cronica literară
TUDOREL URIAN

OMUL DIN SPATELE OPEREI

Articol publicat în ediția 8/2020

Am văzut multe reacții de dezamăgire după apariția cele mai recente cărți a lui Mircea Cărtărescu, Creionul de tâmplărie. Într-un fel acestea sunt justificate: acestei cărți îi lipsește stilul flamboaiant, descrierile care îți taie respirația, interiorizarea exteriorității într-o pastă epică, menită să se adreseze deopotrivă minții și inimii, veșnica alternanță între trecut și prezent, naratorul matur, meșteșugar al cuvintelor, transformat instantaneu într-un narator copil, a cărui viziune nu a pierdut nimic din sentimentele, uimirile, spaimele și încântările altei vârste a existenței sale. Toate acestea au făcut din Mircea Cărtărescu un deja abonat la lista scurtă a potențialilor câștigători ai Premiului Nobel pentru literatură și un autor român, nu știu dacă foarte citit și înțeles, dar, cu siguranță, foarte popular, în sensul comercial al termenului. În mod paradoxal, poate că dezamăgirea unora față de această carte este dată de perfecta ei transparență, de comunicarea directă, fără artificii stilistice, de intenția explicită a autorului de a transmite idei accesibile, fără vreo pretenție de construcție mai mult sau mai puțin sofisticată.

Trei categorii de texte, corespunzătoare celor trei secțiuni ale cărții, conține volumul Creionul de tâmplărie. Prima secțiune, intitulată modest Cum i-am cunoscut este, din punctul meu de vedere, cea mai interesantă a cărții. Aș putea spune că sunt fragmente memorialistice în sensul clasic al termenului, dar care ca manieră de abordare narativă aduc cel mai mult cu prozatorul Cărtărescu, pe care îl cunoaștem și îl iubim. Pentru că ele transmit în mod cert multe despre autorii în discuție, dar și despre autor. Scriind despre felul în care i-a văzut prima oară pe Șerban Cioculescu, Sașa Pană, Ștefan Augustin Doinaș, Mircea Ivănescu, Paul Georgescu etc., Mircea Cărtărescu este cel de la vârsta respectivă, cu admirația, timiditatea, fascinația, curiozitatea lui de atunci. De altfel, așa cum o mărturisește și o și demonstrează în textele despre autori pe care nu i-a cunoscut, dar ar fi dorit să îi cunoască (Eminescu, în primul rând), marea lui tentație a fost să ghicească existența vieții cotidiene a atâtor genii (cu sau fără ghilimele) ale literaturii, în anturajul lor casnic, printre problemele insignifiante din perspectiva Olimpului literaturii în care ni-i imaginăm, dar mult mai reprezentative pentru adevărata lor identitate umană. Să întrevezi omul din spatele paginilor care te-au fermecat, să-i știi privirea, ticurile, dicția, grimasele, gesturile, felul de a argumenta în timpul unei discuții sunt pentru Mircea Cărtărescu experiențe esențiale pentru înțelegerea deplină a operei de artă și definitorii pentru sensibilitatea artistică a lui Mircea Cărtărescu. Pentru că, spune autorul: „Acestea și nu inspirația, sunt interesante pentru mine, partea umană, care dă căldura și emoția operei. De multe ori acest omenesc-prea-omenesc lucrează împotriva perfecțiunii actului creator, dar cine spune că ne atrage la o operă perfecțiunea? Personal, mă atrage pielița umană, cu alunițele ei, cu impuritățile ei, de peste marmura perfectă a inspirației. De aceea sunt mare cititor de jurnale, scrisori, mărturii despre autorii pe care îi iubesc. Găsesc de multe ori mai multă forță, autenticitate în «mâzgălelile» lor făcute pentru ei înșiși și nedestinate publicului – schițe, note, însemnări aruncate pe foaie – decât în operele finite, cu care, de altfel, se amestecă de multe ori indiscernabil” (p. 20). Iată, indirect, o grilă de lectură chiar pentru cartea pe care o avem sub ochi și un răspuns pentru cei care și-au exprimat dezamăgirea în legătură cu ea.

