meridian
Ivan Ignatev

Din poezia avangardei ruse

Articol publicat în ediția 10/2020

Ivan IGNATEV

(1892–1914)

Numele adevărat: Kazanski. Născut la Sankt Petersburg, tatăl său fiind negustor, iar mama, prin căsătorie, salvându-se din umilința șerbiei. În 1910 termină școala reală, pe când se afla în ultima clasă publicând o revistă satirică. De la zece ani e pasionat de teatru, visând la o carieră de actor și regizând spectacole de amatori.

Debutează în revista Teatrul și arta (1909), unde, pe parcursul a patru ani, publică eseuri. În 1911 face cunoștință cu Igor Severianin și aderă la egofuturism. A fondat editura Vestitorul petersburghez, aici fiind tipărite cele mai multe din almanahurile egofuturiștilor și nu numai (Urna portocalie, Vulturi peste abis, Lanțuri de sticlă – 1912; Darurile lui Adonis, Zasaharie krî” – titlu ciudat, cifrat, „Lovește, dar ascultă”, „Celestotranșeele”, „Cranii devastate” – 1913). Publică volumul De-ale teatrului (1912). Din 1913, după ce I. Severianin se retrage din mișcarea modernistă, I. Ignatev devine liderul Asociației egofuturiștilor, declarându-se președintele Areopagului. Tipărește broșura Ego-futurii, în care teoretizează principiile acestora, unele din ele fiind: „Să lichidăm ritmul, deoarece el amintește de o neîncetată cădere de stropi reci pe creștetul capului”; „Să creăm un nou limbaj în locul celui prin care comunică târgovețele și măturătorii”; „Să ne dedicăm integral creația contemporaneității”. Îi apare volumul de versuri Eșafodul. Ego-futurii (1913).

În ziua nunții sale (24 ianuarie 1914) se sinucide, tăindu-și beregata cu un brici. Post-mortem, unele poeme îi apar în almanahul moscovit Mâinipicioare.

Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

* * *

Lui Vasilisk Gnedov

De ce nu-s eu arcata străpungere?
De ce prizonieratul destinului?
De ce nu Mundomediana Axă,
Ci doar Mundomediana Luptă?

De ce născând naște-voi?…
Murind trăiesc?
De ce Înviind voi muri?
De ce Eu nu sunt decât „eu”?

De ce „eul” meu e Ghid Etern,
Ghid Etern fără Chip?
De ce Neînceputul înspăimântă
Infinitul Sfârșitului?

Nu cunosc Cheia Circumferinței,
Știu: termina-se-va Goana
Și-atunci voi vedea întregul Sonor
Și deplinul Spectru îl voi auzi.

(1912)

OPUS: + – S:

Lui Vs. Meyerhold

Zâmbi-va Elegiaca Vidmă
Cățea-Șacal a visurilor Prospective.
Se cațără la cer inscripțiile Venerice
Pe umărul Palatelor în Răspândire.

Sămânța de maimuțoi e adunată-n capsulă
Și pieptănat, parfumat e negrul Duh.
Rămășițele
Unghiilor în Mănușă –
Se Tăinui spre-a se Stinge. Atât.

Deschideți Copca, Cheutoarea ce Șochează
Și urcați în aero-cabina netedă-chelbe.
Eu ca vântul o să VĂ port pe-o-Nțeleaptă Potecă
În Republica Subjugatelor Amibe.

(1913)

ONAN

Cheamă.
Răspunde.
Chinuiește.
Așteptata.
Nedorită –
Radioasele –
Tale!
Afurisită –
Pocăită
Mângâie
Cu fidelitatea morților!
În stema statului
Lipind Creierul…
……
Cu-atât mai strașnică și
Mai dulce
Prigoana!…

(1913)

FLACĂRĂ-N CLIPIRE

Vederile cu-Afurisenia sunt molitvelnice.
În nămolirea simțămintelor –
albie-ngustă,
Hârtoapele sure
Sunt indolente ca o langustă.

Inima o Încurajez cu Disperarea,
Închizând ochii beau spuma ca pe-o ispită.
Fără scop pocăința –
Furtună Tihnită.

Aștept. Se termină treptele –
Al Inegalității Semn Luminos
sau opac…
Ce vrăjitoare Contura-va
Noul Zodiac?

