Profesorul Mircea Lăzărescu este un dedicat operei membrilor Generației 27. Despre care a scris și a organizat colocvii. O generație de care „ne-am săturat” – cultural vorbind – cam repede, sub presiunea așa zisei „actualități”; din pricină că, vezi Doamne, nu ar mai corespunde imperativelor epocii postumaniste. Exact despre asta este cartea de față. Aflat printre alumnii „Școlii de la Păltiniș”, peripatetizând cu Noica, profesorul Lăzărescu pariază pe gândul în desfășurarea sa îndelungă și cuprinzătoare. El descompune opera celor trei autori din prima jumătate a veacului XX după modul în care aceștia privesc tema timpului. Aș observa în treacăt că și în opera celui de-al patrulea component al „tetradei” (ca să trimit aluziv la ultimul Heidegger), Eugène Ionesco, tema timpului, a morții, a căderii în istorie este la fel de importantă, numai că el nu este „decât” scriitor, nu filozof. Nu pare a fi o simplă coincidență! Autorul abordează opera celor „trei muschetari” ai culturii române din perspectiva temei timpului, luând ca reper textul fundamental al lui Heidegger, Ființă și timp, și opera gânditorului din Pădurea Neagră în genere. Ce se vede la sfârșitul acestei cercetări minuțioase, ca numitor comun al acestor texte atât de diverse, este faptul că toți patru sunt gânditori crepusculari, în opera cărora se citește încheierea unui ciclu istorico-cultural, al culturii clasice, al filozofiei ca metafizică. Heidegger scrie despre sfârșitul metafizicii tradiționale europene, Cioran este, prin definiție, angoasatul tuturor „căderilor în timp”, Eliade recapitulează ontologia omului tradițional, înainte ca aceasta să se oculteze definitiv în uitarea modernității, iar Noica, prin devenirea întru ființă, își asumă melancolic (da!) condiția de ultim filozof al secolului XX, ambiționând să cuprindă lumea într-un sistem. Chemins qui ne mènent nulle part, cum sună frumos traducerea franceză din Heidegger.
Am putea începe lectura direct cu studiul (căci este așa ceva) despre punctul de reper: Heidegger. Pentru a înțelege cum se pune problema timpului și a ființei în amurgul veacului XX. „Istoria Occidentului, care este de fapt istoria ființei, pare, astfel, a fi ajuns la capăt…” sintetizează autorul eseului. Citându-l în context pe Noica: „Omenirea, acest mare animal, acest mare individ colectiv, ar trebui să simtă dacă este în pragul sfârșitului sau dacă îl trăiește deja/…/ dacă am fi în plin înec /…/dacă ar fi adevărat că «numai zeii ne mai pot salva» așa cum declară Heidegger, ar fi imposibil să nu simțim și să nu avem convulsia de dinaintea sfârșitului, să nu ne recapitulăm istoria”. Cât de optimist era Noica până și în această evocare a finis-ului! Noi trăim, vorba lui, întru acest capăt al istoriei, dar nici pomeneală să „simțim” convulsia, să recapitulăm istoria, dimpotrivă, o abhorăm. Existența întru moarte heideggeriană a fixat filozofic marea angoasă a veacului. Daseinul exprimă tocmai această solidaritate intimă între Ființă și Timp. Eseistul îl citează în context și pe Cioran: „Omenirea nu-și dă seama, dar timpul (Istoriei) s-a terminat”. Istoria eșuează nu neapărat catastrofic, ci în plictis, acedia, angoasă. Analiza profesorului Lăzărescu, pentru fiecare dintre autori, este, simultan, una în devenire, urmărind cum se transformă ideea cronologic, de-a lungul operei gânditorului, și una în profunzime, dezvăluind cum se limpezește ideea pe parcurs. La Heidegger este urmărită astfel problema Dasein-ului, a limbii ca „adăpost al Ființei”, a Tetradei (muritori, cer, pământ, zei), a locuirii, poeziei etc. Esența sacră a locuirii, de pildă, este ilustrată abundent antropologic, cum știm, și în opera lui Eliade. Antropologic, raportarea omului la timp s-a schimbat radical odată cu modernitatea. „Pe vremea lui Heidegger, ideea că omul a ajuns într-o fază în care își face singur istoria a început să devină însă problematică. Toți erau de acord – iar Eliade demonstrează pornind de la alchimie -, că modernitatea reușește să domine timpul naturii, să-l accelereze, să i se substituie. Acest fapt nu scutește însă de trăirea «terorii istoriei». Care, la Heidegger, se resimte prin locul important pe care-l acordă în structura dasein-ului angoasei și existențialului a-fi-întru-moarte. (…) Doar Noica, la periferia Europei, cu un optimism imbatabil, continuă să parieze pe temporalitatea devenirii, aflată într-un raport special cu un Unu de inspirație neoplatonică care, însă, nu e «dincolo de ființă». Ci în largul ei cuprins, fiind, într-un fel, părintele deveninței”. Cum sună una dintre ultimele conferințe ale filozofului german: Sfârșitul filozofiei și sarcina gândirii. Rămâne o datorie a gândirii și în amurgul filozofiei! Poate chiar mai importantă decât în zorii pre-socratici!
