Fake News în Epoca de Aur – o istorie personală a comunismului românesc, cu precădere a comunismului de la noi din ultimele sale două decenii – este cel mai recent volum publicat de Ioan T. Morar. Cartea a fost publicată la editura Polirom și de la materia acesteia pleacă dialogul de față.
De ce se spune despre „Epoca de Aur” că avea culoarea gri-șobolan? Era chiar așa de mult gri pe atunci? Și mai ales – inclusiv în sens metaforic – erau chiar așa de mulți „șobolani”?
Pentru că avea culoarea gri-șobolan! De la cenușiul vieții cotidiene, la cenușiul hainelor, al blocurilor de beton, culoarea dominantă era chiar asta. Din când în când întreruptă de steagul partidului, de pancartele roșii de la defilări, de cravatele pionierilor. Griul egalizează, în el, multe culori, le devitalizează și le asumă. Griul cenușii care s-a ales de visurile noastre. Griul, acest trist curcubeu dintre alb și negru.
(Dar aș vrea să subliniez că, după ’89, Adam Michnick a spus că democrația este gri. Grey is beautiful, însă el se referea la culorile –ismelor, brunul nazismului, roșul comunismului. Iar eu adaug verdele ecologismului. Michnik zicea că, în comparație cu aceste culori, democrația este gri. )
Când am ieșit prima dată în Occident, în iunie 1990, m-am mirat de culorile lumii libere. Eu eram îmbrăcat în culori întunecate, șterse, contrastând cu ceilalți de pe stradă. Multă vreme, în primii ani de după ’89, recunoșteai românii, prin aeroporturi, la porțile de îmbarcare spre țară, după cenușiul vestimentar. Cenușiu, cafeniu închis, cam astea erau gamele cromatice moștenite de dinainte. Un fel de haine de camuflaj cu care ne strecuram în realitatea cotidiană a comunismului.
Revenind la întrebare, șobolănismul uman a fost și el prezent, dar nu-mi face plăcere să-mi amintesc de turnători, de securiști, de zeloșii soldați ai partidului. Din păcate, în decembrie ’89 am trecut din dictatură în libertate cu tot cu șobolanii „din dotare”.
Pentru dumneavoastră, chiar, ce culoare avea comunismul în care ați trăit?
Eu am reușit, zic acum, să nu privesc mereu culoarea realității, să evadez spre orizonturi cromatice prin lecturi, prin ceea ce am scris, prin prieteniile formidabile de atunci. Pete de culoare insulare, un fel de aducere aminte că lumea nu e doar în alb și negru, ca televiziunea din România care, în ultimii ani introdusese strania noțiune de „parțial color”.
Pentru că tot suntem la culori, iată replica Elenei Ceaușescu adresată Ministrului Ioan Avram și consemnată în memoriile lui Pacepa: „Dar la ce să ne mai gândim acum, Avrame, la televiziune color? Nu le e de ajuns că le-am dat câte un televizor în fiecare casă? Oricum, tâmpiţii ar trebui să se mulţumească cu ceea ce au. De ce să le băgăm în cap ideea cu televiziunea color, Avrame? Ce, ai înnebunit?”
Și, nu mă pot abține să nu pun și această întrebare (adițională oarecum), a ce mirosea?
Pentru mine mirosul „madlenă” al comunismului este acela al motorinei cu care se dădeau podelele caselor de cultură, miros de motorină și, ușor, de mucegai. Apoi, mirosul de naftalină pe care-l simțeam, în Aradul tinereții, atunci când se schimbau anotimpurile și oamenii își scoteau garderoba de schimb. Toamna târziu, paltoanele, cojoacele, căciulile ieșite de la naftalină, primăvara târziu, hainele mai subțiri scoase din întunericul dulapurilor.
Cum era presa în Epoca de Aur? Presa pe care o cunoașteți dvs.
