cronica literară
GHEORGHE GRIGURCU

În „universul cel mai concret”

Articol publicat în ediția 11-12/2020

Semnificativă devine în poezia lui Adrian Alui Gheorghe relația inversată dintre realitate și ficțiune. Nu una de necondiționată subordonare a celei dintîi față de cea de-a doua, ci o exasperare a realului care își îngăduie a ironiza excesul convenționalului „poem”. O neașteptată fentă a perspectivei: „E o casă plină de poeme./ Tata poem, mama poem, copilul poem./ Pe pereți sunt atîrnate poeme./ Pe o masă poem o bucată de poem așteaptă/ satîrul poem l împartă în bucăți de poem/ care vor fi puse pe o tavă poem/ care va fi împinsă brutal pe fundul/ cuptorului poem” (Comunitatea artistică). Așadar o probă impacientă a vitalității autorului, un impuls libertar aidoma gesticulației unei persoane care nu mai încape într-o haină prea strîmtă. Drept urmare totul e măsurat în preajmă cu o privire incredulă, supus unui soi de scepticism stenic. Relevant, paradoxul devine parola acestuia: „Mi-au murit mulți prieteni./ Deși au murit, unii continuă să trăiască./ Paradoxală e viața, paradoxală e moartea./ Unii mă mai sună uneori, deși sunt morți./ Alții nu mă sună, deși par vii” (Blues). Spre a urma o nervoasă reacție a contrarietății la contrarietate: „Unul din morți mi-a telefonat/ ca să îmi explice că s-a obișnuit cu moartea în viață/ încît mă urăște pentru că am rămas viu./ Închid telefonul, trag perdeaua” (ibidem). Uimirea habituală a lui Adrian Alui Gheorghe în fața lumii e năvalnică, insațiabilă de clarificări, cu episoade multiple care purced unul dintr-altul pe calea unei soluții ce întîrzie. Prins într-o necurmată mișcare interogativă, d-sa ezită a se mai opri, înșiruindu-și înfrigurat ipotezele răspunsului: „Cu fiecare poem pe care-l scriu/ îmi exprim nedumerirea că mă găsesc pe pămînt;// din ce cauză?// cui îi servesc drept momeală?// caut ceva prin gunoiul stelar?// poate că am uitat calea de întoarcere acasă,/ în vreo noapte/ în care cu dragostea lor/ doi oameni au mișcat luna/ din dreptul ferestrei// poate că a fost o neînțelegere între/ două orizonturi?// poate că am vrut doar să întreb un meteorit/ care e calea cea mai scurtă/ dintre două amiezi?” (Cu fiecare fereastră). Mentalitatea auctorială e cea a unui atlet sui generis ce-și etalează musculatura mentală avînd în vedere ca situație limită „carnea sfîrtecată de o contradicție de termeni”, „trupul ce se tîrîie pînă la margine și se aruncă în hău” (Fericirile). Ființa apare furnicată de un surplus de energie ce se transmite condeiului. Verbele curg necomplexat, nelipsind texte lungi, uneori în exces. În fond e în cauză o devălmășie a temelor, referințelor, asocierilor și disocierilor, o defilare a „problemelor” aidoma unei greutăți pe care un braț sportiv tinde să le înalțe spre a se antrena în vederea unor greutăți sporite. Performanță urmărită cu o constantă ambiție: „Fericiți cei care au urcat pînă în vîrf/ și de acolo n-au știut dacă să se întoarcă acasă/ să aducă pîinea ca un trofeu/ sau să rămînă martori ai propriilor ascensiuni (…) Fericiți cei care sunt pe punctul de a cîștiga războiul” (ibidem). Dubiile se reduc, tind spre dispariție în lumina unui orizont rațional: „Trăiesc laolaltă cu cîțiva morți/ și cu cîțiva vii/ de prea multe ori morții îi încurajează pe cei vii:/ rezistă, rezistă,/ l-am auzit pe Dumnezeu cu urechile mele spunînd/ că viitorul nu-i atît de negru!” (ibidem). Lipsit de ezitări introspective, poetul își compune versurile asemenea unui puzzle care-i oglindește temperamentala siguranță de sine. Dispoziția auctorială se arată totuși magnanimă. E întrezărită chiar o ritualizare a firescului competitiv: „Fericiți cei care au urcat/ fericiți cei care au coborît/ îi urmăresc și pe unii și pe alții/ se tîrăsc pînă în centrul orașului,/ chiar de mai multe ori pe zi/ de fiecare dată o fac cu determinarea/ cu care ar săvîrși/ un ritual” (ibidem). Consemnînd startul, Adrian Alui Gheorghe se arată la fel de scrupulos în stabilirea scorului: „Trag cîte o linie pe perete/ la fiecare plecare, la fiecare sosire” (ibidem). Nu fără ca asupra momentului ultim să nu cadă un cochet fascicul de mister: „Poate că într-o zi ar trebui să le spun? Dar poate că e mai bine să nu știe” (ibidem). Mai peste tot avem a face cu inserturi realiste, cu un pragmatism igienic al raportului dintre afect și epura sa: „Altădată am reparat împreună podul/ care scîrțîia în vînt/ în căutarea malului celălalt,// altădată vorbeam despre moarte,/ despre dragoste/ și despre bani/ ca negustorii care știau cu exactitate prețul vieții,// altădată eram flămînzi/ de pîine/ și pîinea/ ne căptușea pe dinăuntru/ ca smoala scheletul unei corăbii șubrede” (ibidem). Dacă se ivește o nostalgică dublură fantastă a concretului „sănătos”, aceasta dispune de alibiul scientizant al relativității (pentru mai multă siguranță e introdus un motto din Einstein): „Fantoma din moară trăiește pînă se dărîmă moara.