În științele spiritului se vorbește demult despre teme și motive ce migrează de la un capăt la altul al lumii, traversând lent dar tenace, înainte și înapoi, granițele – reputate drept etanșe – ale diverselor limbi, literaturi și civilizații. Dinamica lor, numită „influență” (deși cam impropriu, multe fiind de fapt con-fluențe), constituie metabolismul însuși al Culturii.
Din asemenea crâmpeie, care de obicei trec neobservate, se încheagă uneori anumite personaje rătăcitoare – mult mai vizibile, acestea – care evadează din paginile operelor de baștină, spre a se introduce, mai mult sau mai puțin discret, în alte cărți, fie ale aceluiași autor, fie ale altora.
Printre „nomazii” ficțiunii, cel mai faimos este, fără doar și poate, don Quijote, cel emulat urbi et orbi, și nu numai în literatură ci și în viață. Părintele său literar a pus însă în circulație și un al doilea personaj de același soi, deși nu de egală anvergură, ale cărui rătăciri prin lumea largă îmi propun să le urmăresc în paginile ce urmează.
1.- Miguel de Cervantes Saavedra
Țigăncușa
Fermecătoarea Preciosa (sau „Prețioasa”, cum o numește autorul versiunii românești) este protagonista primeia și poate a celei mai cunoscute dintre Nuvele-le exemplare cervantești.
Iată-i mai întâi portretul:
[…] o ţigancă bătrână, ce putea fi pensionată în ştiinţa lui Cacus, crescu o fată şi-i puse numele Preţioasa, învăţând-o toate ţigăniile, toate felurile de înşelăciuni şi dibăciile furtişagurilor. Ajunse aceasta cea mai neîntrecută dansatoare din câte se găseau în toată ţigănia, şi cea mai frumoasă şi mai mintoasă din câte s-ar fi putut găsi nu numai printre ţigani, ci şi printre toate frumbasele şi mintoasele cărora li s-ar putea duce faima în lung şi-n lat.
Perfect integrată, așadar, ambientului marginal în care trăiește, Preciosa beneficiază, pe de altă parte, de avantajul comparativ al unei înfățișări fizice și unei înzestrări intelectuale net peste medie.
Porni Preţioasa bogată în colinde, strigături, seguidille şi sarabande ca şi-n alte stihuri, mai cu seamă balade, pe care le cânta cu farmec deosebit. Căci vicleana de bunică-sa îşi dădu seama că asemenea jucărioare şi vorbe de duh, la puţinii ani şi la multa frumuseţe a nepoatei, nu se putea să nu fie momeli şi imbolduri preafericite ca să-i sporească cheagul, aşa că-şi făcu rost de ele şi le căută pe toate căile cu putinţă, căci se află şi poeţi care ajung la înţelegere cu ţiganii şi le vând operele lor, aşa cum sunt unii pentru orbi, născocindu-le miracole şi mergând la parte cu ei.
Nu e de mirare, căci, așa cum vom afla – și cum ea însăși va afla – mai târziu, copila fusese răpită în fragedă pruncie de către țiganii ce o crescuseră, din casa unor oameni de vază din Murcia, pe care ea îi va regăsi la sfârșitul istoriei.
Cervantes își țese așadar nuvela pe o urzeală folclorică, povestea copilului găsit sau furat, ce revine și în fanteziile infantile sau în delirul nevroticilor, ca „roman de familie”, studiat între alții chiar de Freud. Autorul, s-ar zice, anticipează viziunea psihanalitică, în sensul că erotizează libretul cu pricina, canalizând atenția cititorului de la misterul originilor Țigăncușei, către acela al sexualității acesteia. În plus, el „secularizează” clasicul happy end al basmelor, introducând în contextul respectiv o semnificativă notă realistă, de nuanță (să-i zicem) „mercantilă”. Curtată de un tânăr cavaler îndrăgostit, eroina îi opune o castitate inflexibilă, dar nu ca valoare în sine, ci ca una de schimb, destinată unor tranzacții pe cât posibil mai avantajoase. Virginitatea păzită cu zel e un „giuvaer”, al cărui preț nu poate fi decât sporit prin străvechea artă feminină a promisiunilor repetate și îndelung amânate. Acesta este sensul ordaliei erotice la care ea își supune supirantul: doi ani de conviețuire de probă, conform uzanțelor țigănești, dar „albă”, după condiția pusă de cea în cauză, la capătul cărora „fecioria” ei se va pleca, eventual, sub „jug[ul] sfânt” al căsătoriei.
