Sandale verzi (Întâmplări normale și paranormale), de Alexandra Târziu, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020, 142 p.
Candidați – de neoprit – la iubirea eternă, aceea care trece bariera timpului și a netimpului, un el și o ea se confruntă cu moartea și cel rămas, cea rămasă, experimentează ori visează, trăiește sau retrăiește o intrare într-un alt timp, în care noi suntem mici, mici de tot (numai umbra lui Dumnezeu este mare, cum se va vedea mai spre finalul cărții): „Mă ţinea strâns de mână, trebuia să traversăm o pădurice de trifoi pentru a ajunge în Valea Aromelor. Trunchiurile trifoiului, flexibile, puteau fi îmbrăţişate cu ambele braţe şi atunci începeau să te legene ca pe un copil al lor. Corolele lăsau loc luminii să se strecoare la rădăcina trifoilor creând mici jocuri de paiete. Ca să ajungem în valea dorită, a trebuit să ne rostogolim mai mult pe burtă prin valurile uriaşe de pelin.” Nimic patetic, iată!, în scrierea prozatoarei Alexandra Târziu, care debuta în 1967 cu volumul Nu se poate. Cea de-a șaptea cartea a sa este o autoficțiune alertă, plină de dialoguri (unde nu încap „plânsul și scrâșnirea dinților”), un volum captivant prin ceva ce altădată se numea duioșie.
Soțul pierdut și mereu regăsit, Andrei Brezianu, personalitate publică de neegalat, este regăsit (fără „mantia de lacrimi) – ca Fido, îngerul ei păzitor – și prin intermediul acestei cărți, căci Sandalele verzi știu drumul: „Primul instinct a fost să alerg într-un suflet, dar el mi-a făcut un semn să mă temperez că aici nu e nici o grabă. L-am privit din nou în adâncul ochilor. Irisul limpede de bob de strugure cu granulele de aur răspândea o energie greu de distribuit. Îndată ce am atins coaja de sidef a Raiului, mi-au ţâşnit din cap zeci şi sute de sloiuri de argint care s-au topit pe loc la atingerea cu pielea Locului. Şi cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu restul pieselor din corp, mărunţişuri strâmbe, uzate, ruginite, vărsate acum în programul de reciclare. Îmi venea să plâng de tristeţe, deja mi-era dor de ochii mei, de părul meu, de unghia mică, de buzele mele cu care n-o să mai pot săruta Omul. […]
Apropiindu-mă de el lângă stânca albă ornată cu ciorchini de molecule, am recunoscut umărul Prea Bunului. De fapt, nu i se vedea decât umbra. Stătea cu spatele la noi şi picta pe seninul cerului norişorii comestibili de vanilie, de busuioc, de flori de salcâm pe care-i decora cu bobiţe de muştar sau mac, agrișe și alte punctișoare acrișoare. În jurul lui se desfășura Congresul Bunătății, al Milei și Iertării.” O regăsire care dă o șansă cuplului originar – de data asta, contrafactual, el va fi în stare să aducă ofrandă un măr tămăduitor, căci Dumnezeu este în așteptare, așteaptă un bob, că tot îi plăcea lui Andrei Brezianu (ca sport) bobul: „Şi acum duceţi-vă-n pace şi plantaţi ceva care să nu stârnească pofte, gelozie, războaie… Şi dacă s-ar putea, chiar faceţi o poamă care să salveze omenirea de la distrugerea totală. La urmă, vă aştept aici să-mi aduceţi bobul sau sămânţa salvatoare.”
Ca la carte. Exerciții de empatie, de Vasile Dan, col. Școala ardeleană de critică și istorie literară, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020, 170 p.
Atent la fenomenul literar românesc, la ierarhiile gata făcute, inamovibile, dar și la cele în formare (vezi seria volumelor tinerilor poeți din taberele anuale de la Săvârșin), poetul Vasile Dan – devenit un sagace comentator literar – se recomandă prin spusa lui Nicolae Manolescu din Istoria critică a literaturii române: „Despre Vasile Dan n-au scris mulți critici, dar au scris cei mai buni”.
