eseu
Olimpiu NUȘFELEAN

Literatura fără consolare

Articol publicat în ediția 8/2020

Scriitorii pot fi oare salvați de ceea ce admiră? Doar de ceea ce admiră? De o calitate a atitudinii lor, dovedită dincolo de operă și în care opera nu e implicată? Cu ce gând se împacă aceștia pentru a-și valida demersul sau condiția, de multe ori precare? Cum se mișcă aceștia printre fantomele inventate de imaginația lor? Printre fantomele cercetate de conștiința lor? Poate să apară o falie între crez și conștiință, între crezul care înflăcărează imaginația și conștiința care plasează în lume imaginația? În această relație, cu ce se alege scriitorul, cu un câștig sau o simplă consolare? Și de ce natură poate fi această consolare?

Pentru Serenus, martor devotat, din Doctor Faustus, de Thomas Mann, singura consolare a rămas scrisul. Naratorul din finalul romanului recunoștea că: „Am dus la capăt o muncă pentru care eu, după firea mea, nu eram omul potrivit, nu eram născut pentru ea, dar mă chemau iubirea, credința și calitatea mea de martor ocular. Cât pot acestea da, cât poate face devotamentul, s-a făcut – trebuie să mă mulțumesc cu atât.” Condiția de martor ocular al unei epoci trebuie împlinită cu credință în realitatea respectivă, printr-o atitudine de calitate, printr-un demers afectiv, printr-o reprezentare asumată și autentică. E vorba până la urmă de calitatea crezului literar.

Lucrul se schimbă în cazul scriitorilor care trăiesc în regimurile totalitare. Realitățile sunt cunoscute și mult – dar nu suficient (de adânc) – comentate. Raportul scriitorului cu opera sa este mult contorsionat, în exercițiul creației obișnuite. Iubirea este sau devine mimată, credința mințită, calitatea operei arătându-se și ea cel puțin îndoielnică. Greu de evitat chiar o situație în care peste o operă în esență de calitate să nu planeze umbra unor suspiciuni generate de valorizarea cândva (și) prin grilă ideologică. Se consumă trăiri scriitoricești cel puțin dramatice, precum „abateri de la eul propriu”, sau „rătăciri de sine”, ca să folosim sintagme inspirate de romancierul german, dar aproape deloc sau slab consemnate, transfigurate artistic. Asemenea trăiri se desfășoară mai mult sau mai puțin conștientizate, mai mult sau mai puțin luate în seamă, înscrise de obicei într-o „socoteală nerușinată”, atât de tirani cât și de… scriitori.