Această primă secțiune despre viața literară de la sfârșitul anilor 1970, începutul anilor 1980 și întâlnirile esențiale ale scriitorului en herbe Mircea Cărtărescu ar putea sta sub semnul versurilor cântate de Aznavour: „Je vous parle d’un temps/ Que les moins de vingt ans/ Ne peuvent pas connaître.” Vremea în care aspiranții la gloria literară așteptau cu sufletul la gură verdictul cenaclurilor literare după discuții lungi și sofisticate, intrau la restaurantul Uniunii Scriitorilor, precum călătorii fără bilet în autobuz (pentru că accesul se făcea, în principiu, pe bază de legitimație, pe care, firește, nu aveau de unde să o aibă), stăteau cu inima cât un purice să nu intre cerberul Udriște, se bucurau ca puii lângă cloșcă de apariția mămoasă a lui tanti Miți, chelnerița care îi răsfăța, probabil singura care „recunoscuse” încă de pe atunci viitoarea lor glorie, îl admirau cu coada ochiului pe Eugen Jebeleanu, tronând singur la o masă, cu trabucul în gură, ca un monument al locului, impunător precum Carlos Fuentes, erau fericiți o zi întreagă pentru că l-au văzut pe Paler trecând să-și cumpere ceva pentru acasă, sau pentru că au fost salutați de Petre Stoica ori pentru că Mazilescu le-a citit o poezie (citea la toată lumea, unii fiind complet exasperați, îl alungau cu înjurături). O lume în care coexistau zei și burghezi, maimuțăriți de toată lumea (ca în cântecul lui Brel), în care să fii prieten cu Buduca era deja o mare calitate personală. Pentru a savura așa cum trebuie paginile lui Mircea Cărtărescu trebuie să fi cunoscut această lume, să poți contextualiza oamenii și locurile. Să o fi cunoscut pe Mariana Marin, măcar în anii (ei) din urmă, să-i fi citit poezia (asta e mai simplu), pentru a înțelege în toată complexitatea lui superbul portet pe care i-l face Mircea Cărtărescu, să-l fi văzut măcar o dată pe T.T. Coșovei la restaurantul Uniunii (eu n-am intrat prea des, locuind în Timișoara în acei ani, dar, de câte ori am intrat, era acolo), locvace, ireverențios, teribilist, pentru a admira acuratețea tabloului schițat cu…„creionul de tâmplărie”: „(… ) mă incita stilul de viață al amicului meu: avea mereu bani, nu știu de unde naiba, mergea cu taxiul, bea zilnic băuturi fine (…), se îmbrăca oarecum excentric, prilej de ironii din partea celorlalți: «ciocați», cămăși colorate, o căciuliță de vulpe… Odată a apărut la Capșa cu părul ondulat cu fierul. O anumită tendință spre boierie, spre la dolce vita, ceva din solzoșia sa Mateiu, dar în registru ușor burlesc…” (p. 94). Dar memoria lui Mircea Cărtărescu nu reține doar particularitățile prezenței fizice a lui T.T Coșovei în acei ani de început ai poeziei optzeciste. El reține și specificitatea liricii sale din acei ani. Iar combinația dintre operă și omul din spatele ei este singura în măsură să ne ofere înțelegerea nuanțată a prezenței acestui autor într-o anumită vârstă a literaturii române. „O depresie, o anumită melanholie orientală, sentimentul că «nimic nu este adevărat» și că totul devine vanitatea vanităților se desprinde din versurile lui. O poezie care stagnează ca un gaz mai greu decât aerul, un parfum uleios, prin care, uneori, străbate surpriza proaspătă a mirosului de mentă. Traian scrie de fapt veșnic o singură poezie, așa cum același motiv se repetă, cu anumite iregularități, într-un covor persienesc (sic!). Simbolul și modernismul acestei poezii sunt de suprafață, fondul ei rămâne oriental, de gazel sau de sure din Coran. Sclipirea din loc în loc a textului o dau, ca niște paiete presărate peste tot, comparațiile” (p. 95).