Primul ziar pe care l-am cumpărat în viața mea a fost România liberă. Eram elev în clasa întâi și am intrat la tutungeria de lângă Școala din cartierul Bujac (unde se vindeau și bomboane, și ziare), am văzut România liberă și mi s-a părut că seamănă cu Europa Liberă, despre care l-am auzit vorbind pe tata cu prieteni de-ai lui. Am confundat libertățile, tata s-a prins, dar nu mi-a spus nimic, mi-a mulțumit și, de politețe, a citit câteva articole din actualitatea internațională, de pe ultima pagină!
Apoi, prima mea vizită la o redacție a fost tot în Arad, la Flacăra Roșie, eram elev, am mers pentru rubrica de anunțuri, găsisem un aparat de radio portativ, Albatros, îl dusesem deja la Miliție, dar nu am avut încredere că el va ajunge la păgubaș. Așa că mi-am formulat în cap anunțul: Găsit aparat de radio Albatros, predat la Miliție. Am intrat și am întrebat cât costă să dau anunțul. Cei de acolo m-au privit ca pe un ciudat și mi-au spus că nu mă costă nimic, vor scrie ei un articol, doar să le dau numele și școala. Și am apărut într-un articol în care am fost dat exemplu de tânăr pionier care face o faptă bună. Atunci mi-a apărut prima dată numele într-un ziar.
Și de ce, fiindcă era parte dintr-o „societatea multilateral dezvoltată”, erau permise așa de multe fake news?
În ultimii ani înainte de ’89, presa nu mai era decât o formă în care se turna propagandă. Iar propaganda lucra cu imagini false, prezenta o realitate care se mai găsea, probabil, doar în capul lui Ceaușescu… Propaganda a așezat peste realitatea crudă imaginea idilică a unei societăți în care oamenii sunt fericiți. Cam cum arată acum reportajele din Coreea de Nord, sistem spre care Ceaușescu, Marele Cârmaci, ne conducea „în zbor”… Alături de personajul providențial al lui Ceaușescu, presa comunistă punea cifre umflate, inventate, despre recolte record, despre succese ale industriei românești, despre cum să înfăptuim cincinalul în patru ani și jumătate. O presă stahanovistă inventând stahanoviști.
Cât de era de influent un jurnalist pe atunci?
Dacă prin ziarist înțelegem Adrian Păunescu, era puternic de tot, i se deschideau ușile la prim-secretarii de județ, i se așterneau mesele gratuite în încăperi de protocol, era cadorisit cu produse de tot felul (primise, printre altele, două capre pe care le-a cărat câteva zile cu autocarul, alături de membrii Cenaclului Flacăra!). Apoi, chiar Lucian Avramescu, șef peste Serbările Scânteii Tineretului, era puternic, dar nu chiar ca Păunescu. El ajungea, mai degrabă, la secretarii UTC de prin județe care-i dădeau sprijin logistic, vindeau biletele prin școli pentru spectacolele omagiale și „asigurau prezența”. Ambele exemple, însă, au fost excepții. (Notez aici că, pe vremea aceea, Vadim era doar un trepăduș al lui Eugen Barbu, un tip care învârtea tot felul de schimburi de casete video, prost văzut de breasla jurnaliștilor). Nu toți ziariștii erau primiți ca niște prinți.
În general deplasările „pe teren” erau anunțate, ziariștii apropiați de nomenclatură erau primiți ca niște oaspeți de vază, mai ales dacă veneau de la Scânteia. Un caz aparte erau ziariștii sportivi. Când se duceau să asiste la un meci de fotbal, de exemplu, ca să scrie cronică în Sportul, erau preluați de la tren de reprezentanți ai echipei gazde, erau hrăniți bine, eventual participau și ceva „folcloriste”, dacă era cazul, li se plătea contravaloarea biletului de tren sau de avion (deși ziaristul mai deconta o dată biletul și la redacție), li se puneau merinde de drum plus mici atenții. Scopul era ca acel ziarist, odată ajuns în redacție, să scrie de bine despre club și, eventual, să consemneze un număr mai mic de spectatori în tribune. De exemplu, dacă pe stadion erau 15 mii, ziaristul era rugat să scrie că au fost doar zece mii. Din această diferență ieșeau bani negri. Corupție multilateral dezvoltată.
