Țiganiada și metaliteratura
Poate nu-i exagerat a spune că Ion Budai-Deleanu (1760 – 1820) este primul nostru literat în sensul modern al cuvântului. Cronicile moldoveneşti şi munteneşti, cu toate realizările lor literare, contează mai mult ca documente. Neculce e un scriitor cu mai mare tentă estetică, mai ales în O samă de cuvinte, bun povestitor este şi în letopiseţ, dar aici primează informaţia istorică. Istoria ieroglifică (1705) e un exerciţiu de digitaţie pentru dobândirea „deprinderii ritoriceşti”, cu dificultăţi de limbă şi de construcţie sintactică, sub nivelul cronicilor. Şi să nu uităm că „istoria” n-a circulat, iar textul definitiv se produce abia prin 1973. Ţiganiada, „product nou şi original”, cu toate că a fost elaborată peste aproape un secol după Istoria ieroglifică, apăru sub tipar în 1875-1877. Concomitent cu textele literare, luministul Budai-Deleanu scrie lucrări despre originea romană a poporului român şi originea latină a limbii române, lexicoane. Conştient de contribuţia sa, cărturarul nostru nota într-o prefaţă: „Pus-am temeiul culturii”. Nu-i nici o exagerare. El a pus şi temeiul literaturii noastre în accepţie mai nouă.
Şi nici măcar nu i se cunoaşte chipul! Contemporanii şi urmaşii i-au alcătuit portretul din cuvinte: „mai lingvist decât Klein, Şincai, Maior şi egal cu aceştia în istorie (Al. Papiu-Ilarian); el a trecut „de la graiul popei de biserică la stofa zeilor” (Nicolae Iorga); „prin Budai-Deleanu cultura noastră stabileşte contacte cu istoriografia iluministă şi romantică europeană, prin care se ridică la o interpretare modernă” (Pompiliu Teodor); „marea sinteză artistică a clasicismului, a iluminismului şi a culturii populare a realizat-o autorul Ţiganiadei” (Ovidiu Papadima). Cu toate acestea, cel mai interesant e că se fructifică în epopee elemente stilistice ale folclorului românesc. Ideea de imitaţie se exclude, în adevărul ideii de sinteză, fără urmă de protocronism, sunt noutăţi chiar şi pentru eposul comic european. „Comedia literaturii” (Nicolae Manolescu) deschide traseul scrisului românesc şi G. Călinescu găseşte explicaţia plauzibilă: „Budai-Deleanu este cu desăvârşire occidental fără a pierde din spiritul ţăranului ardelean (…) De aceea opera lui Budai-Deleanu pare azi aşa de modernă şi hrănită cum e din tradiţia sătească, deşi începută înainte de 1800, lasă în urmă ca învechite atâtea lucrări dintre 1830 şi 1850”. Trecem peste idolatri.
Una dintre cele mai izbitoare forme ale modernităţi în Ţiganiada este folosirea metaficţiunii, formă de ficţiune care aminteşte continuu cititorului faptul că are în față lucrare fictivă. Deşi asociată cel mai adesea cu literatura postmodernă (John Barth, Robert Coover, Kurt Vonnegut, Thomas Pinchon), utilizarea metaficţiunii se găseşte şi în vechime: Povestiri din Canterbury, Don Quijote, Cum vă place etc. Metaficţiunea postmodernă subliniază propria contradicţie şi fiindcă este eufuistică, precum Ţiganiada, aglomerează tropi şi construcţii ingenioase de tip alegoric, foloseşte structuri de sintaxă poetică precum paralelismele, antitezele, parantezele, intertextualităţile, procedeele eufonice, alteraţii, repetiţii, succesiuni ritmice. Prima sursă a metaliteraturii aparţine lui Budai-Deleanu, „poetul”, „autoriul”, cum îşi zice el, şi apoi toţi lectorii-interpreţi din acea aventură eroicomicăsatirică de la subsol. Restul ne mai rămâne nouă, cam puţin, şi în măsura în care ne arogăm metacritica