poeme
Gabriel Chifu

poeme

Articol publicat în ediția 8/2020

Scriere pe apă

Viața e o scriere pe apă,
totul trece, totul dispare.
Făpturi, întâmplări, locuri,
bătăile inimii,
durere, reverii, lupte,
strălucirea lunii pe obrazul tău,
toate se pierd, se șterg,
ajung într-o colosală mașină de tocat abstractă
care le mistuie,
care le preschimbă în praf stelar,
în nimic.

Trebuie, trebuie să poată fi salvate cumva
toate acestea,
trebuie să existe un seif
unde ele se depun, se imprimă, se păstrează.

Creierul lui Dumnezeu
e seiful,
iar poemul acesta e parte din el.

Oraș în decembrie. O viziune

Cer încuiat, cer secătuit de raze.
Vorbirea și simțirea mea au devenit criptice,
nimeni nu le mai pricepe
în orașul acesta.
În jur, oameni goi pe dinăuntru,
fructe cu coajă, dar fără miez.
Nu mai încap pe străzi cu mașinile lor
se îmbulzesc, se ciocnesc isteric,
îmi doboară pereții, îmi sparg ușa,
intră peste mine în casă cu mașinile lor,
îmi intră și în creier,
continuă să meargă accelerând bezmetic și acolo,
în mintea mea,
speră să ajungă până la un capăt care nu există.

Cer încuiat,
cer secătuit de raze,
întunericul rămâne în oraș
mult timp după ce noaptea a trecut.

Toată ziua rămâne în oraș întunericul
ca o femeie tânără frumoasă goală
care-și întinde trupul strălucitor vara, pe o plajă mediteraneeană
și lenevește faraonic, încântată, până uită de ea –
întunericul, ziua.

Locul cu intrare și fără ieșire

Am plecat undeva și am ajuns în altă parte.
Am crezut că merg pe drumuri sigure, bătătorite
și m-am pomenit pășind
pe sârma aceea subțire, care mă obsedează,
întinsă deasupra prăpastiei,
în vreme ce bătea un vânt năprasnic.
Am cărat după mine cu speranță o valiză grea
în care eram convins că se află
agoniseala mea de-o viață
și, când am deschis-o, era goală.

Se face frig în miez de vară
și beznă la amiază.
Îngheț așadar și mă-ntunec:
ce lume plină de zăbrele,
și de cortine-nșelătoare,
și de poteci greșite.

Da, greșite-s drumurile toate, însă, fără greș,
toate în același loc pe toți ne duc:
un fel de azil strâmt, de piatră,
unde poți doar să intri, niciodată să ieși.

Viața e un basm

Am opt ani și m-am furișat în cameră, singur. Mă uit la mine în oglindă: trag de brațe, încerc să-mi întind pielea.

Azi dimineață m-am urcat în cireșul doamnei Popescu. Cireșele erau mari, roșii, pietroase, atât de dulci. Apoi am jucat fotbal pe câmpiuță. A fost 28 la 27. Apoi am mers la Dunăre. În drum, m-au lovit drept în piept valuri de arome izbucnite din teii de pe bulevard. Mai-mai să mă doboare. Apoi am înotat fericit în apa curgătoare, care din necunoscut vine și-n necunoscut se duce. M-am mirat de unde are ea atâta putere.

Apoi am privit îndelung o șopârlă verde care dormita în nisipul cald. Am privit îndelung o albină care culegea polen dintr-o margaretă. Am privit îndelung soarele care se îneca în fluviu, fără să se arate întristat. Și mi-am dat seama că viața e un basm, iar lumea sigur e vrăjită. Și-am vrut, cu neîntrecută râvnă, ziua aceasta s-o opresc, de-aici să nu mai plece, să n-o pierd niciodată.

Așa că m-am strecurat în cameră. Am opt ani. Stau în fața oglinzii și trag de mine. Aș vrea cumva să-mi măresc corpul astfel încât ziua de azi în mine să încapă, ca bănuții prețioși în pușculiță. Vie s-o păstrez, pururi.

Nu izbutesc și-mi dau lacrimile.

O descoperire amară

Sunt în clasa a opta și am note mari la compunere. Dar într-o zi fac o descoperire care mă dă peste cap: n-am să ajung prea departe pe drumul acesta, fiindcă nu sunt în stare să percep și să redau întregul.
Pe stradă, mă strecor printr-o mulțime de inși sluți, îndobitociți, iar eu nu rețin decât cele câteva chipuri armonioase.
Pe cer, zboară tot felul de păsări, iar eu n-am ochi și urechi pentru ciorile croncănitoare, pentru micile zburătoare umile, zăresc și aud doar privighetorile, mierlele, parcă numai ele ar fi.
Nici mirosurile respingătoare din autobuzul aglomerat spre Cioroiași nu le țin minte, în schimb disting de la mare distanță, de neuitat, mirosul tare de iarbă proaspăt cosită, adus de vânt.