Mai influent decât este astăzi?
Azi nu mi se pare că un ziarist este la fel de influent ca atunci. Pentru că atunci presa reprezenta partidul, mai mult sau mai puțin, în funcție de specificul publicației. Acum influența ziariștilor se măsoară la tv. Bogdan Chireac e influent? Nu știu, dar știu că e foarte bogat. SRS e influent? A fost o vreme. După ’89 au apărut publicații de dezvăluiri și șantaje cu un fel de deviză neoficială: orice șantaj nereușit se poate transforma într-o anchetă foarte reușită, prin publicare.
Ce era – și sub ce forme – libertate în presa comunistă?
Libertatea era îngrădită în spațiile mici, în rubricile de tip caleidoscop, în paginile de jocuri, de careuri, de „cancan” (Viața studențească, unde am lucrat, a avut primele semne ale unei prese de cancan, înainte de ’89… De pildă, Traian Ungureanu, colegul meu de redacție și de birou, a lansat în dezbatere națională tema: Are Adrian Daminescu perucă?, fapt care a dus la o avalanșă de scrisori pe adresa redacției, precum și la dreptul la replică al lui Daminescu).
Unde erau „marile oaze de libertate” pe atunci?
Oaza de „libertate condiționată”, ca să o numesc așa, era la Urzica, unde visam să ajung și eu, singura publicație care nu avea obligația să publice portrete ale lui Ceaușescu pe prima pagină, nu trebuia să aibă editoriale înflăcărate. Și mai existau, Știință și Tehnică, Rebus, poate revistele Cinema și Teatrul, Secolul 20… Plus presa literară unde, dând Cezarului ce era al lui, se publicau și articole interesante, se ventilau și idei pe care nu era aplicat calapodul ideologiei epocii. Dar și în lumea revistelor culturale și literare erau diferențe, unele erau mai aliniate, mai pe linie, altele, nu chiar. Aveai libertatea pe care ți-o amenajai.
Dar presa studențească? Cum ați „mapá” ce era presă studențească în România ultimelor două decenii din comunism?
Existau, în centrele universitare, publicații locale. Chiar unele universități mari aveau revistele lor. De pildă, Politehnica București avea revista ING, ASE-ul, TSE (Tribuna studentului economist). Echinox, Opinia, Dialog, Forum studențesc erau reviste care au scăpat cu un nume relativ onorabil. La fel și Viața studențească sau Amfiteatru. Dar altele au fost „lovite” direct în titlu: Universitatea Comunistă (Univ. Buc), Convingeri comuniste, Mesaj comunist etc.
În studenție, la Timișoara, am lucrat la Forum studențesc, am fost redactor șef adjunct și șeful subredacției Viața studențească, publicam în revista centrală tot felul de ciupituri și nereguli de prin centrul universitar. Nu mi s-au cerut articole mincinoase. Obiectivul meu și al colegilor mei a fost să facem o presă care să poată fi citită. Să nu mistificăm realitatea. Aveam un public instruit, studenții, care nu puteau fi duși de nas așa ușor. Și nici nu ne-am propus să-i ducem de nas. Colecțiile revistelor demonstrează asta.
„Navele-amiral” ale acestui tip de presă, de nișă oarecum?
Sunt printre cele pomenite mai sus: Dialog, Opinia studențească, Forum studențesc și, pentru scriitorii lansați acolo, chiar Convingeri comuniste, pardon de expresie. Iar Amfiteatru și Viața studențească, revistele centrale, cu redacții plătite, au rezistat cât au putut.
Tiraje, impact? Arhitectura unei redacții (câți oameni erau acolo? Câți jurnaliști? Cenzori? Securiști? Oameni de la partid?)
