Destinul tragic al avocaţilor-scriitori Petre Pandrea şi Ion Valjan
Se pare că avocatura, cu infinitatea ei de cărări către universul uman, cu poveştile sale adevărate despre viaţă şi moarte, îi inspiră pe practicanţii acestei profesii să-şi limpezească dilemele cazuisticii civile sau penale, să caute răspunsuri la întrebări nepătrunse de logica judiciară şi dincolo de austeritatea sălilor „paşilor pierduţi”, în arta scrisului şi a creaţiilor literare. Istoria literaturii române însumează numeroase exemple notorii de avocaţi-scriitori (sau, în unele cazuri, de scriitori-avocaţi), care au „creat”, alături de strălucite pledoarii la bară pentru soluţionarea unor cauze şi cazuri celebre, şi importante opere literare. Este bine ştiut faptul că redarea unor pledoarii celebre din procese care au rămas în istoria justiţiei române se constituie, ele însele, în veritabile creaţii de elocinţă, logică şi artă a oratoriei, afine cu realizările artistico-literare.
Avocaţilor cu performanţe ca acelea de mai sus le-a fost deci ușor să treacă de la bară la masa de scris, conturând astfel o nouă dimensiune a personalităţii lor creatoare, urcând în ficţiune sau document literar plăsmuiri sau experienţe personale.
Aşa cum spuneam, numărul avocaţilor-scriitori este impresionant, fie că vorbim despre cei care s-au ilustrat într-o triplă dimensiune de avocaţi-scriitori-politicieni (Titu Maiorescu, Delavrancea, Mihail Kogălniceanu, Constantin Stere, Aurelian Bentoiu), fie că-i avem în vedere pe cei care, deşi înscrişi într-un barou, ori au abandonat avocatura, ori au practicat-o mai mult ca pe un hobby, ca pe o îndeletnicire mai degrabă relaxantă, acordând, în schimb, scrisului profesionist o maximă importanţă (Ion Pillat, Demostene Botez, Păstorel Teodoreanu, N. Steinhardt). O categorie aparte o formează cei care au investit aceeaşi pasiune creatoare în ambele domenii, pledând şi scriind sub semnul unei conştiinţe comune, a acelei râvne făptuitoare menţinute la cote înalte pe parcursul întregii vieţi (Ionel Teodoreanu, Ion Valjan, Petre Pandrea), ultimii doi fiind uniţi în eternitate şi prin destinul comun, de martiri ai închisorilor comuniste. Amândoi reprezentau în viaţa publică din primii ani ai instaurării puterii bolşevice normalitatea sau ceea ce Ion Vianu, în minunata sa carte, Amor intellectualis, sintetizase prin sintagma „Amor veteris mundi – iubirea lumii vechi”. Scrie Ion Vianu: „Peste mizeriile veacului – intrigi, invidii, antisemitism -, (…) se aşeza o odine superioară care dădea cadenţă şi somptuozitate vieţii : iubirea lumii vechi”. Era un refugiu în ceva care nu putea fi numit ideal, fiindcă existase odată – în timp ce idealul nu e compromis în nici un moment de existenţa concretă – dar, punând mult timp între viaţa de astăzi şi ceea ce putuse fi trăit odată ca demn şi frumos de o omenire acum dispărută, ridica totuşi o pavăză împotriva insuportabilei vulgarităţi agresive a zilei de azi”. Desigur, Ion Vianu se referea la anii puterii bolşevice instalată după 1947, care călca în picioare tot ceea ce însemna identitatea unei ţări democratice şi libere: creaţii literar-artistice, viaţă politică şi socială, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.
Şi Ion Valjan, şi Petre Pandrea au fost doi intelectuali, doi profesionişti ai dreptului, mari avocaţi („maeştrii ai barei”), cu studii serioase (primul cu doctoratul în drept luat la Paris, al doilea cu studii juridice şi de filozofie în Germania), doi oameni liberi care nu au acceptat colaborarea cu regimul comunist, impus cu forţa tancurilor şi străin spiritului şi intereselor românilor.
Petre Pandrea – peudonimul literar al lui Petre Marcu – a lăsat posterităţii o adevărată „proză de idei”, conform caracterizării lui Alex Ştefănescu, dar şi veritabile documente de epocă, ilustrate în calitate de publicist, memorialist sau eseist. Cunoaşterea mai multor limbi, cultura solidă, i-au permis să abordeze domenii ample ale spiritualităţii, prin exegeze ale operei lui Brâncuşi, dezbateri de filozofie şi de istorie literară. Generozitatea sa l-a făcut celebru în perioada interbelică pentru procesele în care a pledat pro bono în diverse cauze, punând mai presus de câştigul material ideea de dreptate şi adevăr. Totodată, spiritul său de om liber, independent, încrezător în capacităţile sale intelectuale şi profesionale, l-au plasat, de nenumărate ori, „contra curentului”. Aşa se face că a fost de mai multe ori arestat înainte de 1944 şi de două ori condamnat după instalarea regimului comunist, ultima dată cu o sentinţă de 15 ani muncă silnică şi confiscarea averii, pentru „vina” de a fi „ponegrit şi calomniat în modul cel mai grosolan” partidul ghidat de la Moscova şi „statul democrat-popular” care cultiva, după modelul bolşevic, teroarea şi asasinatul politic. De fapt, Petre Pandrea se exprima liber, în acord cu conştiinţa lui de om al dreptăţii, despre o realitate socială cruntă. Este celebră propoziţia sa, citată de nenumărate ori, în momente de cumpănă : „Pe creier nu se pot aşeza lanţuri, cătuşe, căluşuri”.