(1913)

OPUS: 800447

Câinoșenia demult e-abandonată –
Castraților, vă salut.
Chiar de mă avânt arareori cu mono-taxiul la Alergări
Sfidând regulamentul,
Deja nu mă mai caut pe Mine Însumi, pe Oleg și pe Loletta As.
Acesta e doar – „Antrenamentul”.

(1913)

* * *

Eu trăiesc o viață de Jertfă…
Călău fără suflet, necruțător!
Îmi voi rupe toate cătușele –
Asta o vreau, o spun tuturor!

Dar voi muri când ordinul
Îl va declina vestitorul Milos…
Râvnesc morțile în jețul NECINSTIT!
Vreau! Vreau! Vreau! Sunt bucuros!…

(1913)

OPUS: – 5515

De ce, de ce Noi am fi obligați?
De ce NEDORINȚA e rob?
Neliber cu libertatea legat
Eu nu sunt decât un crap orb.

Mie scumpe mi-s, dragi mi-s Electric
Eșafod, Închisoare, Cain.
Zâmbetele Sadice-ale Metropolitanului,
Cinematograful Divin.

Râvnesc Nefirescul Tragism…
Turnați-mi, vă rog, vin!…

(1913)

MEREUL

Lui Arkadi Buhov

În frigul arșiței toropitoare
Extazul e apter, nu zboară.
Mă împrizonierez cu Îmbărbătătoarea
Eternă-ultima-oară.

Cu Tainica-mi înfrânare
Eu sunt Stăpânul a toate,
Supus războinic,
Multipla unitate.

Mergem pe căile ce albăstresc
Și Eu și El!…
Departele-Aproape! – Eu nu Te doresc!

(1913)

MAREA ASUPRIRE

Conștiința-mi voi făuri-o din Fildeș
O voi trage de sfoară ca pe o paiață
Trandafirii negri vor crește pe Răutatea Aurită
Va exploda Triunghiul de Subpământeană Față.

Vă Voi Aprinde Toate Cifrele Infinitei Ticăloșenii
Verzi Sandviciuri cu Alergătoare Lornioane.
Tăiați, înțepând cu retortele, Obidirea și
Vor fi uitate Paradisuri de Portabile Bastioane.

(1913)

CONTINUITATE

Depărtații maci ne-ademenesc în lume…
În ura gloatelor
Semănăm tomnatice grâne

Și prin temerare asalturi alpine
Înălțăm domnitorul Turn
Pentru Sine

Spre a dărâma etern râvnit
Neschimbatul
Existenței Mit.

(1913)

* * *

Astăzi mă voi duce unde răsună valsuri vesele
Și voi plânge ca un sfărâmat Arlechin trubadur.
Iar ea se va apropia, să-mi spună: Nu te-ntrista!
Însă și cu dânsa-mpreună voi fi foarte singur.

În această savană de adio
Sărut Chipurile Născocirilor hilare
Și-apoi plec pe-nepătată Cale
Spre Hotarul fără de Hotare.

(19.XI.1913)

* * *

Arcanul e aruncat de gâtul Veșniciei
Și ea va ajunge jalnică în mâna cerului;
Cel abandonat de Moarte
Îi va căsca-n față Destinului.

Să tragi cu ochiul la Ventilatorul Infinitului
Și cu grabă iar să-l închizi, la locul lui să șadă.
Să te oferi Adoratei lipse de griji
Dragostea aruncându-ți în Topitoarea de Zăpadă.

(1913)

* * *

Pe tine, Navine din ziua prezentă,
Te salut printr-o radio-depeșă, firește.
Cât mai curând Agață Pământul de Moarte
Și Goana fotografiilor o stăvilește.

Cu benzina brichetei aprinde-ți
Cinci Sori și patruzeci de Selene pe an
Și cu ritm Nou și Năvalnic
Cosmosul își va contura propriul Bolovan.

(1913)

OPUS: 15369

Cu furtuna Rozelor gropi-pâlnie cheamă
Din țevile din Tăietură. Iau aminte
Că pentru mine nu e deloc sonoră
Lovitura Trăgaciului în al Fierului dinte.

Pe mult timp Nevoitului mijlocaș
Să i se închidă Spăimosul salut A TOATE.
Și sunt morocănoase pustiile Vecine –
Decât NIMICUL mai pustnice toate.

Și aceasta se numește „METROpolitan”.

(1913)