Cel mai mare tiraj, de departe, îl avea publicația Preuniversitaria– ghidul candidatului la admiterea în învățământul superior, inventată, pentru autofinanțare, de Viața studențească. Sute de mii de exemplare. Tirajele la revistele din centre universitare nu sunt relevante, ela aveau abonamente făcute odată cu intrarea în cămin, deci, garantate. Nici nu se vindeau la chioșcuri, cel puțin în Timișoara. Și Viața studențească avea abomanente multe în țară, nu doar la căminele, ci și la diversele facultăți, asociații, cluburi etc. A fost, cu alte cuvinte, o presă asistată. În schimb, se vindea și la chioșcuri și multe dintre rubricile din ultimele pagini duceau la o vânzare bună. Nu mai știu exact, cred că Viața studențească avea vreo 15 mii de exemplare, Amfiteatru opt mii, dar nu sunt sigur.
Apoi, eram o întreprindere cu salariați, cu costuri, cu deplasări, trebuia să obținem bani din vânzare. Ne-am autofinanțat în toți anii cât am lucrat acolo.
Cât privește componența, la Viața studențească am avut doar redactori (vreo cinsprezece), corectori, secretare-dactilografe, doi corectori și doi fotografi. Un redactor șef, un secretar general de redacție, un adjunct. Cât despre turnători, sigur am avut, unele sunt încă bănuieli, altele, certitudini. Cenzura, în schimb, era externalizată la UASCR și la secția de presă a CC al PCR.
Cum ați devenit dependent de fake news și ce „tratamente” ați urmat în acest sens?
Ar fi prea simplu să spun că din plictiseală… Dintr-un fel de neastâmpăr, m-am temut de banalizarea vieții mele, de conformismul epocii… Am început ca o curiozitate, am vrut să văd dacă „trece” și ceva inventat, a trecut și a devenit, apoi, o obișnuință. Ca un viciu despre care știi că e viciu, dar nu ai chef să scapi de el. Într-un fel, am vrut să fug din cenușiul cu care am început această discuție.
Țineți minte care este prima din seria (foarte lungă!) de fake news pe care le-ați inventat?
Primul „fake” publicat într-o revistă, adică tipărit, trecând prin furcile cenzurii, a fost o poezie de Bertold Brecht, scrisă de mine și atribuită poetului est-german.
Activiștii de partid râdeau și ei de aceste fake news sau mai degrabă le tratau cu „toată responsabilitatea”?
Nu știu vreun activist de partid care să fi aflat că e vorba de fake în ceea ce scriam eu. Am văzut, totuși, un activist de partid râzând la poantele Ars Amatoria, era la Universiada 81, un ziar care a apărut în 12 numere, lucram cu Ioan Groșan, George Țâra, Radu G. Țeposu și Ioan Buduca la pagina ultimă, dedicată producțiilor scrise de Ars Amatoria. A venit la redacție un tip jovial, la costum, a dat mâna cu toți, ne-a felicitat și i-a spus lui Stelian Moțiu: „stau acasă și râd singur de poantele lor”. Am aflat, după ce a plecat, că era șeful din acea vreme al UTC-ului, Pantelimon Găvănescu. Asta mi s-a părut, cumva, edificator: singurătatea activistului care râde, închis în casă.
Care era „procesul de fabricație” al unor asemenea materiale? De unde venea către dumneavoastră?
Am avut două feluri de a produce fake-news, una în poezie, alta în, cum să zic, publicistică. Pentru poezie, întâi stabileam din ce țară era poetul (și acum îmi dau seama că nu am prea avut poete inventate, rușine mie), apoi căutam un nume… Îmi lua destul de mult căutarea asta. După ce găseam autorul, scriam, direct la mașină, fără ștersături, titlul și poezia. Era un fel de dicteu automat. Cum la redacție era bine să te prezinți cu manuscrise curate, fără ștersături, mi-am propus să scriu fără să revin la ce am scris. Mă mai gândeam și cam cum să arate poetul, asta mă ajuta, cumva, la stilul în care îi produceam versurile.