sau, altfel spus, ceva însuşire literară a discursului. Subtitlul este inspirat de La secchia rapita: Eroicsatiricomic. Ori de câte ori vom face analogii, nu vom uita că Ţiganiada, o sinteză (personală) de înrâuriri, rămâne „întru totul o creaţie proprie” (G. Călinescu). Ea oferă repertoriul complet al intertextualităţii, pastişa, şarja, parodia, citatul, aluzia, comentariul, glosa etc. O perfectă ilustrare a „literaturii de gradul al doilea”, cu formularea lui Genette, este această scriere „tituluită Ţiganiada”. Prologul observă cum eroii lui Homer şi Virgiliu au crescut întru „podoaba şi măestria voroavei”. Interesant cum autorul nostru bagă de seamă „că mai mare parte la aceasta este a scriptorului”, nu a eroilor Ahile, Ulise, Enea. Istoria neamului românesc a avut bărbaţi de vârtute, au lipsit însă astfel de „meşteri întru alcătuirea voroavei” şi de aceea s-a iscat „neajungerea limbii româneşti”. Totuşi, la un anumit moment dat, Budai-Deleanu a simţit răvăşindu-se în sine „neşte scântei din focul ceresc al muselor”, dar lipsindu-i resursele homerice a izvodit această „poeticească alcătuire”, o jucăreauă parodică, comico-satirică şi un eroism burlesc, cu scopul de a introduce „un gust nou de poezia românească”, epică, mai lesnicioasă cititorilor să acceadă în „desişurile Parnasului”. A avut şi imboldul Batrahomiomahiei lui Homer. Semnează anagramatic Leonachi Dianeu.
Epistolia închinătoare cătră Mitru Perea, vestit cântăreţ, aduce noi completări metaliterare, unde prietenul său Petru Maior este solicitat să asculte şi să judece, mai întâi o schiţă biografică a lui Budai în ipostaza de ţigan. Caută a găsi originea (anti)eroilor săi ba în Egipt, neam din faraonii cei slăviţi, ba mai sigur din India. Aflăm că această „izvodire poeticească” e inspirată de un anume Mârza. O altă sursă, scrisă, a găsit-o la mănăstirea Cioara, în Ardeal. Apoi, pătrunzând mai adânc în ficţiune, îl invocă pe Mitrofan care, chipurile, a fost la nunta lui Parpangel şi i-a iscodit un „epitalamiou” à la Theocrit şi Catul. „Însă tu – îi atrage atenţia lui Mitru Perea – bagă samă bine, căci toată povestea mi se pare că-i numai o alegorie în multe locuri, unde prin ţigani să înţăleg ş-alţii, cari tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând. Cel înţelept va înţălege”. Tot aici Budai-Deleanu îşi deconspiră şi alte izvoare ale epopeii, începând cu Batrahomiomahia, epopeea „şuguitoare” a lui Homer, şi continuând cu La secchia rapita a lui Tassoni, Gli animali parlanti de Casti. Cu adaosul propriu, din text şi din partea de jos a scrierii, şi cu contribuţia scribilor din infrapagină, precum şi a criticilor literari propriu-zişi, sunt evocaţi Cervantes (Don Quijote), Ariosto (Orlando furioso), Paul Scarron (The Comic Novel), Metastasio (Temistocle), John Milton (Paradise lost), Aloys Blumauer (Virgilis, travestit), Voltaire (La Pucelle d’Orléans), Friedrich Gottlieb Klopstock (Mesiada), Giuseppe Barett (Frusta Literaria). Argumântul şi invocarea muzei sunt componente specifice epopeii. Şi lauda adusă scrisului într-un text literar e metaficţiune curată:
„Musă! ce lui Omir odinioară,
Cântaşi Vatrahomiomahia,
Cântă şi mie, fii bunişoară,
Toate câte făcu ţigănia,
Când Vlad-Vodă îi dede slobozie
Arme ş-olaturi de moşie”.
„O, tu hârtie mult răbdătoare
Care pe spate-ţi, cu voie bună,
Toată înţelepţia de sub soare
Şi nebunia porţi împreună,
Poartă ş’aceste stihuri a mele,
Cum ţi le dau, bune şi rele”.
