Am construit aproximativ 5 km de rafturi

Din copilărie până în prezent am găsit o mulțime de metode de organizare a bibliotecii: alfabetic, gen literar, prieteni, cronologic, cărți esențiale, referințe. Am trăit în Sibiu, New York, Detroit, San Francisco, Monte Rio, Baltimore, Baton Rouge, New Orleans, Munții Ozark, și acum, din nou, în New York. Camioane pline de cărți m-au urmărit din oraș în oraș, ca niște câini enormi compuși din litere. Fiecare mutare este, zic americanii, un incendiu. Sute de cărți se pierd pe drum. Sute de cărți (cele mai bune) au fost împrumutate la prieteni și studenți și au rămas cu ei în trecut. Mulți dintre ei au murit și moștenitorii sau le-au ținut sau le-au aruncat. Mi-am ușurat viața cu donații la Hill Memorial Library (Louisiana State University), Librăria Illinois University Champaign-Urbana, New Orleans Historical Society, University of Iowa în Iowa City (avangarda). In casa Laurei în Lafayette, Louisiana, două mii de cărți stau pe rafturi la etajul 2, și încă o mie se prăfuiesc sau se descompun în “self-storage” în Lafayette, Louisiana. Cu mine în New York au venit 300 de cărți la care s-au adăugat 200 de volume pe an din 2016 și în continuare. Volumele adăugate le-am găsit (în majoritate necitite) pe treptele caselor din Prospect Park în Brooklyn, un cartier frumos, plin de intelectuali. O tradiție spune că o carte deosebită se da trecătorilor când e citită. In deceniul 2010-2020 eu am rămas în urmă cu proza americană contemporană din cauză că eram încă prizonier al literaturii deceniului anterior în engleză, română și franceză. Am editat și o revistă care mi-a redus radical timpul de citit ultimele răcnete scribulești. N-am scăpat: ele m-au așteptat pe treptele vilelor din Prospect Park. Mă rog, am și o muncă de „blurbare,” ceea ce înseamnă că scriitorimea îmi expediază manuscrise, șpalturi, și cărți, ca să zic cât de bune sunt. Eu sunt „blurbist” de două genuri: unul inspirat și unul educat; dacă sunt inspirat scriu o poezie în proză fără să citesc cartea — dacă o citesc spun adevărul, care de multe ori nu e plăcut. „Blurburile” inspirate o să fie eventual adunate într-o colecție de poeme în proza care o să asigure imortalitate autorilor necitiți. Cei citiți o să mă urască pe veci și n-o să câștig premiile pe care le jurizeaza. Cu o săptămână înainte de ciumă, am avut un „party” în apartamentul meu din Brooklyn, pentru prieteni și prietenii lor. Un bărbat distins cu ochelari scumpi, s-a uitat la rafturi și-a zis: „Unde-s cărțile?” Întrebarea a fost de fapt un fragment. Întreagă era, „Unde-s cărțile mele?” N-am vrut să-l dezamăgesc. Cărțile lui erau între (foarte) puținele cărți pe care le „uitasem” într-unul unul dintre orașele sus menționate. En fin, despre biblioteci și arhive am scris o carte (păi cum altfel)? Se cheamă Bibliodeath: with Life in Footnotes. Publicată în 2012, aceasta este ultima carte din lume. Știu că se publica și cărți noi, am comis trei și eu, dar Bibliodeath (Carte-moarte) pune punct la ideea de carte după cei 500 de ani de când Gutenberg ne-a rupt spinările și corupt mințile cu aceste obiecte. Nu las acest breviar fără speranță: o bibliotecă este indispensabilă iarna într-o casă din munți. Ea căptușește pereții și încălzește camera. Am construit și o casă din cărți, dar asta-i o altă poveste. Oh, cea mai bună formă de organizare a unei biblioteci este alfabetul. Și turnurile sunt OK.