// privighetoarea trăiește pînă se întîlnește cu pisica.// pisica trăiește șapte ani într-un an.// numai omul trăiește cîți ani vrea într-o zi,/ după cît poate să își imagineze;/ da, numai el e capabil să trăiască o eternitate? Într-o secundă” (Relativitate). Morala? E una consonantă cu caracterul pozitiv al contextului: o incriminare a celor ce n-au înțeles cerințele minime ale normalității, la un moment dat într-o accepție tribală, savuros tangentă la canibalism: „v-am dat tinerețea ca pe/ un drob de sare – / n-a contat, ați sărat sîngele vostru cu ea/ și pielea v-am dat-o să faceți flamuri,/ ați găurit-o/ ați decupat măști/ cu care vă speriați unul pe altul// după fiecare lovitură/ bine țintită/ v-ați strîns mîinile,/ moartea din voi a strigat:/ avem carne!” (Gata). Din aproape în aproape ajungem la un proces pe care poetul îl intentează ambianței în istorică proiecție. E o extindere a posturii raționale specifică sportivului imaginativ. După ce „am mai pierdut o dată războiul Troiei” și „am unit cele două războaie mondiale/ între ele/ ca să reducem pagubele din statistici”, după ce „bombele de la Hiroșima și Nagasaki le-am dezintegrat/ în aer”, „din păcate morții nu au mai putut fi înviați”, pe deasupra „cîteva calcule și niște legi ale fizicii/ nu au putut fi modificate/ deși au fost făcute eforturi” (Fragmentarium). Cu toate că (aici intervine din nou elementul vizionar, cum un contrapunct) „cel mai important lucru/ e că am cîștigat/ procesul lui Kafka/ decizie irevocabilă/ executorie” (ibidem). Zadarnic însă, întrucît damnarea birocratică se dovedește intangibilă: „Motivarea acțiunii s-a întors la instanță”, dar „între timp și instanța/ se dizolvase în acizii timpului”. Remarcabil mereu faptul că autorul își reduce impulsul ficțional, atracția sensibilă a indefinitului, pesemne dintr-un reflex devenit scrupul stilistic. Nu avem a face cu un „visător”, ci cu o conștiință a constatării exacte, a conturului ferm, cu o vivacitate care preferă abstracțiunea conceptuală, nu o dată ironică, informului ilogic. Instinctiv, d-sa ia distanță față de propozițiile „dintr-o/ carte încă nescrisă,/ dar la care lucrează,/ tremurînd,/ imberbi poeți și alți posedați/ de fantasmele lumii de dincolo” (Vrăjitoarea). În vederile bardului, „lucrurile sunt în esență simple” (Călătorie la capătul morții). E relatată o confesiune a lui Mihai Ursachi care ar fi vrut să stabilească „locul prin care trec sufletele dintr-o lume în alta”. Derizoriu, n-a putut afla decît de la un sinucigaș „care și-a tras un glonte în frunte” că „prin gaura din fruntea sa s-ar fi putut face/ transferul./ Dar nu-i sigur” (Radu Săplăcan și „miza pe 13”). „Viziunile” se încadrează într-un sistem de date palpabile, precise, sugerînd un profil psihic. Franchețea celui ce dorește „să discutăm cu cărțile pe masă” (Ce preț mai au zăpezile de altădată). Interogațiile comerciale susțin factura acestui lirism tinzînd la extrovertire, cu gesticulația unei trageri la țintă: „Cine a vîndut pînă acum zăpezi de altădată?/ Și la ce preț?/ Cum și-au împărțit între ei profitul negustorii?/ Ce au făcut cu marfa unde au înghesuit-o cumpărătorii?” (ibidem). Altminteri nu încape discuție: „Cui nu-i place lumea asta, un pas înainte./ Și cui îi place, la fel” (Blues). Într-o lume a preanumeroaselor cazuri derivate de la „proza rațiunii” (Rilke), de la „naturalețea privirii” (Kafka), Adrian Alui Gheorghe face o figură originală, cea a reîntoarcerii sfidător recunoscute la acești factori, cu sinceritatea unei energii care-i reprezintă ecusonul: „Subsemnatul (…) , domiciliat în universul/ cel mai concret/ al tuturor sublumilor/ în care se înghesuie sufletele/ ivite din neant/ ca emanație a încălzirii accidentale/ a materiei”. Vis materialist pe orizontul robusteții. Un hiperrealism sparge lirismul din interior spre a-l restabili într-o viziune conformă cu natura acestuia.

Adrian Alui Gheorghe, Comunitatea artistică, poeme, Editura Junimea, 2020