Cei trei gânditori români, sub influența unui saeculum care rămâne de analizat, percep, fiecare în felul său, sfârșitul acestui eon istoric. Cioran meditează permanent la omul căzut în timp. Timpul, istoria sunt pentru el semnele condiției precare a omului. „Pentru Cioran timpul istoriei s-a terminat definitiv”. „Da! Omul, care a fost pe vremuri alungat din Paradis în Timpul Istoriei, se prăbușește acum și din acest timp, odată cu Istoria care s-a terminat” sintetizează autorul. Mistic, prin trăirea paroxistică a tuturor contradicțiilor existenței, Cioran vorbește adesea de extaz (există o anexă în carte dedicată misticii renane, lui Meister Eckhart), despre acedia (ruptură a timpului, invazie a nimicului), scrie o „apologie a vidului în marginea Dumnezeului creștin”. „Ceilalți cad în timp – scrie Cioran – eu am căzut din timp…pentru că l-am vorbit prea adesea de rău timpul se răzbună, mă pune în poziția cerșetorului, mă silește să-l regret. Infernul este acest prezent încremenit, această tensiune monotonă, această eternitate răsturnată ce nu se mai deschide spre nimic, nici măcar spre moarte…și devine timpul Diavolului”.
Dacă Cioran transcrie o frenetică experiență personală, interioară a timpului, Mircea Eliade ambiționează să ofere un model universal al evoluției culturale a omului, începând din illo tempore. Istoricul religiilor întreprinde, spune autorul, un fel de „arheologie a culturii”, hermeneutica simbolurilor trezind o memorie uitată a omenirii, oferind sensul devenirii temporale. Fie că avem de-a face cu modelul timpului mític, al eternei reîntoarceri și reînnoiri la fiecare An Nou, fie cu modelul timpului iudeo-creștin, liniar, țintind spre viitor, polaritatea sacru – profan este un „algoritm” de o eficiență explicativă perfect valabilă și azi. Eliade nu a făcut propriu zis „filozofie”, dar „ontoteologia” sugerată de el ambiționează o imagine totalizatoare asupra omului, precum clasicele sisteme filozofice. Timpul sacru vs. Timpul profan – istoric ne oferă un model binar, pe cât de simplu, pe atât de fertil analitic. Hermeneutica lui Eliade (o hermeneutică creatoare, subliniază autorul, de opus hermeneuticii suspiciunii a lui Freud sau Marx) oferă și descifrarea prezentului. „În prezent se petrece o gravă perturbare a temporalității umane. Dispare trecutul, evidențiat tradițional prin periodica coborâre regeneratoare la timpul originilor. Și dispare, de asemenea, și viitorul, pe care escatologiile și apoi utopiile – cum era cea comunistă – au încercat să îl valorizeze în numele istorismului; și, pe care, de fapt, l-au devalorizat”. Analizând studiile lui Eliade despre alchimie, ca doctrină a perfecționării spirituale, se observă că de acolo începe „modernitatea”, preluarea controlului de către om asupra timpului naturii, timpul uman ajungând astăzi să i se substituie cu totul. Aceasta este desacralizarea, metalurgia dobândea un „caracter obstetric”, ea face să se nască. Cei care văd în opera lui Eliade doar dimensiunea istorică, ignoră ideea de mai sus, asupra căreia autorul eseului de față insistă cu dreptate, dincolo de modelul hermeneutic propus, opera lui Eliade este actuală și prin această fină sesizare a „schimbării la față” a timpului antropologic. Spre o escatologie ce intră și ea în schemă.