Fără să etaleze cu grăbire verdicte, autorul ne dezvăluie: „Am citit cartea cu creionul în mână, cum s-ar zice azi metaforic, cu o cât mai mare deschidere. Adică fără sentimentul acela al unei judecăți critice infailibile pe care îl intuiești, suveran, la orice critic literar de vocație”.
Vocația poetului este empatia, îndeobște, și el alege să fie empatic cu unele dintre cărțile sosite la redacția revistei arădene Arca. Autorul cu care se deschide volumul este Nicolae Prelipceanu (Un testament poetic cinic), urmează Gabriel Chifu, căruia i se acordă un spațiu generos, fiind surprins inclusiv în ipostaza de romancier (Înapoi la roman, la epicul pur), apoi scriitori ardeleni, în special poeți – Ioan Moldovan, Aurel Pantea – mergând, prin excepție, până la colegi de redacție de la Arca, de pildă Romulus Bucur (Un lunedist ex-centric). Și volumelor poetelor li se acordă spațiu, atenție și empatie: Maria Pilchin (Prospețime lirică și senzualitate frustă), Ana Pop Sîrbu („Porumbița de lut”, O rezonanță), Domnica Pop (Haiku. Pauză. Poezie), Ela Iakab (Muzica oratoriului liric), Rodica Draghincescu (O poetă aprigă), Alice Valeria Micu (Poezia centripetă). În total, 36 de apariții editoriale sunt comentate, și nu în goana condeiului, iar numele autorilor care revin sunt cele ale lui Traian Ștef, Gabriel Chifu și, cum spuneam, Ana Pop Sîrbu. Memorabilă, foarte bine documentată, referirea la O antologie de poezie tânără (jde jderi), cea îngrijită și prefațată de Sorin Despot în urma emulației create la Săvârșin, în 2014, la a opta ediție anuală a taberei de creație, în care actanții au fost, în ordine alfabetică, Raluca Boantă, Sorin Despot, Anastasia Gavrilovici, Claudiu Komartin, Iulian Leonard, Vlad Pojoga, Iulia Popescu, Cătălina Stanislav, Aleksandar Stoicovici, Mihai (Miki) Vieru, carte apărută la editura Mirador în 2014. Minuni se întâmplă și la 89 de km de Arad, la Săvârșin, și Vasile Dan are ochi să le vadă!
Între lectură și interpretare. Eseuri, studii, cronici, de Rodica Grigore, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020, 270 p.
Rodica Grigore, universitar din Sibiu, privește în perspectivă amplă, către lume și către lecturi, re-lecturări, cu ochi proaspăt și avizat, iar unele dintre cărțile la care se oprește au mai bine de un mileniu vechime: „uluitoarea Poveste a lui Genji, semnată de Murasaki Shikibu, minunata și unica scriitoare niponă de secol XI, autoarea primului roman din literatura universală). Ca și în volumul Cărți, vise și identități în mișcare, publicat acum doi ani, autoarea este atentă la interferența dintre literatură și istorie, literatură și timp, mai ales că, precum spune un motto din Henry James (potrivit eseului Alonso Cueto. Misterele iubirii și drumurile literaturii): „Experiența nu este niciodată limitată și niciodată completă.” Cueto, scriitorul peruan în vogă chiar și în Europa, după publicarea romanului Ora albastră (2005), vede receptarea literaturii ca fiind totuși un joc cu reguli dinainte fixate: „Pactul care se stabileşte între scriitor şi cititor este întotdeauna o intimitate plină de provocări, iar pagina scrisă e spaţiul unui joc cu reguli stricte. Cititorul cere să fie condus, cucerit, şi odată ce acest pact este încheiat, el poate ierta anumite amănunte neverosimile sau chiar unele incoerenţe, însă va rămâne mereu atent la orice scădere importantă a artei scriitorului. Chesterton a definit scriitorul ca pe un criminal, iar criticul literar (cititorul cel mai neînduplecat) ca pe detectivul aflat pe urmele sale. Nu e nimic mal frustrant decât un roman promiţător care se anulează singur pe parcursul desfăşurării întâmplărilor sau prin soluţia de final aleasă de autor. E ca şi cum ai întrerupe deodată un vis frumos.” – din volumul de eseuri La piel de un escritor. Contar, escribir y leer historias, apărut la Lima (2014).