„Opera mea va fi viaţa mea” declara Petre Pandra şi, într-adevăr, a respectat această adevărată profesiune de credinţă, el fiind principalul personaj al scrierilor sale, alături de observarea atentă şi redarea unei istorii trăite în „priză directă”. „Pentru el scrisul este o reacţie la evenimente”, cum spune acelaşi Alex Ştefănescu (poate criticul care l-a desluşit cel mai aproape de esenţa sa), o nevoie imperioasă de a fi permanent conectat la viaţa reală în infinitatea formelor ei de manifestare. Aria informaţiilor noastre despre acea epocă a fost lărgită mult de jurnalele sale minuţioase (Memoriile madarinului valah, Jurnal intim, Jurnalul penitenciar: Universitatea din Aiud, Jurnalul de filosofie politică : Desfascizarea ţării şi Analiza Gărzii de Fier, Jurnalul de filosofie, Carnetul cu efemeride) chiar dacă, de multe ori, redarea unor evenimente, descrierea unor întâmplări, au doza lor de inevitabil subiectivism. Fie că au fost scrise în liberate, între două arestări sau chiar în închisoare, însemnările sale nu ocolesc problemele grave ale societăţii româneşti în ansamblu, la care autorul era atent chiar dacă dramele sale personale nu se mai sfârşeau.
Dar Petre Pandrea este şi un fin observator al naturii umane, în portretele sale consacrate unor personalităţi ale vieţii publice, îşi află locul, în funcţie de prestaţiile amendabile ale unora, o ironie corozivă, cu accente dure, determinate, nu o dată, de natura relaţiilor personale cu cel în cauză. În Istoria critică a literaturii române, în rândurile consacrate lui Petre Pandrea, Nicolae Manolescu îi remarcă stilul „vioi”, dar îi „amendează” „gura slobodă, gata oricând de observaţii răutăcioase, raportor de anecdote, multe triviale, fără capacitate evocatoare ori de portretist”, concluzionând: „memorialistica sa este însă documentar foarte preţioasă”.
Cu o biografie atât de zbuciumată, în care drama se împleteşte cu revelaţia, căderea fizică cu înălţarea prin spiritul său de „om instruit, inteligent şi dotat cu o memorie ieşită din comun” (conform lui Nicolae Manolescu), Petre Pandrea îşi are un loc bine definit în rândul celor care ne-au înfăţişat aspecte mai puţin faste din tulburata noastră istorie postbelică.
Cel de-al doilea caz despre care voi creiona câteva însemnări, victimă şi el, aşa cum am precizat mai sus, a regimului comunist, este Ion Valjan, pe numele adevărat, Ion Vasilescu, avocat, om politic, scriitor şi publicist.
Fără a avea virulenţa poziţiilor publice şi ascuţimea verbului lui Petre Pandrea, Ion Valjan, care şi-a adăugat biografiei şi o dimensiune politică (a fost membru al PNL între anii 1922-1930, iar între 1930-1932 a făcut parte din aripa liberală georgistă) este un exemplu la fel de luminos în grupul avocaţilor-scriitori care au activat în primele decenii ale secolului trecut. Atitudinea sa consecvent echilibrată a fost unanim apreciată în epocă, fiind notorie, printre altele, medierea sa, pentru „netezirea asperităţilor nefireşti”, între unii membri din conducerea PNL şi Coroană, reuşind „curmarea unor veleităţi republicane” pe care le-a „socotit o mare primejdie pentru ţară”.
Prin cărţile sale de memorii, Din filigrane şi surâsuri – titlu inspirat de cuvintele de apreciere de care s-a bucurat din partea lui Tudor Arghezi – şi Cu glasul timpului. Amintiri, Ion Valjan ne oferă un vast tablou al României ante şi interbelice, cu tot ce însemna viaţa social-politică şi culturală a acelor ani, lăsând, din modestie, în umbră, propria-i activitate cu urmări benefice pentru domeniile în care a activat. Astfel, acest om cu un puternic simţ al datoriei faţă de semeni şi ţară, a contribuit, în calitate de parlamentar-raportor, la elaborarea Legii asanării datoriilor agricole, de o importanţă capitală în acest domeniu economic, iar ca director general al teatrelor a conceput şi pus în practică o nouă Lege a teatrelor, cu un impact major în lumea acestei arte, dând întâietate repertoriului dramatic naţional. Ca şi Petre Pandrea, a pledat în numeroase procese pentru cei aflaţi în nevoie fără a încasa onorarii, a sprijinit acţiuni umanitare şi culturale, a conferenţiat alături de nume ilustre ca Ion Pillat, Camil Petrescu, Nae Ionescu. De asemenea, a privit unirea cu celelalte provincii româneşti nu ca pe un act formal sau pur administrativ ci, în primul rând, ca pe o oportunitate de a le alătura şi cultural ţării, organizând, la faţa locului, manifestări de mare interes.