Şi Preţioasa zise :
— Eu, domnule cavaler, deşi sunt țigancă sărmană și de obârşie umilă, am aici înăuntru un anumit duhuleț nătrușnic ce mă împinge la lucruri mari. Pe mine nu mă mișcă făgăduielile, nu mă năruie darurile, nu mă clintesc supunerile, nici nu mă uluiesc complimentele drăgăstoase și, cu toate că n-am decât cincisprezece ani, pe care, după socotelile bunicii, am să-i împlinesc de Sfântul Mihail ce vine, sunt de mult bătrână la gânduri și pricep mai mult decât îmi făgăduieşte vârsta, mai degrabă datorită înzestrării mele fireşti decât experienţei: de la una sau de la alta știu însă că patimile iubirii, la cei proaspăt îndrăgostiți sunt ca nişte izbucniri nesăbuite ce fac ca voința să-și iasă din ţâţâni, aşa încât aceasta, trecând nebuneşte după dorinţă şi, crezând că are să dea de slava ochilor ei, dă de iadul amărăciunilor. Dacă obține ce doreşte, dorinţa scade odată cu stăpânirea lucrului dorit și poate că atunci când ţi se deschid ochii înțelepciunii, îți dai seama că e nimerit să urăşti ceea ce mai-nainte ai adorat. Temerea asta naşte în mine asemenea bănuieli încât nu mă încred în nici o vorbă și mă-ndoiesc de multe fapte. Un singur giuvaer am şi mi-e mai de preţ decât viața, și anume neprihănirea şi fecioria mea, şi nu mi-l voi vinde nici pe făgăduieli, nici pe daruri, pentru că tot vândut s-ar chema că este. iar dacă ar putea fi cumpărat, ar avea parte de puţină preţuire: nu mi-l vor răpi nici viclenii și nici înșelăciuni; ci gândesc mai degrabă să mă duc cu el în mormânt şi poate în cer, decât să-l pun în primejdie de a fi atacat şi pângărit de năluci şi închipuiri visate. Fecioria este o floare pe care, de-ar fi cu putinţă, nici cu gândul n-ar trebui s-o laşi întinată. Trandafîrul tăiat din tufa lui, ce iute şi ce lesne se ofilește! Unul îl atinge, altul îl miroase, acela îi smulge petalele şi, în cele din urmă, se ofilește în mâinile bădărane. Dacă domnia ta, domnule, nu vii cumva decât după prada aceasta, n-o vei putea lua decât ferecată cu legăturile şi lanţurile căsătoriei, căci dacă e să se plece fecioria, atunci s-o facă sub acest jug sfânt, pentru că atunci nu înseamnă s-o pierzi, ci s-o folosesti în tocmeli ce făgăduiesc doar câştiguri fericite; dacă voieşti a-mi fi soţ, îţi voi fi soţie. Dar multe condiții şi cercetări trebuie îndeplinite mai întâi. În primul rând trebuie să ştiu dacă eşti cel ce zici că eşti; apoi, încredinţându-mă de acest adevăr, trebuie să părăseşti casa părinţilor domniei tale și s-o schimbi cu şetrele noastre şi, îmbrăcând straie de ţigan, să urmezi doi ani la şcolile noastre, răstimp în care ne vom lămuri de felul dumitale de a fi, domnia ta de al meu, iar la urmă, dacă domnia ta vei fi mulţumit de mine şi eu de domnia ta, mă voi încredinţa domniei tale şi-ți voi fi soție; până atunci însă cată să mă tratezi ca pe o soră și eu am să te slujesc cu umilinţă. Şi trebuie să ţii seama că în răstimpul acestui noviciat s-ar putea să-ţi redobândeşti văzul pe care acum ţi l-ai pierdut pesemne sau, cel puţin, îți e înceţoşat, şi să vezi că era mai bine să fugi de ceea ce urmăreşti acum cu atâta înverşunare, iar după ce-ţi vei recăpăta libertatea pierdută, o bună căinţă face iertată orice greşeală. Dacă vrei cu aceste condiţii să intri ca soldat în oştirea noastră, hotărârea e-n mâinile domniei tale, numai că de vei încălca fie şi numai una din ele, n-ai să ai parte aici măcar de-un deget de-al meu.