La textele pentru „Lumi paralele”, rubrica mea din Viața studențească, de pildă, mă chinuiam cel mai mult. Voiam să-l fac pe domnul Dinu Marin, redactorul șef, care citea primul textele astea, să râdă, să se amuze, să aprecieze exercițiul de imaginație. Și, de cele mai multe ori am reușit. Întâmplările de acolo se petreceau în general în ținuturi îndepărtate și avea ca personaje milionari excentrici. Se mai întâmpla ca vreo idee să-mi vină pe drum, în metrou, de pildă, o notam scurt și apoi o dezvoltam într-o „știre”.
Și, totuși, să nu fiu considerat misogin, atunci când am inventat volumul de scrisori către Julio Iglesias, Inima fierbinte nu răspunde, am avut ca autoare de scrisori numai femei. Bogate sau sărace, tinere sau mai senioare, albe sau de alte culori. Am fost generos cu toate categoriile. A fost interesant să mă transpun, să-mi închipui că sunt femeie, că-mi place muzica lui Julio Iglesias și că-i scriu o scrisoare…
Am mai avut și invenții care nu au apărut în „presa mare”, ci doar în programele de meci de la Rapid, acolo am inventat citate despre sport ale unor scriitori români, apoi un interviu cu Maradona… Mă pregăteam să scriu, în foileton, un roman cu niște fotbaliști din Anglia, dar nu a mai fost cazul..
V-au căzut la „cenzură” specii de fake news din/în comunism?
Nu mi-au căzut la cenzură, dar din cauza unei știri publicate la „Lumi paralele” mi s-a oprit rubrica din Viața studențească. În textul cu pricina era vorba de o corabia care apăruse, în Noua Zeelandă, după 100 de ani, din Triunghiul Bermudelor, cu tot echipajul în viață, dar lovit de muțenie. Scriam în text că asta a apărut într-o publicație neozeelandeză. De la cabinetul tovarășului Constantin Olteanu, secretar cu propaganda și presa al CC al PCR, a venit solicitarea să împrumut publicația, și-o dorea nepotul înaltului nomenclaturist, nepot care colecționa povești din astea, cu apariții și dispariții misterioase. Atunci, redactorul șef „m-a scos” foarte elegant, a spus că e vorba de o rubrică de umor și i s-a spus că terminăm cu astfel de glume. Și am terminat. Era în octombrie 1989.
Dar la auto-cenzură?
Nu a existat poveste gogonată care să mă sperie, ca să zic așa. Îar în ceea ce privește poeziile, am forțat cu un poet american numit John T. Miller, și nimeni nu s-a prins că e numele meu tradus în engleză. Cenzura și cei responsabili nu credeau că are cineva îndrăzneala să publice chestii false, altele decât recoltele record la hectar. Nu am avut nici o autocenzură în zona asta… Mergeam din ce în ce mai mult în zona asta inventată…
Care erau marile teme ale fake news pe care le produceați?
Aberații din lumea plantelor și animalelor, apucături ciudate ale milionarilor, capacități fizice și intelectuale record… Eu scriam în siajul unor astfel de întâmplări care mai ajungeau prin presa noastră, dar eu le spoream gradul de „incredibilitate”. În privința poeziei, marele fake news a fost pacea lumii. Ca să pot „traduce” nestingherit din tot felul de limbi, am spus, în redacție la Orizont (și doar Adriana Babeți și Mircea Mihăieș știau că nu e așa, ei erau complicii mei) că am o antologie UNESCO de poezii ale păcii și că eu traduc, de fapt, doar din franceză. A trecut foarte ușor informația asta!
Și despre ce nu ați fi putut scrie sub nici o formă în această specie?