Sunt defect, îmi zic, deformez, edulcorez totul. Simțurile mele nu recunosc decât partea luminoasă a lumii, caută obsesiv, în orice, paradisul. De aceea nu sunt o sursă demnă de luat în seamă.

N-am să fiu capabil niciodată să descriu întregul: partea murdară, ferocitatea, abjecția lipsesc din tablou.

Fericirea mea pierdută. Personajul incert

În orășelul natal, uneori culegeam bani de aur căzuți pe caldarâm, din razele soarelui, la asfințit. Iar peste ani, când te-am întâlnit pe tine, a fost ca și cum ar fi intrat în viața mea un munte cu păduri, cu izvoare, cu zăpezi neatinse. Acum nu mai pot să mă-ntorc acolo de unde, în fond, nicicând n-am plecat – nici în orășel, nici la tine.

Îmi amintesc străduțele care se nășteau ca-ntr-o hipnoză din fluviu, dar nu pot să mă-ntorc. Îmi amintesc mireasma ta rebelă, năucitoare, cu care umpleai fiecare cameră, oricât de umilă, unde ne-ntâlneam pe furate, dar nu pot să mă-ntorc.

Cineva foarte ludic și foarte crud a șters complet cu guma drumurile mele de înapoiere, parcă ar fi fost desene greșite în caietul lui de școală. Acel ins invizibil își face veacul prin înălțimi, cu asta se ocupă și simte o mare plăcere.

Desigur, este un personaj cu totul incert, dar îl introduc în narațiune ca să am pe cine da vina pentru trecutele mele clipe de fericire azi interzise.

Blocat în trafic. O viziune

De ore și ore, pe drumul de la slujbă spre casă, cu mașina, prins în trafic. Și am atâtea treburi urgente. Dacă nu le rezolv, se strică totul, viața mea se răstoarnă și o ia razna.

De ore și ore, înaintez ca melcul. De fapt, nu înaintez, ci stau pe loc, ba, chiar, parcă dau înapoi. Acolo, la volan, visez prostește că așa cum sunt, învins, mai neînsemnat decât o muscă, grăunte de nisip, totuși găzduiesc în creierul meu infinitul. El stă-n creierul meu așa cum se adună și se regăsește în opalul vechi de-o mie de ani toată lumina ivită pe lume în acest răstimp.

O, dar ocupat cu visarea lirică nătângă nu simt că, de ore și ore, blocat în trafic, am început să mă înșurubez, să prind rădăcini, cu mașină cu tot, în asfaltul spart.

Într-un târziu, înțeleg speriat: n-am cum să mă clintesc de aici, n-am cum să mă smulg, decât dacă mă scoate cineva cu cheia franceză, cu cleștele, cu lopata, cu gheara buldozerului.

Stare

Degeaba m-agăț eu de viața asta și vreau s-o-ntind ca pe-o peltea, să pară ce nu este – vastă și senină, n-am să reușesc.

Degeaba trag eu de timpul care mi-a rămas ca de elasticul unei praștii, și vreau să-l fac să pară ce nu este – cuprinzător și safe, n-am să reușesc, o să se rupă.

Și degeaba caut eu să mă amăgesc că nu sunt înfrânt și singur. Sunt mai singur decât ultimul om. Căci pe el nu va mai fi cine să-l părăsească. Iar de mine se despart atâția și atâția, podurile care-i duceau la mine se prăbușesc. Ba chiar eu însumi ies din mine ca un nou Houdini și mă părăsesc.

Mă scrutez cu detașare și fără milă. Sunt dezolat de ce văd. Și simt o dorință de nestăpânit să-mi dau brânci în prăpastia care observ că se cască deodată chiar la marginea drumului pe care pășesc.

Sfârșitul îmi intră în corp, clipă de clipă, de nestăvilit, pe o mie de căi, sub o mie de chipuri, ca ploaia prin acoperișul vechi, ciuruit. Ceasul e-aproape: plin fi-voi de sfârșitul meu precum soarele dimineții de lumina lui.

Zi de februarie. Un tablou

Lumină săracă, lichidă și rece,
cu ace de gheață în ea.
Cerul înnorat – foaie de hârtie
pe care cineva scrie febril, în transă,
o elegie interminabilă.
Și sufletul meu.

Nu-l văd,
dar trebuie să fie pe undeva, pe aici.
Ghemuit, asediat, scăzut.
Cam cât o pilulă de Thrombo ASS,
pe care persoanele de vârsta a treia
o iau zilnic cu puțină apă,
sperând că așa se apără
de sfârșitul inexorabil,
îl alungă sau măcar îl amână.

Un vânt tăios, înfiorător
lovește la temelie, cu osârdie,
ziua de februarie
până se prăbușește
ca un plop melancolic doborât cu toporul.

Din volumul în curs de apariție la Editura Junimea,
O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră –
stări. tablouri. însemnări. firimituri epice. psalmi. viziuni