitate dăruitoare, căreia, la rîndul său, i se dăruie într-o emoționantă concrescență a ambelor ipostaze: „Mă uit, în sus, către Isus,/ Mă uit, în jos, către Hristos,/ La dreapta și la stînga mea,/ Cînd mă întorc, văd aura. // Sunt coaja tainei sau chiar miez?/ Afară sunt ori în adînc,/ Acum, cînd cerurile ard/ Și se coboară pe pămînt?// Aș lua în brațe Pruncul sfînt,/ Dar sunt, deja, la pieptul Lui,/ L-aș legăna, numai că El/ Mă ia și-mi cîntă-ncetinel” (Noapte sfîntă). Nu fără a-și da în vileag interludiul contemplației estete: „Acum, cînd vin, biserica e goală,/ Dar nu pot să mă rog, mă uit, agale,/ La fețele pictate ce-nconjoară/ Același chip, sub care nu Te afli.// Aprind o lumînare pentru nimeni,/ Povestea de pe ziduri se deșteaptă,/ Umplîndu-se de tîlcuri, în penumbre,/ M-așez s-aștept, pe jumătate-absentă” (O lumînare). Creația poetică a Monicăi Pillat: o virtuoză ilustrare a unei formule impresionist-tradiționaliste, aidoma unui fastuos crepuscul ce, iată, nu are sfîrșit.
Monica Pillat, Întredeschideri. Antologie lirică 1970-2019,
Ed. Baroque Books & Arts, 2019