lecturi fidele
RĂZVAN NICULA

Labirintul disperării

Articol publicat în ediția 8/2020

Un doctor dedicat și empatic ar contrazice deopotrivă atât afirmația lui Mircea Eliade din Fragmentarium, cum că „nu există boli, ci numai bolnavi”, cât și pe aceea a lui Cioran, care susținea că „boala ne proiectează în afara Speciei. Orice bolnav se află în marginea zoologiei”. Cu siguranță, la fel de hotărâtă să contrazică cele două opinii este și Letiția Vladislav în paginile romanului Puzzle. Chemarea Cocorilor (editura Eikon, 2019). Autoarea, însă, nu ar face-o cu vreo seamă de argumente filozofice, mai degrabă cu argumentul pur al umanismului, al umanității. Teri (Teruș), protagonista în jurul căreia se învârte întreaga construcție literară, departe de a fi un elefant care și-a părăsit turma pentru a muri în singurătate împăcat cu senzația că viața a ajuns la final, este o pacientă diagnosticată cu necruțătoarea boală Alzheimer, internată într-un stabiliment medical pentru a fi îngrijită. Personajul nu trezește sentimentul unei valijoare uitate pe un peron de gară, chiar dacă peronul ar fi însuși acela al lui Octavian Paler, dimpotrivă, Teruș este îndrăgită de angajații sanatoriului și tratată nu numai cu compasiune, ci și cu afecțiune. Este cunoscută întregului personal datorită vieții ieșite din comun pe care a trăit-o, de care nu îi este permis să uite cu ajutorul asistentelor medicale, prin lecturarea câtorva caiete în care îi sunt cuprinse amintirile.

Tema personajului lipsit de memorie, lovit de amenzie retrogradă, anterogradă, sau chiar de Alzheimer, nu este una nouă în literatura universală. Datorită metodelor de a o păstra pe Teruș conectată la firul propriei vieți, Puzzle. Chemarea cocorilor chiar prezintă similarități cu celebrul The Notebook al lui Nicholas Sparks, unul dintre best seller-urile anului 1996, ecranizat sub același titlu în 2004. Depărtându-se, însă, de filonul comercial, capabil să stoarcă cititorului lacrimi fierbinți de-a lungul unei povești siropoase, Letiția Vladislav se concentrează pe un realism dur, care pe alocuri poate deveni relativ deranjant pentru persoanele ceva mai sensibile. Aparținând generației de scriitori care și-au făcut simțită prezența încă din 1970, prin prisma epocilor trăite, autoarea are căderea de a rememora atât momente din perioada colectivizării înfăptuite în Ardeal, cât și altele de mai târziu, anii ’70-’80, precum și cei care au urmat eliberării României de sub regimul comunist. Autobiografismul este profund și vizibil, memoriile romancierei devenind amintirile lui Teruș – povești de dragoste, suferințe, disperări, umilințe și însingurări resimțite departe de țară, experiențe trăite pe două continente – pe cel european, în România, Germania și Spania, dar și pe cel sud-american, în exotica Brazilie.

Privit prin prisma semnalelor paratextuale, titlul, foarte bine ales, Puzzle, spune totul despre ceea ce romanciera îi rezervă cititorului. Anume, o poveste spusă fragmentat, fără ca lecturarea layere-lor să pretindă strictețe cronologică. Letiția Vladislav reușește să intre perfect în pielea personajului, să-i redea modul dezordonat de gândire, alternanța dintre stările de conștiență și pierdere a acesteia, progresia în timp a bolii, incluzând incapacitatea de a recunoaște persoane sau locurile în care se află bolnavul. De asemenea, dezordinea în care revin amintirile, mai pregnante și mai stabile fiind cele acumulate la vârste fragede. Spectacolul „descompunerii cerebrale” pe care îl pune în scenă autoarea, dincolo de un realism exprimat fără vreun fel de menajamente, nu poate decât să atragă simpatia cititorului pentru personajul Teruș sau, mai degrabă, empatia acestuia. În egală măsură, inspirată este și alegerea simbolului cocorilor, având în vedere că aceștia întruchipează armonia – exact ceea ce-i lipsește bolnavei aruncate în afara propriei persoane de pierderile de memorie și de înstrăinarea de sine.

Rătăcirea lui Teruș în labirintul înfiorător al bolii, imaginată și reprodusă fără cusur de autoare, contrazice teoria dezumanizării celor loviți de asemenea nenorociri. Mai mult, în paginile volumului este redată însăși agățarea de umanitate și de viață. Ferindu-se de considerații ample asupra variatelor credințe cu privire la ceea ce urmează după moarte, în chiar sfârșitul romanului, autoarea stabilește unul dintre principiile fundamentale aplicabile personajului său: „Cândva (…) se va întoarce și va lua totul de la capăt, viața merită să fie trăită”. O nouă dovadă de umanitate, întrucât, deși pe alocuri cu atmosferă apăsătoare, volumul Letiției Vladislav este la fel de uman ca Van Gogh tăindu-și o ureche în numele suferinței și al disperării pricinuite de creație, de artă; mai uman decât amintirile oricărei bucătărese care crede că procesul de preparare cu iubire a unei ciorbe delicioase pentru copiii sau nepoții ei este un subiect de interes universal, neapărat demn de literatura adevărată.