*
Tentativa teoretică, motivaţia psihologică şi estetică se continuă în naraţiunea propriu-zisă, de la început până la sfârşit. Să numim câteva situaţii comentate împreună: defilarea bufă a ţiganilor, alegerea unui vodă al lor, fără succes, sfatul lui Tandaler de a înfrunta duşmanul cu ochii închişi, pentru mai mult curaj, răpirea Romicăi („Ellina ţigănească”) „de cel rău” şi pribegirea lui Parpangel în căutarea iubitei sale prin iad şi prin rai; verificarea loialităţii ţiganilor de către Vlad Vodă şi un convoi muntenesc, travestiţi, motivarea lor că n-au ştiut că-s munteni deghizaţi, vitejia arătată când îi atacă turcii adevăraţi, fiindcă au crezut că-s munteni prefăcuţi; căderea Satanei în melancolie, replica sfinţilor în frunte cu Sân-Mihai, confruntarea dintre Argineanul şi Mahomet („Sunt român şi Argineanu mă chiamă, / Om de credinţă şi fără teamă”). Cântul al X-lea şi al XI-lea înfăţişează o lungă şi grotescă înfruntare între ţigani „să hotărască ce stăpânie / ar fi bună pentru ţigănie”. Sunt trei căpetenii care pledează pentru forme de guvernământ favorabile. Slobozan preamăreşte republica, Baroreu monarhia şi Janalău republica monarhicească. Neînţelese de mulţi, ideile politice, iluministe mai ales, sunt enunţate, dar luate în răspăr, se iscă „sfadă şi gâlceavă”, „unii cu alţii să lua de păr”:
„Puţin lipsea ca să nu se bată
Câteodată toată ţigănia.
Se învrăjbise acum ceată cu ceată,
Şi neputându-şi ţine mănia
Tocma când era sfatul mai mare
Atuncia ei să sfădea mai tare”.
La început, în josul paginii, teoreticul aparţine în prima variantă autorului care lămureşte el cuvântul „musă” că e de origine grecească – şi enumeră pe cele nouă muze. Născute din Jupiter, ele sunt „fecioare vergure” şi „aflătoare de muzică şi poetică”. Lor le cere ajutor poetul să cânte, clarificând totodată sensul „poeticesc” al cuvintelor şi precizează că pentru stihuri, „mai cu samă şuguitoare”, şi „pentru mai lesne înţelegere [poetul] le-au despărţit în strofe, după gustul italienesc”. Dezvoltă elogiul hârtiei şi detestă deşertăciunea disputelor „theologhice” „care era pe acele vremi”. Care vremi, cel înţelept va înţelege. Şi la mănăstirea Cioara se manifestau asemenea disensiuni care au învrăjbit Ardealul şi „au rădicat război asupra uniţilor”. Lauda lui Vlad Vodă are tot o propensiune poetică în relevarea laturii eroice a Ţiganiadei. Pe de altă parte, poeţii sunt obişnuiţi să însufleţească lucrurile şi existenţele fără trup, ceea ce face ca transfigurarea să îmbogăţească lumea cu resurse ale imaginaţiei, dar şi cu „ajutoriul muselor” inspiratoare. Tot de poetică ţine şi creaţia de personaje, ceata lui Parpangel era cea mai de frunte, având culoarea cea mai tranşată: „scripea de neagră”. Autorul a vrut să-l urmeze pe Homer, al cărui personaj Nestor a trăit trei veacuri şi face pe Ducul (it. duca, lat. dux) Drăghici cu multe veacuri, n-avea nici un dinte căzut şi acum ţinea a şaptea muiere. Poetul îi cere ajutor lui Apollon („drăguţul bade”) să-l însufleţească pentru a-l cânta pe Tandaler inimosul, harnic şi tare, curajosul conducător al celei mai alese cete, a aurarilor. Un antierou notoriu este Corcodel, vrăjitor, tâlhar şi fur, în relaţie cu Dracu’ din răspântie, cum scrie şi la Pravilă. „Autoriul zice că din cronică a luat, deci nu văd pricine pentru ce să nu îl credem”. Şi exemplifică şi îndeletnicirea de filolog erudit: „bală” vine din latinescul „bellua” înseamnă jivină groaznică şi necurată; „halgaş”, cuvânt unguresc care înseamnă „taci”; „zâneşte” adică se face ziuă; „manumissie” carte de slobozie în Ardeal, „dada” este ţigăneşte „tatul”, „a bucinare” se zicea sufla în bucium, „coloană” vine din latinescul „columna” adică „stâlp”, francezii zic „la colonne”. Ahile e un viteaz înadins, Parpangel, „un viteaz satiricesc şi de şagă”. Nebunia lui Parpangel e amestecată cu turbare, adică furor cum zic latinii, iar poetul nostru recunoaşte că l-a imitat pe Ariosto, Orlando furioso. Becicherec arată ca un fel de Don Quijote, „istorie care s-a izvodit întâi pe spaniolie, iar acum se află tălmăcită şi întraltre limbi”. Poetul face trecerea de la bătaia îngerilor la ceea ce s-au întâmplat cu ţiganii. „Parnavel cel cu gura mare, care din toată ţigănime sbiera, chiuiea, ţipa mai tare”, e imitat după Homer, fiind în Troia unul care se chema Stentor. „Poetul (…) şi-a pus în gând ca la tot începutul cântecului să facă o preurare şi îş’ ia câte o thémă, după care apoi se abate spre continuarea poveştii”. Şi aşa mai departe….
