În copilăria mea, despre toți „supereroii” pe care îi vedeam la cinematograf se spunea că sunt la origine români. Primul era Tarzan (Johnny Weissmüller), despre care tot orașul Timișoara, în care mă născusem și locuiam, știa că e din Freidorf (un cartier în care ajungeai cu tramvaiul 2) și fiecare om cu care vorbeai avea un cunoscut care și-l amintea perfect din școală sau de la… ștrand, unde îi lăsa pe toți cu gura căscată datorită mușchilor și vitezei cu care înota. Mi se părea cel mai puțin plauzibil scenariu, fiind prea aproape de locuința noastră, cu un prenume cochet, Johnny, cum nu avea niciunul dintre oamenii pe care îi cunoșteam, cu engleza lui fără cusur și cu un aer de vechime (Tarzan omul maimuță, primul din serie, a fost turnat în anul 1932, înainte de introducerea codului Hays, despre care nu auzisem atunci, dar care a făcut ca, începând cu următoarea apariție a popularelor personaje, ținuta lui Jane să fie, hélas, mult mai atent supravegheată), care îl făceau cumva incompatibil cu familiaritatea multor timișoreni față de el. Culmea este că această ipoteză s-a dovedit în timp să fi fost cea adevărată. Apoi a venit Winnetou, căpetenia apașilor din ecranizările germane după romanul lui Karl May, care umpleau viața copiilor din anii 1960-1970. A fost o nimica toată ca numele actorului care îl interpreta, francezul Pierre Brice, să lase loc unei versiuni românești, Petre Brici, „confirmată” de apariția sa în filmul lui Sergiu Nicolăescu Dacii, în care vorbea românește (nu ne complicam, noi, copiii de 10 ani cu subtilități cinematografice cum ar fi arta dublajului), în care mai interpreta și rolul fiului rătăcitor reîntors acasă în chip de glorios și drept general roman. Mutra lui Edward G. Robinson nu puteai să o uiți dacă o vedeai într-un film, dar nu ne prea interesa dacă e român sau nu, pentru că „filmul negru” nu era una dintre preferințele devoratorilor de western-uri și de filme de capă și spadă (istorice sau doar de aventuri), cum erau copiii de acum o jumătate de secol. Cu atât mai puțin ne interesa Lauren Bacall. Slăbiciunea lui Humphrey Bogart pentru ea nu era pentru noi vreun motiv de mândrie, pentru că nici despre el nu auzisem. În schimb, nimeni nu putea rămâne indiferent în fața lui Fanfan la Tulipe. Frumos, agil, bun spadasin și, în plus interpretat de un actor al cărui nume, în pofida grafiei sofisticate, suna foarte bine românește: Philipe. Gérard Philipe.
Mi-am amintit de chestiunea unei posibile descendențe românești a lui Gérard Philipe citind foarte intersanta carte a lui Jérôme Garcin, Le dernier hiver du Cid, publicată de editura Gallimard, în ultimele zile ale anului trecut. Jérôme Garcin este, de mai mulți ani, coordonatorul paginilor culturale ale revistei L’OBS (Jeanne Moreau spunea într-un interviu că pentru ea moartea înseamnă să nu mai poată citi în fiecare săptămână paginile culturale din L’OBS), dar mai presus de toate… ginerele lui Gérard Philipe. El este căsătorit cu unica fiică a actorului, Anne-Marie Philipe, ea însăși actriță. Firește, Jérôme Garcin nu l-a văzut niciodată în carne și oase pe marele actor, care a murit când fiica sa nu împlinise încă cinci ani, dar a trăit în familia acestuia, cu poveștile celor care i-au stat apoape, cu obiectele care i-au fost dragi, i-a răsfoit corespondența și în felul acesta a reușit să reconstituie cu precizie matematică ultimele luni din viața marelui artist. La 37 de ani, Gérard Philipe nu s-a gândit nici măcar o clipă la moarte. Și-a pus starea de oboseală cronică pe care o resimțea tot mai acut, pe seama programului său foarte încărcat (alerga continuu între repetiții și spectacole de teatru, platouri de filmare, invitații la expoziții și lansări de carte, interviuri, festivități de premiere, ba chiar cu vreo două luni înainte de a muri a dat o fugă la Londra să-l vadă pe Laurence Olivier în Hamlet și s-a întors enuziasmat, decis să facă și el un asemenea rol), avea mintea plină de proiecte, de la viitoare ieșiri cu familia la restaurant pentru petreceri aniversare sau în excursii, până la roluri în piese de teatru și filme, privirea sa era orientată doar spre viitor. Până în ziua morții, aproape că și-a neglijat boala (pe care medicii și familia căzuseră de acord să i-o ascundă – o formă rară de cancer la ficat, în fază terminală) fiind plin de optimism, convins că simte, cu fiecare zi, semne clare de însănătoșire.
Dar, să revin la problema noastră. În carte, ca și în biografia lui Gérard Philipe nu există nicio referință clară la o posibilă origine românească a actorului. Acesta s-a născut în Franța, la Cannes, și se considera francez. Există însă unele indicii indirecte. În primul rând numele său la naștere era Philip. El este cel care și-a adăugat acel e final din nume, cu intenția explicită de a-l face să arate mai franțuzesc. E drept, poate ar fi trebuit să mai adauge numelui și încă un p, pentru ca grafia acestuia să fie una specific franțuzească. Apoi, Jérôme Garcin face câteva considerații foarte interesante în legătură cu tatăl actorului. Numele acestuia era Marcel Philip. Prenumele nu oferă prea multe indicii scriindu-se identic în română și franceză, dar grafia numelui este, așa cum a simțit-o și Gérard, care a franțuzit-o, destul de stranie pentru limba franceză, fără să indice totuși, obligatoriu, vreo origine românească. Jérôme Garcin scrie despre acest Marcel Philip că a fost un colaboraționist notoriu, care s-a îmbogățit în timpul războiului, că a fost delegat regional al partidului lui Jacques Doriot, și că de teama unei posibile condamnări la moarte după război, a reușit să se refugieze în Spania lui Franco. Gérard, care în timpul războiului a avut o atitudine exemplară, nu l-a renegat nicio clipă, ba chiar, la un moment dat, i-a cumpărat o casă în Spania. Despre existența sa dinainte de refugiul în Spania, Jérôme Garcin spune că Marcel Philip era „avocat într-un cabinet din Cannes, proprietarul mai multor hoteluri pe Coasta de Azur, improbabil consul al României”. Interesează prea puțin astăzi dacă Marcel Philip, politician de extremă dreapta, a fost sau nu consul al regimului Antonescu în Franța mareșalului Pétain. E clar însă că Jérôme Garcin nu putea să-și ia informația, fie și în această formă dubitativă, decât din interiorul familiei, unde nimeni nu excludea o relație a tatălui actorului cu țara noastră, ceea ce, având în vedere și epopeea numelui poate sugera o eventuală descendență românească.
Chiar dacă nu mai au astăzi nicio relevanță, câtă vreme Gérard Philipe a făcut totul pentru a-și asuma o deplină identitate franceză, aceste mici detalii biografice nu pot să ne lase cu totul indiferenți.