Mișcări mecanice

În proza Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei, Ismail Kadare ilustrează drama scriitorului din totalitarism. Naratorul, într-o narațiune la persoana întâi, exprimă tribulațiile condiției oamenilor de condei din Albania, care pot fi, de altfel, raportate și la alte zone geografice afectate de comunism. Este vorba de scriitori adunați în jurul Uniunii Scriitorilor, instituție care dispune, ca sediu, de o clădire căreia i se conferă o anumită aură regală: „mai târziu, când va fi mutată din nou, de data aceasta pe strada Kavajei, în imobilul unde în 1938 avusese loc nunta regelui Zogu, în mintea multora și-a făcut loc ideea că o misterioasă aură regală însoțește instituția aceasta supercomunistă, ideea care a dispărut așa cum a și apărut, pentru că nu se sprijinea pe nici un argument rațional.” (s. n.) Ideile răsar și dispar, nehrănite de un sol consistent, dar misterul e jinduit constant. Fauna scriitorilor este diversă, iar aici e reprezentată mai întâi de cei adunați în redacția unei reviste: „Redacția revistei literare la care lucram ocupa două birouri la etajul întâi al Uniunii Scriitorilor. Într-unul, cel mai mic, era redactorul-șef. În celălalt, noi, ziariștii”. (s. n.) Scriitori-ziariști, adică „martori oculari” ai realității socialiste în plin avânt și implacabilă desfășurare, pe care trebuiau să o ilustreze și să o umple de elan cu scrierile lor însuflețitoare. Creativitatea era minimă, conta oglindirea realist-socialistă, cerul fără nori, marea fără furtună. Din biroul redacțional „îi puteam vedea pe cei care intrau și ieșeau din clădire. Văzuți de sus, majoritatea păreau strâmbi, cu niște mișcări mecanice, aproape comice, și cu o grabă sau lentoare din care nu se înțelegea dacă plecau bucuroși sau dezamăgiți. Asta se întâmpla mai ales toamna, care, precum se știe, e vremea delegațiilor «afară». Dar și acestea, în comparație cu ce fusese înainte, se răriseră simțitor. Au rămas doar China și Coreea, Vietnamul și, firește, Cuba sau vreo țară africană. Delegațiile arbăreșilor din Italia erau rare precum apariția unei comete.” Scriitori la vremea privilegiilor pentru compromisurile făcute. Văzuți „de sus” – oare de la înălțimea conștiinței scriitoricești sau de la „înălțimea” conducătorilor? Ambele viziuni par valabile. Între scriitori există și anumite diferențe, unii au studii în Occident, alții, mai tineri, în țări socialiste, iar alții, nici atât. „Marele lingvist E. Ҫ.” salută o femeie scoțându-și pălăria sau sărutându-i mâna, în vreme ce o tânără poetesă, naivă și dedicată ideologic, are un comportament de „curcă a realismului socialist”. În spațiul cultural erau prezente: „Invidia ascunsă, spiritul de imitație, melancolia anilor petrecuți în Franța, condensate toate într-un amestec imposibil de analizat”. Unde mai pui că „Liberalizarea climatului politic era însoțită, culmea, de închiderea granițelor.” Închiderea granițelor statului, ale limbii expresive, ale creativității, înecarea în clișeu și în inform. „Poate că într-adevăr – recunoaște naratorul – noi nu eram scriitori, ci un surogat de scriitori, așa cum surogatul de cafea înlocuia cafeaua în timpul războiului”. Sunt scriitori „făcuți” de Partid, așa cum afirmă un înalt funcționar politic. Dileme există, dar acestea nu ies din cercul strâmt al intereselor rigide: „Omul din fața mea (redactorul-șef, n. n.) venise dintr-o țară occidentală, la care renunțase pentru a se adapta noii ideologii venite din Răsărit. În vreme ce eu veneam din Estul înfricoșător și mă uitam cu admirație în direcția opusă. […] Aflându-ne la această răscruce, păream că ne adresăm unul altuia: încotro te duci, nefericitule? // Eu îi distrugeam lui un vis, iar el îmi făcea, pesemne, același lucru. Și acesta era motivul neînțelegerii dintre noi.” Descătușări înfrânte: „Deși nu o spuneau cu voce tare, mulți dintre ei așteptau alte avioane, pe cele venite din direcția opusă.” Care era direcția cercetată? Lesne de înțeles.

Minuni ascunse și vinovății ideologice

Scriitorii sunt prizonierii unui univers închis, ca și societatea sau țara. Captivi ai normelor de partid, ai teoriei realismului socialist, nu pot ieși din acest lagăr prin creativitate, deși potențial ar avea, unii dintre ei. În oglinda conștiinței apar însă imagini realiste, spiritualizate, precum imaginea unei catedrale reflectate în geamurile unei clădiri moderne proiectate de un arhitect francez. Având în vedere viața literară promiscuă în care scriitorii „înțeleg” să se complacă, naratorul – scriitor tânăr – face o asociere între instituția al cărei component este și o prostituată: „Să compari Uniunea Scriitorilor din Albania cu o prostituată mi s-ar părea ceva extrem de vulgar, ceva în genul metaforelor devalorizate, mai cu seamă după căderea comunismului. Și totuși, întrebarea despre cum ar putea fi relatată mai exact povestea Uniunii (cel puțin a celei dintre anii 1962-1967) se asocia în mintea mea de multă vreme cu amintirea unei femei pe care o chema Margarita. Îmi părea imposibil să scap de ea, așa cum se întâmplă de obicei cu amintirile ce au căpătat deja patina timpului. // Margarita era o prostituată. Casa ei se afla pe o străduță scurtă ce dădea în strada Dibrei, aproape tot acolo unde ieșea și strada pe care se afla Uniunea Scriitorilor, doar că pe partea opusă.” (s. n.)