Despre Ceaușescu. Deși, cum am povestit în carte, i-am scris niște telegrame, lui, lui Reagan și lui Gorbaciov, în care elevii și cadrele didactice de la Liceul Industrial Textila din Lugoj cereau să înceteze cursa înarmărilor. Se pare că nu prea ne-au băgat în seamă..
Ați scris „fake news” for free, cum se spune (uneori și) pe la noi, prin Oltenia? Cam cât se câștiga pe vremea aceea dintr-un serie de fake news? Care erau „scorurile”? Și ce făceați cu banii?
Traducerile false de poezie le-am scris pentru bani. Traducerile se plăteau cu între 60 și 80 % din genul tradus. Dacă o poezie originală, a unui poet român, se plătea cu 100 de lei, pentru traducere puteam lua între 60 și 80 de lei, De obicei, undeva la mijloc. Erau bani cu care puteai cumpăra cărți și, eventual, puteai merge să mănânci o dată la restaurant.
Pentru poeziile lui Cassius Clay am luat vreo 800 de lei, bani frumoși, eu aveam salariul pe atunci în jur de 2100 de lei. Asta ca să dăm cifre. Scrisorile lui Julio Iglesias mi-au fost plătite foarte bine, cred că am luat 1500 pe două pagini de revistă. Textele din Viața studențească intrau la norma mea de redactor, așa că nu erau plătite separat. Din ce scriam în programul de la Rapid ieșeau bani de o cafea, de un suc, de o pricomigdală la Restaurantul Uniunii Scriitorilor (cele mai bune din lume!).
Credeți că Nicolae Ceaușescu și/sau Elena Ceaușescu v-a citit măcar una dintre aceste fake news?
Eu cred că nici unul, nici altul nu citeau presa, li se aducea un dosar cu ce trebuie să citească și cu niște lingușeli la pachet… Așa că, e exclus să mă fi citit. Mă rușinez și acum de un vis în care m-am întâlnit cu Nicolae Ceaușescu, a venit el la mine (în vis) și mi-a spus că mi-a citit poeziile (publicasem deja un volum), că ne urmărește pe toți cei din generația 80, că este fan. Încurajat de asta, m-am plâns că am fost tipărit într-un tiraj foarte mic, 450 de exemplare, iar el mi-a spus că am greșit că nu m-am dus direct la el, că nu a știut ce am pățit, ar fi rezolvat pe loc asta. M-am trezit transpirat, amuzat și rușinat că, măcar în vis, am putut crede o asemenea gugumănie, că Nicolae Ceaușescu citise versurile mele! Și, mai grav, că i-au și plăcut!
De ce – mereu, aș spune – e de ales râsul și nu comunismul?
Amintirile comice sunt de prefarat, celelalte sunt toxice. Când m-am apucat de scris cartea mizam pe mai multă vehemență din partea mea… dar nu am reușit, de fiecare dată când mi-am adus aminte o întâmplare tristă, neagră, am simit nevoia să o ocolesc. Am reținut, mai ales, acele evenimente, întâmplări și povești care să ne ajute să ne despărțim, râzând, de comunism. Pe mine, personal, râsul m-a salvat, în acei ani. Aveam de ales să râdem sau să ne deprimăm. Eu am ales râsul. Și nu singur, în casă, ca tovarășul Pantelimon Găvănescu, pe care l-am citat, ci în grup, cu prietenii, cu cunoscuții „bine selectați”. Am râs de prostia din jur, am râs de stupiditatea vieții politice din comunism, am râs de necazuri. Cred că asta a fost, pentru mine, singura soluție. Mi-am creat o cochilie personală, un spațiu de libertate alcătuit din păcăleli ale cenzurii, din hohote de râs, din dovezi de prietenie și solidaritate.
Am râs în viață, am râs pe scenă și am râs în scris. Am râs, am scăpat. Și răul a trecut pe lângă noi.
Interviu realizat de Cristian Pătrășconiu