Prin această neobosită activitate, susţinută cu profesionalism, seriozitate, talent şi modestie, Ion Valjan a atras atenţia unor importanţi scriitori şi oameni de cultură, care i-au consacrat portrete sau rânduri pline de afecţiune, ridicându-l chiar la rangul de personaj literar. Astfel, Tudor Arghezi are cuvinte de apreciere atât pentru „scriitorul Valjean”, dramaturg ale cărui comedii (Ce ştia satul, Nodul gordian, Generaţia de sacrificiu ş.a) „provocau râsuri homerice, exploatând cu un firesc nemaipomenit genul cel mai dificil”, cât şi pentru omul politic, oratorul Vasilescu-Valjean care „are ca totdeauna meşteşugul vioi, accentul substanţial, culoarea fierbinte şi stilul polemic dus la expresia satirei crude”, şi continuă poetul Cuvintelor potrivite, în binecunoscutu-i stil flamboaiant, în textul „Maestrul Valjean”, publicat în Bilete de papagal, în septembrie 1930 : „Caracteristică în totul excepţională, dl. Valjean, în toate vremile, ceasurile şi momentele, este singura personalitate egală pe care o cunoaştem, sigură, neinfluenţată, rectilinie şi calmă. La orologiul cel mai înalt al turlei cetăţii lui sufleteşti, bătaia bronzului are la toate ceasurile acelaşi timbru delicat. Niciodată solemn, niciodată declamator, fără ifos, fără pată demagogică în manifestările politice, acest bărbat de stat născut nu s-a schimbat niciodată, în nici un fel, în douăzeci şi cinci de ani de viaţă publică, plină şi aglomerată. O bună-voinţă lină de mare senior, o simplicitate de moravuri, pe care numai oamenii de foarte mare complexitate pot să o ilustreze; o inimă caldă şi gingaşă, de etern bun camarad”.
Participant la şedinţele cenaclului condus de Eugen Lovinescu, la care, printre altele, a citit şi piesa Nodul gordian, apoi colaborator la revista Sburătorul, unde „părăsindu-şi clientela, îşi va pune talentul şi ştiinţa sa juridică în serviciul procesului de idei al revistei”, după cum, cu umor, precizează însuşi criticul, Ion Valjan a avut o relaţie de prietenie şi apreciere cu marele mentor al atâtor importanţi scriitori, care îl caracteriza astfel: „Rar am văzut un om (nu mai vorbesc de bunătatea lui cunoscută de toţi cei din jurul lui) de o fineţe sufletească, plină de spirit şi de indulgenţă, mascată sub o formă mai frustă, mai masivă, de o ironie amabilă la adăpostul unei miopii ce-i dă un aer de timiditate neaşteptată la un om cunoscut prin succesele lui oratorice şi juridice”.
În aceeaşi idee, a notorietăţii şi preţuirii de care se bucura în epocă, doi dintre cei mai mari romancieri din literatura română, Camil Petrescu şi Liviu Rebreanu, creează, în două dintre romanele lor, Patul lui Procust, respectiv Gorila, personaje după modelul Ion Valjan: directorul „Naţionalului”, în primul roman (Valjan chiar fusese director al Teatrului Naţional din Bucureşti, în perioada 1923-1924) şi Constantin Rotaru, avocat cunoscut, apropiat al lui Pamfil Şeicaru, alias ziaristul Toma Pahonţu (pornind de la relaţia reală dintre cei doi) în cel de-al doilea roman.
Tot ceea ce s-a spus despre Ion Valjan, de către oameni importanţi în societatea românească a acelei perioade, definindu-l ca un om integru, care şi-a făcut datoria în toate domeniile în care a activat, „radiind atâta bunătate, atâta emoţionantă înţelegere umană”, conform lui Pamfil Şeicaru, nu a reprezentat nimic pentru puterea comunistă instalată abuziv după 1945. Ba, poate, dimpotrivă. În urma unui proces desfăşurat după „reţetarul kaghebist”, în care a fost acuzat de „înaltă trădare”, la 15 august 1951 este condamnat, fără nicio probă în dosar, la 15 ani temniţă grea, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii. „Infernul detenţiei politice”, început la vârsta de 70 de ani, este suportat cu demnitate până la decesul din 29 aprilie 1960, la spitalul penitenciarului Văcăreşti.
Întrucât alte comentarii sunt de prisos, nu pot încheia aceste însemnări, ca o concluzie a criminalei politici comuniste din deceniile 50-60 ale secolului trecut, de exterminare programată a elitei româneşti, decât reproducând, pentru neuitare, cuvintele lui Pamfil Şeicaru: „Când vom ajunge să realizăm, în conştiinţa noastră, proporţiile şi sensul tragediei româneşti?”