În legătură cu acest grupaj de texte cu substrat vădit memorialistic ar mai fi poate de semnalat faptul că în toate referințele despre sine, Mircea Cărtărescu se referă strict la aspirațiile poetului. Nicio ambiție legată de proză nu pare încă să-l preocupe, chiar dacă proza este astăzi cea responsabilă de gloria (nu mai riscăm nimic dacă îi spunem internațională) a scriitorului.

A doua secțiune a cărții, Creionul de tâmplărie, reproduce câteva alocuțiuni, rostite cu ocazia primirii unor premii internaționale sau a unor distincții ale unor universități. Dincolo de aspectul festiv, acestea sunt niște veritabile conferințe despre literatura universală, specificitatea scrisului său, căi de acces utile pentru a înțelege întreaga complexitate a romanelor sale. Sunt pagini obligatorii pentru exegeții operei lui Mircea Cărtărescu, intențiile autorului, reușite sau mai puțin, fiind esențiale pentru corecta înțelegere a unor texte, nu foarte ușor de deslușit în integralitatea lor în lipsa unor proptele de susținere, așa cum este romanul Solenoid, de pildă. Unele confesiuni par la limita neverosimilului, cum ar fi cea despre metoda autorului de a scrie romane, fără niciun fel de plan dinainte elaborat, la voia inspirației de moment. Mai ales dacă avem în vedere Orbitor, în care alternanța planurilor temporale și veșnica glisare între realism, oniric și fantastic par atât de eficient și de calculat dozate. Dar, vrem nu vrem, trebuie să-l credem pe cuvânt: „Cum lucrez eu? Imaginați-vă o fabrică de automobile care începe să facă mașina pornind de la bot și înaintând spre capătul din spate. Mai întâi face plăcuța cu numărul de înregistrare, apoi o bucățică din bara inițială, o secțiune din carburator, din elicea de răcire, prima secțiune din motor, a doua, a treia, ca niște felii de tomograf. Așa e fiecare pagină a mea: felii de tomograf dintr-un obiect pluridimensional, pe care îl scriu de parcă aș avea o imprimantă 3D. (…) În fiecare pagină coexistă bucăți din diferite locuri ale mașinii, decupate una după alta, în loc să am un plan inițial și să îi înnegresc fiecare pătrățel.” (p. 165). Și mai neverosimilă mi se pare mărturisirea potrivit căreia scrie două ore pe zi (între 10 și 12) după care se ridică fără să se mai gândească nicio secundă la carte, își vede de treabă ca orice om normal, iar în ziua următoare se pune la masă, scrie alte două pagini fără să mai recitească ce a scris în ziua precedentă și tot așa. Ca și cum ar scrie în fiecare zi câte un poem.

În fine, ultima secțiune a cărții, Gheață și foc e compusă din texte ocazionale (prezentări la lansări de cărți, prefețe, postfețe la cărțile altora), importante mai ales prin faptul că sunt semnate de Mircea Cărtărescu.

Creionul de tâmplărie este, în primul rând, o carte despre Mircea Cărtărescu, despre felul în care se raportează la literatură, gusturile sale literare, valorile în care crede, întâmplările și oamenii care i-au jalonat drumul formării către scriitorul care este azi. O carte din care cititorul va afla multe dintre secretele scrisului său, fără de care cunoașterea și înțelegerea specificității scrisului lui Mircea Cărtărescu nu pot fi complete. Categoric, este o carte mai importantă decât ar putea ea să pară la prima vedere.

Mircea Cărtărescu, Creionul de tâmplărie, Humanitas, București, 2020