În românește:
Sorin Mărculescu
*
2.- Federico García Lorca
Preciosa și vântoasa
Personajul reapare sub același nume într-o „romanță” de Federico García Lorca. El o preia pe Preciosa de la Cervantes, dar nu de unde o lăsase acela – repusă în drepturi și căsătorită pe potriva rangului redobândit – ci, ai zice, din preambulul istoriei. Poetul din Granada face dintr-însa, din nou, o țigăncușă (atribuindu-i astfel un loc și un rol firesc în cadrul celebrului său Romancero gitano).
Preciosa lorquiană devine, tot ca la Cervantes, polul unei irezistibile atracții, amplificate, și aici, de eschivele eroinei. Mai mult, poemul face din atracția respectivă o stihie cosmică, ce erotizează întreg Universul. În așa măsură încât copila abia nubilă va deveni ținta unei tentative de viol, din partea priapicului „vânt verde”, întrupat ca Sfântul Cristofor (care, în mitologia gitaano-andaluză, e reputat pentru nedomolitul său apetit sexual și performanțele-i pe măsură).
În luna-i de pergamină/ răpăind, vine la vale/ Preciosa, pe o cărare/ de dafini și de cristale./ Tamburina ei alungă/ liniștea fără de stele,/ ce cade unde talazul/ își cântă noaptea cu pește./ Colo sus în vârf de munte/ ațipesc carabinierii
de pază lâng’ albe turnuri/ unde-și au sălaș englejii./ Iar țiganii dintre valuri/ ’nalță, ca să se desfete,/ ghioace în chip de chioșcuri/ și crenguțe de pin verde.// Răpăind din tamburină/ Preciosa vine la vale./ De ce-o vede, se și iscă/ vântul ce nicicând n-adoarme./ Un Sân’ Cristofor gol pușcă/ și tot numai limbi celeste/ se uită la ea și-i sună/ dintr-un cimpoi ce nu este.// Copilă, ți-aș ridica/ rochia, să te văd mai bine/ și roza ce-o ai sub pântec/ în degete ți-aș deschide.// Fata zvârle tamburina/ și fuge fără de-oprire./ Vântul-hăndrălău pe urme-i/ cu o sabie fierbinte.// Zarva mării se încruntă./ Pălesc măslinii livezii./ Cântă flautele umbrei/ și gongul lin al zăpezii.// Fugi, Preciosa, fugi, Preciosa,/ că vântul verde te-o prinde!// Fugi, Preciosa, fugi, Preciosa,/ ia vezi-l pe unde vine!/ Satirul stelelor joase/ cu limbi strălucind haine.// Preciosa, -nfricoșată,/ dă buzna dup’ adăpost/ în casa ce-o are-acolo/ consulul din Albion.// La țipătul ei, jăndarii/ coboar’ alergând din munte,/ cu mantăile lor negre/ și chipiele pe frunte.// Englezul îi pune-n față/ o cană plină cu lapte/ și un păhăruț cu gin,/ ce copil’ a-l bea nu poate.// Și pe când ea povestește/ de-așa pățanie spăimoasă,/ din olanele de-ardezie/ cu furie mușcă vântoasa.