Viața scriitorilor și viața Margaritei se desfășoară în opoziție. Margarita, „o «aia» de modă veche […] avea în jur de treizeci de ani și purta o rochie subțire de vară, care o făcea și mai tânără. Neatinsă de razele soarelui, fără vreun semn de vulgaritate, avea părul castaniu strâns într-un coc ce-i lăsa câțiva cârlionți pe ceafă, un fel de Anna Karenina fără Vronski și locomotiva ucigașă, în lipsa cărora viața îi oferise destinul unei femei ușoare într-un stat comunist balcanic, la începutul anilor ’60. // O adevărată minune de cum putuse rezista în Albania. Avea clienți aleși pe sprânceană, care aflau unul de la altul despre ea. Și care rămâneau la ea o noapte întreagă. La ora trei dimineața, maică-sa le aducea cafele, ei și lui. Clienții puneau delicat sub pernă bancnota de 1000 de leka.” (s. n.) Își duce viața promiscuă fără să transmită semne de promiscuitate, în vreme ce scriitorii, în aparență destinați unei cariere onorabile, se îneacă în promiscuitatea creației și a atitudinii comportamentale. Aceștia fac ședințe în care înfierează orice deviație de la linia Partidului și își asumă vina de a nu fi în ton cu cerințele ideologice. Margarita era jinduită, pe ascuns, ca un lucru de preț interzis ideologic („M-am trezit des și de fiecare dată îmi imaginam același lucru: umbletul meu pe străduța întunecată, fiind client al Margaritei, căutându-i poarta”), poate urmărită sau folosită de Securitatea albaneză; în „opoziție” se află scriitorii, vinovați că nu au dus dovada schimbării mincinoase pe cele mai înalte țeluri și că înșelau așteptările clasei muncitoare.

Situația neclară

La un moment dat, acumulând suficiente vinovății în ilustrarea realismului socialist, scriitorii sunt obligați să se întoarcă pe șantierele muncii, la țară, într-o acțiune de reluare a legăturilor cu realitatea, de reeducare, mișcare pe care – spun ei – presa occidentală nu a menționat-o: „La sfârșitul săptămânii, toată lumea a înțeles că nu avea nici un rost să-și facă iluzii: aveau să fie trimiși în provincie toți, în frunte cu președintele (Uniunii, n. n.), fără nici o excepție, consacrați și neconsacrați, comuniști sau necomuniști, cei care au făcut greșeli și cei care n-au făcut, împreună cu cei care aveau să le facă în viitor, cu cei care n-ar fi putut să le facă și așa mai departe. // Tot orașul vorbea numai despre plecarea scriitorilor. Unii ne plângeau de milă, alții spuneau: bine le face acestor burghezi. Erau unii care credeau că după această lovitură furia statului se va potoli pentru o vreme. Alții se temeau de contrar”. Plecarea scriitorilor (din capitală) nu e o desprindere din compromis, ci, dimpotrivă, o adâncire în păcatul falsității. În Doctor Faustus, eroul recunoaște că „Păcatul meu e mai mare decât unul ce-ar putea fi iertat, iar eu l-am făcut și mai mare, l-am dus la culme, pentru că în capul meu speculam, mergeam cu gândul până acolo încât socoteam că o necredință – chiar copleșită sub povara căinței – necredința în posibilitatea de îndurare și iertare, ar putea fi, pentru bunătatea eternă, tot ce-i mai ispititor…” În opera lui Thomas Mann e chestionată condiția creației. Scriitorii din proza lui Kadare se desfac din această condiție, păcătuiesc nu prin ispite estetice, de avânt creator, ci prin trădarea propriei condiții, a naturii și istoriei cuvântului, a naturii divine a cuvântului. Se comportă ca supuși ai necredinței în cuvânt. Nu se căiesc. Nu cer îndurare și iertare de la instanțele scrisului. Se gândesc, precum protagonistul narator din proza lui Kadare, la secvențe imaginare cu Margarita, în vreme ce își duc existența confuză: „Eram de o săptămână în orășelul B. Aveam o situație neclară: ca tânăr scriitor, eram obligat să merg zilnic la fabrica de textile pentru a cunoaște viața în producție. Ca ziarist, continuam să fac cronica săptămânalului literar la care lucram.” (s. n.) Se achită convențional de asemenea sarcini. Totul se întâmplă într-o „iarnă cenușie ca altele”. O iarnă plină de restricții, în care totul se închidea. Rămânea o speranță: „Închiseseră și ultima cafenea, dar, la ora trei noaptea, cafeaua, însoțită de cuvântul «domnule», era servită din nou la căpătâiul patului Margaritei.” Dar Margarita face mai mult. Pentru viața ei (neștiută), pentru epocă, pentru conștiința scriitorului… Nu doar răzbună o stare de fapt.

