Născut în 1955 la Vultureni, județul Cluj, Ion Mureșan este absolvent al Facultății de Istorie și Filozofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din orașul lui Lucian Blaga. A făcut parte din gruparea revistei Echinox. Din anul 1988 a fost redactorul revistei clujene Tribuna. Din 2006 este redactor-șef al revistei Verso; poet, eseist, prozator, Ion Mureșan a publicat puține volume de poezie. Cărții sale de debut editorial, Carte de iarnă, îi va urma în 1993 Poemul care nu poate fi înţeles, iar în 1998 volumul de eseuri Cartea pierdută – o poetică a urmei.
După 17 ani de tăcere, poetul va încredința tiparului în 2010 o amplă culegere Cartea alcool, ce va să apară la Editura Charmides din orașul Bistriţa.
Tradus între 2001 și 2007 în franceză, germană și engleză (Le mouvement sans coeur de l’image, Paris; Zugang verboten, Viena; Paharul/ Glass/Au fond du verre, Baia Mare), Ion Mureşan și-a câștigat stima criticii (Al. Cistelecan, Alex Goldiş etc.), a traducătorilor D. Ţepeneag, Virgil Stanciu, precum și elogiile altor scriitori români, uneori, apologetice, datorită mai ales primelor sale două volume de versuri.
Cele de mai sus au sporit succesul eclatant al Cărții alcool ce va să fie considerată de un prestigios juriu Cartea anului 2010 sau de-a dreptul „evenimentul liric al deceniului”. Lui Ion Mureșan i s-a decernat de trei ori premiul Uniunii Scriitorilor din România (1981, 1994, 2011). În 2005 a fost invitat în Franța în cadrul programului „Les belles étrangères”. În ianuarie 2014 a fost câștigătorul premiului național pentru poezie „Mihai Eminescu”.
Încă de la debut, Ion Mureşan a făcut din poezia sa un mijloc apt să disciplineze exaltările debusolante, să țină sub control plictisul, singurătatea și nebunia. Personaj burlesc și exotic, poetul transilvănean a stat departe de „pomenile naționale de notorietate“, precum și de celebritatea unui Mircea Cărtărescu, autorul cel mai răsfățat al literaturii actuale, atât în România, cât și în străinătate. Revenind, poetul clujean va să spună că ar fi fericit dacă cititorii ar prețui măcar o singură carte a sa, dar, in extremis, s-ar mulțumi ca aceiași ipocriți lectori să-și amintească doar 50 sau chiar 10 versuri din tot ceea ce a scris.
Ion Mureşan este un reflexiv și posedă în cel mai înalt grad conștiința imaginii poeticii ce adesea va să devină sfidare, altfel spus o excelentă montură a diamantului smereniei metaforice. Fire discretă, mai curând taciturn și însingurat, chiar dacă neobosit bon viveur, Ion Mureşan joacă rolul perenului rebel, ironist, cu o dicțiune adesea imprevizibilă, un artist ce trăiește cu intensitate poezia, năvalnic și în același timp cu infinită voluptate. Își extrage limfa vitală a inspirației din suprarealismul oniric și oracular tip Gellu Naum sau Virgil Mazilescu.
Conștient de propria valoare artistică, Ion Mureșan își cultivă și edifică universul imaginar și discursiv în consonanță cu propria viziune poetică, altfel spus o stare de grație naturală, condescendentă, plină de toleranță și pietate, crepusculară și halucinată, ceea ce nu exclude aluzia livrescă, căci așa cum grăiește cronicarul moldav Miron Costin „nu este alta mai frumoasă și mai de folos zăbavă decât cetitul cărților în „biblioteca universală“, în sensul goetheano-borgesian.