Traducere din spaniolă:
Victor Ivanovici
*
3.- Odysseas Elytis
Un vis cu Preciosa
Visul erotic al lui Odysseas Elytis își are sursa imediată în Lorca, pe care poetul grec, alături de confrații săi din așa numita „Generație de la 1930”, îl descoperise și studiase cu fervoare în timpul și, ai zice, în pofida ocupației germane a țării sale (1941-1944).
De la țigăncușa spaniolă, Preciosa elytiană „moștenește” atracția puternică (și destul de perversă, în speță pedofilă) pe care o exercită asupra subiectului masculin. De la Cervantes (dar, probabil, tot prin Lorca) îi vine posibila motivație venală erotismului de „curvuliț[ă] infantil[ă]” și mai ales subtilul joc al avansurilor și sustragerilor ei, demne de o experimentată allumeuse. În fine, de la Lorca provine posesiunea frustrată din final, pe care Elytis o pune însă pe seama trezirii din vis.
1. — Intrarea unui cinematograf care nu amintește de niciunul din cele cunoscute; de altfel, pare închis. Nu se văd fotografii în vitrine iar pe afară nu e nimeni, nicio mișcare. Doar în fund, la ghișeu, o casieriță care, după câte îmi dau seama, stă de vorbă cu o fetiță. Mă opresc pe trotuar, îmi scot portofelul și mă prefac că aș căuta ceva înăuntru, ca s-o pot observa pe copilă, care îmi place. Pare să aibă vreo doisprezece sau treisprezece ani, e sărăcăcios îmbrăcată, are picioare subțiri, dar cu sânii precoce rotunjiți. Ține în mână ceva, parcă niște bilete de loterie sau un mănunchi de fotografii, lăsând impresia că a ieșit pe străzi ca să le vândă.
Fără să-mi dau prea bine seama și, pe când afară se înserează, ea a venit lângă mine, e lipită de trupul meu și ridicându-se pe vârfuri, îmi vorbește confidențial la ureche. Îi simt respirația pe față și căldura ei invadându-mă cu totul; ba chiar, chipurile ca să o ajut să ajungă la înălțimea mea, o apuc pe la spate de o fesă, și i-o simt goală în palmă – într-atât de ușoară și diafană îi e rochița. Totuși, nu înțeleg deloc ce îmi șoptește… Singurul lucru pe care îl rețin e că o cheamă Preciosa – și, după cât de dispusă se arată, trag concluzia că, poate, face parte din tagma curvulițelor infantile și că vrea să vină cu mine – ceea ce, desigur, îmi ușurează efortul. Îi explic că locuiesc singur și că poate să mă urmeze la mine în apartament; dar nu, nu e asta, am înțeles-o greșit. Fără să se supere câtuși de puțin, dimpotrivă, făcându-mi tot soiul de grații, îmi arată hârtiile pe care le are în mână și, în cele din urmă, îmi dă de înțeles că într-adevăr le vinde și că ar trebui să-i cumpăr câteva. Dezamăgit, îi spun că nu mă interesează astfel de lucruri.