Constantin Noica pare a se încadra mai greu în acest tablou cu gânditori crepusculari, prin „optimismul său aproape maladiv”. El ambiționează să edifice o ontologie care acceptă grade diferite de ființă. Ca în structura mítică eliadescă, pentru Noica sfârșitul (filozofiei) este punctul unui nou început. „După ce i s-a luat totul filosofiei, ea a rămas cu o singură problemă de la început: ființa (în sens elaborat, dialectica). Dar cu aceasta poate recuceri totul”. Trebuie doar regândită ființa. Timpul, este „înțeles ca o curgere staționară în orizontul unei deveniri staționare”. Profesorul Mircea Lăzărescu îl încadrează pe Noica și în contextul istoric – singurul dintre cei trei pe care l-a cunoscut în propriul corp, cum s-ar spune. Mai întâi o frază aparent izolată în context prin care observă că filozoful a fost nevoit să-și construiască sistemul „în afara unui mediu academic critic”. Apoi: „Noica se afla, la limanul dintre două lumi, așa cum, de altfel, intuia. El aparținea însă, cu toată viguroasa și optimista sa deschidere spre viitor, – cu tot «optimismul său nebun» cum formula Cioran -, mai mult acelei lumi ce se afla în amurg”. Privirea de tip fenomenologic pe care eseistul o aplică celor patru autori este a unui analist atent, preocupat să înțeleagă nu numai conceptul abstract de „timp”, ci un fel de raportare personală a gânditorilor la fluviul timpului – istorie. „Analiza semantic fenomenologică a lui Noica ridică problema: în ce măsură originala sintagmă a devenirii întru ființă, nu este o expresie a sensibilităților (precarităților) specifice rostirii românești. Motiv pentru care, traducerea gândirii lui Noica în limbi cu tradiție filosofică majoră, așa cum ar fi germana, ar putea întâmpina un plus de dificultate”, scrie prof. Mircea Lăzărescu. Cu luciditate și exactitate care erau și ale Magistrului. În cazul lui Noica, omul cu biografie aparte încercată de „teroarea istoriei”, asta încarcă meditația sa despre devenință cu un sens aparte. De dignitate Europae, text oarecum testamentar, ilustrează perfect o astfel de conștiință luminos crepusculară.
Avem de-a face cu o carte fertil îngrijorată. Sub haina analizei strict academice și riguros încadrate în jargonul de specialitate se simte freamătul interogației afective despre destinul culturii europene (și, firește, românești) la care cei trei cărturari ne-au cuplat în ultimul moment de europenitate al culturii noastre cu marea cultură modernă. Iată schițată o geografie lirică: „…Rășinari-ul lui Cioran…Iar peste Carpați, Bucureștiul lui Eliade…mai spre sud, către Dunăre, Alexandria, de unde se trage Noica…Oameni ce s-au frământat în cursul vieții lor, gândind despre timp. Vremea celor trei muschetari a trecut… A murit și ea… Într-un crepuscul…O bravă lume nouă a reînceput complicatul ciclu al eternei reîntoarceri sub semnul ineluctabil al deveninței”.
E o carte fertil îngrijorată.
Mircea Lăzărescu, Gâlceava înțelepților
în jurul timpului. Cioran, Eliade, Noica și…
Heidegger, Brumar, 2017