Sinteza tuturor acestor ingrediente este un inconfundabil timbru colocvial, cu impactul scontat, epico-dramatic al lexicului omului obișnuit de pe stradă sau de pe același palier cu noi. Perfect sintonizat cu tehnica croiului neo-expresionist ce-i conferă cuvântului, aparent dislocat, o invidiabilă accesibilitate și originalitate (adesea, de pildă, este foarte citat pentru poemul său devenit cult dedicat alcoolicilor sau îngerașilor paharului): „Vai săracii, vai săracii alcoolici,/cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!/ Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri/ şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere/ scrise de un şcolar stângaci/. Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă,/căci pentru El e uşor, ca pentru un copil/ ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri./ Şi numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,/ de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure/ le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc./ Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi şi transpiră cumplit de atâta fericire./ Şi până la amiază oraşu-i ca purpura./ Până la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară,/ de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde./ Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă./ Despre viaţă, aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă/ cu o caldă responsabilitate/ şi dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc,/ nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,/ ci pentru că inspiraţi de tinereţe/ ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante./ Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici./ Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului/ şi îi invită pe alcoolici să privească/.Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă/ decât un petec de iarbă,/ tot e ceva peste fire./ Până când se scoală unul şi strică totul./ Şi zice: „În curând, în curând va veni seara,/ atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”/ Atunci unul după altul se scoală de la mese,/ îşi şterg buzele umede cu batista/ şi le este foarte, foarte ruşine”.
Poetul scria într-unul dintre eseurile sale din anul 2000 că poezia, cităm din memorie, este cea mai credibilă dovadă a existenței lui Dumnezeu, continuând cu un mesaj ce ține de artă și totodată de filozofie: cred că în poezie se mișcă ceva în cuvântul deget, ceva în cuvântul Sirius, și că în toate cuvintele există un suflet ascuns care pulsează. Într-un interviu recent formula o veritabilă artă poetică, susținând că poezia asociază două cuvinte, două lucruri care nu au nimic în comun. Ce legătură poate exista între cuvântul far și cireș?, se întreba poetul. Și totuși, pleda Ion Mureșan, poezia izbutește să facă acea călătorie pe cât de rodnică pe-atât de atractivă din punct de vedere analogic. Această călătorie are loc cu rapiditatea străbaterii spațiului pe cale aeriană. Economisești timp și viață. O călătorie fascinantă între realități îndepărtate una de cealaltă, conchidea poetul.
O pledoarie, deloc întâmplătoare, în favoarea unui neo-expresionism al anilor 2000, în siajul celebrilor fondatori Lautréamont – Rimbaud – Trakl: „Prietenii mei culcaţi pe paie în moară/ cred că visau că vor fi împăiaţi/ fluturi de lampă le incendiau răsuflarea/ – monede ale neliniştii bani blestemaţi//. Caii lor erau aşa de frumoşi/ de-ar fi avut strune îi vindeam ca viori,/ comete de aur striveau între dinţi/ când inele de sânge se zvoneau înspre zori.// Zbaturile morii planau peste prund/ ucigaşul de păsări trecea la Sabat:/ „Oh te iubesc ai murit te iubesc ai murit Domnişoară/ pielea-ţi cântă mai dulce ca lemnul uscat!”// Orice gând stârnea muzică în lucruri/ mulţi pieiră-n sunet dulce sugrumaţi -/ prietenii mei culcaţi pe paie în moară/ cred că visau că vor fi împăiaţi.”