La întoarcerea la Tirana din perioada de documentare, tânărul scriitor află că Margarita și mama ei au fost mutate din oraș. „Le-au urcat pe amândouă în camion, împreună cu lucrurile lor, și le-au trimis într-un sat izolat din câmpia Lushnjei. Acolo, după ce le-au spus că va trebui să fie reeducate muncind la cooperativă, le-au dat și o locuință: o baracă minusculă. // Ele nu au protestat. Și-au aranjat lucrurile în baracă, apoi, în aceeași după-amiază, s-au dus la magazinul din sat pentru a cumpăra câte ceva. Se pare că acolo au cumpărat funia și săpunul. // Seara, după ce au mâncat și au băut o cafea, s-au spânzurat în liniște una după alta.” Scriitorii au acceptat măsurile de reeducare, cele două femei, în ciuda reputației lor, nu. Viața adevărată nu se lasă reeducată. Nu se lasă mințită. Și, prin asta, are probabil un mai mare drept la iertare. Nu se poate spune că Margarita ar fi găsit cândva o consolare în literatură, dar literatura (cu lumea ei literară) a găsit consolare în gestul Margaritei. Nu printr-un personaj, nu printr-o operă literară anumită, ci prin gestul „neliteraturizat” al unei persoane oarecare, gest care, cândva, ar putea fi exprimat într-o operă… literară. O parabolă exemplară. Realitatea este mai bogată decât imaginația!… Completată însă de… imaginar. Într-o realitate literară, conștiința scriitorului poate evolua într-un plan secund cu toate reflexele necesare, dar aceasta nu are capacitatea sau curajul să urce în expresia literară, căreia să-i dea impetuozitate. Care poate fi miza unui asemenea comportament?

Scriitorul fără operă

Conștiința mea – recunoaște naratorul – era pregătită pentru asta. […] Imaginată în fața unui palat al scriitorilor și artiștilor, orice altă clădire ar părea că ia de la palatul acela lumină și viață. // În cazul clădirii Uniunii, nu acela, sediul scriitorilor, ci căsuța neînsemnată a Margaritei ar putea fi în rolul catedralei”.

Dacă luăm în calcul, în cazul povestirii lui Ismail Kadare, relația dintre scriitor (cu conștiința sa), opera scriitorului și realitatea ca atare (totuși imaginată în cazul nostru), putem observa cum conștiința scriitorului își caută o cale de salvare, atunci când scriitorul înțelege să filtreze realitatea printr-o conștiință dedicată aspirațiilor înalte, chiar dacă nu edifică această realitate într-o operă literară. Eul „ascuns” al scriitorului e salvat, într-un fel, deși scriitorul rămâne fără operă. De altfel, principalul protagonist al prozei menționate nu reușește s-o scoată la capăt cu romanul la care lucrează („De scris n-aveam nici un chef. Manuscrisul Țiganului bolnav, pe care-l luasem cu mine, zăcea neatins pe fundul valizei.”). Poate fi socotit un scriitor categoric ratat. Rămâne, probabil, un agent al introspecției sociale, angajat într-o aventură pe cont propriu lipsită de gesturi proteice. Ratat și însingurat. Fără voce.

Visător într-o societate totalitară

Pentru asemenea scriitori-martori, singura consolare nu mai poate fi scrisul, literatura creată, fie și edificată cu ajutorul unei inspirații demonice, ci, cel mult, visul. Să fii visător într-o societate totalitară – un paradox suprem! O mare ironie a condiției scriitoricești.„Târfa” a salvat, prin gestul ei, realitatea, realitatea ascunsă, realitatea necunoscută, nenumită, a spiritualizat-o, i-a dat sens. A oferit o temă conștiinței scriitoricești. Descendența femeii în infernul promiscuității nu a fost cădere, ci, în cele din urmă, prin gestul apoteotic de final al vieții ei, s-a constituit ca piedestal pentru o înălțare care i-a schimbat condiția. Meditând la asta, scriitorul (din povestire) și-a salvat, măcar în parte, probabil, conștiința. Crezul propriu, chiar ascuns, îl menține la limita înecului. Cu ce câștig? Fără voce și deci fără nici un câștig. Trăiește o dramă ascunsă, nimănui de folos. Desigur că nici lui însuși. E nevoie de mare efort ca să încolțească aici o speranță.