Volumul Rodicăi Grigore cuprinde: Lecturi și jocuri (În loc de prefață), Lecțiile capodoperei, Sub semnul poeziei, Repere ale prozei contemporane.
Arazia, de Ara Șeptilici, col. Autori români, Editura Vremea, București, 2019, 225 p.
Ara Șeptilici publică rar și bine (Dublul, 2006; 100 de zile până la 1000 de ani, 2014; Arazia, 2019), toate cu texte de escortă viguroase, cu semnături dintre cele mai cele: Simona Popescu, Ion Bogdan Lefter, Radu Aldulescu, Radu Vancu. Prefața Lilei Passima la romanul Arazia vorbește despre „mişcările ritmice ale unui up and down permanent între exteriorul sufocant, turbionar, tentacular din care personajul Julia reuşeşte să scape, aproape la limită, continuând jocul de-a kick-boxing între propriile amintiri, imagini şi trăiri care revin puternic şi constant la suprafaţă şi adversarul său supradimensionat, o realitate de care se face mişto din timp în timp, ca mijloc de supravieţuire şi rezistenţă. „Tentația dublului, a secundului, a ereziei, a unei alte ierarhii, este prezentă la tot pasul, chiar de la începutul cărții: Capitolul Unu. Julia 2 – așa avem scris pe prima pagină, după care retractilitatea și versatilitatea sunt înscăunate ca regine ale unui multivers în care: „tot ce e scris cu italic e de presupus fie a se rescrie, fie de a fi șters cu totul.” (bine că prefața nu e cu italice!). Dihotomia, poate singura, este la loc de cinste: „Dată fiind situaţia, îi spusese cândva cineva pe care îl iubea, nu, fără să precizeze care era situaţia. Stai şi te dai cu capu’ de pereţi, mănânci pământ şi tot ce-a mai rămas după jupuirea gâştei umflate cu nuci şi borhot de prune, pentru că cineva nu-ţi spune care e situaţia din capul lui, sau fiindcă altcineva, vreun zeu care puţea a seu, greşise o literă. Juliei începu să-i placă teoria asta cu litera greşită, ar fi susţinut-o cu sânge pe pereţi în toate crâşmele din ţară şi din străinătate dacă i-ar mai fi păsat. Şi, desigur, asta o făcu să se-ntrebe dacă îi mai pasă de ceva, dar cel mai mult de dihotomii. În fond îşi construise viaţa şi mândria pe, peste, cu sau alături de ele şi, de la un jenant moment de recunoscut, deja le căutase, nu mai putea trăi fără şinele ăsta decât hăpăindu-le, înşfăcându-le precum, după douăzeci de ani, puşcăriaşul femeia. Dihotomia îi fusese dată ca o sinecură, ca nectarul destul de amărui dintr-un macerat al unui fruct foarte rar despre care încă nu aflase cum se numeşte, dar cu siguranţă va fi aflat până atunci.
Îi plăcea şi cum sună, îşi ţuguie buzele uscate înspre di-ho-to-mi-e. Cu toate că, se gândi, ar fi putut să i se fi dat ei, special, diho-to-mie. Adică de ce să nu personalizeze? Nu era dreapta măsură, nici dreapta cumpănă, nici dreapta cumpătă. Era dreapta ta cumpătă, sau cum i-o zice. A nu se confunda cu crucea ta, aloooooooo!, acolo era clar, nici o literă în plus sau în minus sau strâmbă.”
Ara Șeptilici ne poartă, fără menajamente, printr-un multivers fuzzy, nu numai lingvistic sau gnoseologic, căci așa cum remarcă Radu Aldulescu pe coperta a patra, prozatoarea „vizează, însă, şi de această dată, experimentul, asumându-şi, desigur, nişte riscuri, pe care le depăşeşte dezvoltând, în interiorul unui monolog de o poetică existenţială aparte, o poveste despre boală, tristeţe, dezamăgiri, alienări şi toate cele ale vieţii omului postmodern, ca fruct ciudat (vezi titlul) al unei epoci revolute aflate în proximitatea apocalipsei.”