Versatil, volubil, mereu surprinzător, poetul oferă în cea mai recentă culegere un fel de metafizică a beției universale, echivalentă cu sfârșitul lumii, de vreme ce totul a fost băut, nisipul, pietrele, argintul, aurul topit, cărțile, viermii, caii, lemnul, fierul, în fine cam toate regnurile, artele și orânduirile inventariate minuțios, sinestezic, înfricoșător, într-un climax apocaliptic, bețivilor nu le rămâne decât să delireze în pragul unei nebunii letale… Dar necuprinsă e milostivenia Celui Atotputenic, căci iată, apare, providențial, „un om cu o distilerie mică pe umăr”. Admirabile aceste versuri-litanii horror precum cele din textul Întoarcerea fiului risipitor: „Totul a fost băut./ Nici o băutură nouă nu a apărut sub Soare în timpul vieţii mele./ Nisipul pustiurilor s-a fiert în nisip şi s-a băut./ Praf de argint s-a fiert în oală de argint şi s-a băut./ Praf de aur din căniţă de aur s-a băut./ S-au băut pietrele din pahare de piatră şi încă/ din timp în timp apărea din cărţi cineva/ care vedea ceva de băut/ în piatră seacă:/ vedea şi bea./ Apoi şi cărţile s-au băut./ Viermii negri şi păsările albe s-au băut./ Peştii albaştri şi caii roşii s-au băut./ S-au băut aerul de sub unghii şi măduva din oase şi sângele./ Pielea şi părul s-au băut./S-au băut geografia şi pictura şi sculptura şi poezia,/ s-au amanetat, s-au amestecat, s-au dizolvat ca bumbuții sub limbă/ şi s-au băut./ Şi lemnul şi fierul şi rugina s-au băut./ Acoperişuri şi fundaţii,/ şi casele călăilor şi casele regale şi bordeiele/ şi şoarecii de sub casa mamei s-au băut./ Şi comuna primitivă şi comunismul şi sperma/ s-au pus la macerat şi ca nişte sucuri s-au băut./ Dumnezeule, totul a fost băut!/ Şi tot mai trece noaptea pe drum un om cu o distilerie mică pe umăr.”
Ion Mureșan nu pregetă să afirme că poeții, într-o societate bolnavă ca cea pe care o trăim mai ales acum la începutul mileniului trei, constituie medicamentul cel mai potrivit și eficient. Asemeni organismului uman, societatea, atunci când se îmbolnăvește, secretă anticorpi numiți poeți care au rolul de a se lupta cu molima, cu infecția, de a vindeca cu scrierile lor.
Poetul este cel ce ridică viziera semenului său ce dorește să se se vadă în oglindă, iar cei puțini ce-i citesc cărțile, se descifrează pe ei înșiși. Inflația actuală de poeți poate fi pusă și pe seama gravității bolii sociale pe care o dă la iveală, pe de-o parte, pe de alta, întruchipează aspirația societății de a se însănătoși. Ion Mureșan, pentru prieteni Muri, trudește de câteva decenii cu speranța eradicării acestei maladii sociale tocmai printr-un poem tămăduitor în genul Poemului care nu poate fi înțeles:
„Eu lucrez la poemul care nu poate fi înţeles./ El este o piatră neagră şi lucioasă/ din care brusc începe să crească părul aspru/ a treizeci şi trei de sălbăticiuni;/ El este mlaştină verde ce se întinde în piaţa oraşului –/ din trestiile ei latră moale, linguşitor o vulpe/ singuratică;/ El este mireasa de lemn (o, minunată mireasă/ de lemn!) – rochia vânătă,/ gura de ierburi,/ scâncetul acoperind ca un muşchi alb fereastra;/ El este văgăuna din cer şi norul de sânge ce mârâie/ în văgăuna din cer;/ El este stolul de ciori ce se roteşte cu voioşie în jurul frunţii,/ bruma neagră a frunţii mele: limba în gură e rece/ ca gheaţa şi aproape casantă,/ ca o decoraţie acordată de Dumnezeu/ profeţilor;/ El este vinul care nisip se face în gura ta.// O, vremuri pe când casa noastră înflorea pe ţărmul// unui limbaj lunecos!/ Pe când cuvintele ieşind din scorburi vorbitoare,/ asemeni melcilor urcau pe ziduri…/ Apoi, blândele, prăfoasele arhive ale ospiciilor/ unde am cercetat semnele inventate de nebuni,/ unde am întocmit o mare istorie a lor,// pe care scriind-o în chiar semnele acelea uscate/ nici eu vreodată nu am putut-o citi./ De aceea am cuprins-o în poemul care/ nu poate fi înţeles/. Văd capul rotund ca un balon de aur/ îndepărtându-se peste înaltele rafturi.// Aud valurile mării lovindu-se de zidurile unui/ înalt şi galben depozit/ şi aproape bătrân, aproape gârbov,/ cu aureola împăturită sub braţ,/ mă aşez la rând, după sute şi sute de oameni,/ să pot vedea şi eu, măcar spre sfârşitul zilelor mele,/ poemul tămăduitor,/ poemul care nu poate fi înţeles.”.