2. — Între timp am înaintat și acum suntem pe holul unei clădiri înalte cu pereți de sticlă. La primul etaj ne oprim și privim prin geam lumea care umblă pe stradă, indiferentă și grăbită. În momentul acela, Preciosa scoate o poză, o petrece pe după banda metalică ce încadrează fereastra și strigă tare: „acum, trage de ea!”, apoi o rupe la fugă pe hol. Trag de fotografie; este probabil o carte poștală color – se văd pe ea niște forme geometrice verzi, ca niște ferestre zăbrelite față în față, pe un fond roșu. În centru și la distanțe egale, există două capete de femei, și acelea față în față, unul în partea de sus iar celălalt în partea de jos, dar invers, ca damele de pe cărțile de joc. De la o gură la alta curge un șuvoi subțire de apă (sau de alt lichid, în tot cazul o linie albastră tremurătoare) care le unește. Cu cartea în mână încep și eu să alerg pe coridorul lung, nesfârșit; undeva tot pun eu mâna pe zgâtia aia. Dintr-o dată, un râs copilăresc, evident de fată, răzbate dintr-o încăpere. Fac câțiva pași și dau de o ușă pe jumătate deschisă. Observ cu luare aminte: e o odaie mică, un fel de buduar cu multe oglinzi pe pereți și perdele de la ferestrele din tul alb. În două fotolii mari, cu tapițeria împodobită cu flori brodate, multicolore, stau așezate pe marginea lor două doamne de vârstă mijlocie. Par două burgheze, îmbrăcate elegant și sunt atât de absorbite de ocupația lor, încât nu-și dau seama de prezența mea. Și ce să vezi că fac! Se joacă cu Preciosa! Îi dau una cu palma la fund și o aruncă sus în aer, ea urcă ușoară ca fulgul până în tavan și coboară tot așa de lin, ca și cum ar fi cu totul lipsită de greutate, râzând și cu mișcări grațioase. Înainte ca picioarele ei să atingă podeaua, o trimit din nou în sus, cu câte o palmă mângâietoare la funduleț, admirând-o cum coboră din nou, iar rochița i se ridică, precum o fustă de balerină. Ce minune! Inima îmi bate în piept cu putere. Lăsând deoparte orice jenă, înaintez spre mijlocul încăperii, ca să văd mai bine, ba chiar, pentru ca doamnele să nu se sperie, adopt un aer familiar, ca și cum aș lua parte la „jocul” lor de multă vreme. Dar cucoanele s-au preschimbat între timp în două călugărițe catolice, purtând pe cap cornete uriașe și crucifixuri grele pe piept; au devenit serioase și se uită înspăimântate la mine, acoperindu-și gurile cu palma, ai zice rușinate că le-am prins asura faptului. „Acuma, ce să-i faci, faptul e consumat”, îmi zic în sinea mea, și mă prefac că le ignor cu desăvârșire.
3. — Mă opresc chiar în mijlocul odăii, căutând să mă poziționez exact în punctul unde urmează să coboare copila și, întinzându-mi palma deschisă, îi dau și eu imboldul necesar ca să urce din nou, punând însă în el mai multă putere decât, înainte. doamnele. Arată în culmea bucuriei, atinge ușor tavanul cu creștetul și începe să coboare, ridicându-și cu grație rochița. De jos, pulpele, coapsele ei, arată mai pline, mai provocatoare, poartă niște chiloței albaștri minusculi, iar ceva mai sus se vede clar burticica ei roză și buricul. Într-adevăr, o priveliște mai frumoasă n-aș fi putut vedea în viața mea. Acum călugărițele s-au făcut nevăzute – însă jur-împrejur, pe pereți, observ o mulțime de crucifixe catolice – iar în cameră am rămas doar noi doi. Jos, podeaua a devenit o vastă oglindă ce reflectă imaginea de sus: fie că îmi înclin privirea, fie că mi-o ridic, o văd mereu pe Preciosa, goală de la talie în jos, venind spre mine. Iar acum se adaugă un detaliu nou: de marginea chiloțeilor atârnă o panglică elastică, lungă și îngustă, cam de aceeași culoare albastră, atingându-mi fața. Inconștient, apuc panglica – pe când copila e încă sus – și o examinez: arată foarte elastică. „Acum, trage de ea”, o aud strigându-mi tare, suspendată în aer și oscilând ușor la dreapta și la stânga. Încep așadar să trag, ca de o sfoară, atunci când mânuiești un zmeu. La început simt câteva vibrații puternice; apoi, dispărând orice rezistență, trag, și chiloțeii încep să se deșire, ca o țesătură, dezvelindu-i părțile ascunse. Fașa elastică ajunge acum pe podeaua de oglindă, dar, în loc să se adune acolo într-un ghem, se întinde și formează un fel de bandă ce unește cele două imagini ale Preciosei, pornind din unghiul întunecat dintre coapsele ei întredeschise. Cu sufletul la gură privesc și aștept nerăbdător momentul când revelația va atinge punctul culminant.
Aici mă trezesc, pradă unei intense dezamăgiri.
Traducere din greacă:
Victor Ivanovic