*
Infrapagina receptorilor apare în ediţia din 1812. Putem zice şi noi comedia lecturii textului. O adevărată aventură a metacriticii, un text spectacol. Sunt 34 de personaje în galeria de comentatori ai poemei. O categorie este reprezentată de Mitru Perea, Erudiţian, Filologos, Onochefalos, Criticos, Popa Mustrul şi chiar, în ipostaza bunului simţ popular, Simpliţian, care (îi) iniţiază pe căile literaturii, satirei, ironiei, alegoriei. Interpretările ce privesc ficţiunea nasc un dialog serios în esenţa lui, comic în aparenţă, pentru susţinerea ludicului. Ceea ce constituie structura spectacolului este diversitatea lecturii. O altă categorie este reprezentată de Politicos, Păr. Evlavios, Sfântoevici, Ortodoxos specializaţi în antropologie culturală şi, împreună, fiecare în felul lui, exprimă direcţiile posibile: filologie, istorie, religie, genetică, eseistică.
Gustul nou de poezie românească, noima de bază a lui Budai-Deleanu, autor reflexiv, ocupă şi infratextul în cea mai mare măsură. La critica orală („I-auzi ce spune poetul…”) iau parte şi auditori de talia lui Corcodel şi Cocon Idiotiseanul, acesta, consumator de poezie populară, e nemulţumit de lungimea poemei care ar putea să fie scurtată în opt versuri şi musai să înceapă cu „Frunză verde de…”. Replica vine din partea lui Cocon Simpliţian care ţine să impună poezia cultă: „Dar lasă frate, nu critici ceea ce nu înţelegi, ca să nu te faci de râs; că aşa, judecând ca tine trebuie să defăimăm pe toţi poeticii şi să cântăm purure frunză verde.” Toată gâlceava e şi acum joc ficţionar. Şi raportul comentatorilor cu autorul disimulează apropierea şi despărţirea:
„Iar ca să vă duc mai lesne în cale,
Iacătă voi să vă întreb pe cine
Vreţi a pune pe scaunul moale
Dă domnie şi lui să se închine
Vra, ca şi unui vodă, ţigănia?
Apoi, cui se cuvine bănia?”
„Mă tem, vere, de s-ar sfădi mai mult ţiganii să nu ne ajungă şi la noi rândul”, traduce Onochefalos.
Literatura subsolului dialoghează spectacolul ca într-o lucrare dramatică. Şi apărarea şi contrazicerea „poetului” se produc pe o scenă, teatrologic. Semificţionarul Mitru Perea e porta voce a autorului, nu-l contrazice decât aparent, pentru dreaptă judecată. Partea istorică îi revine în totalitate, încât îi putem zice mai mult critic istorist. Criticos reprezintă critica adevărată care nu-i decât pozitivă, Idiotisean e negativistul, Simpliţian ilustrează mentalul colectiv, Filologos întruchipează, bineînţeles, critica lingvistică, Erudiţian e când un fel de tematist, când antropolog. Pe Musofilos îl mai preocupă comparatismul („Poetul nostru toate le-a împrumutat de la alţii, ca să facă şi mai plăcută izvoditura”), dar şi teoria poeziei, ca pe Criticos. Onochefalos este eclectic, impresionist, un fanatic raisonneur al autorului şi al operei.
Foarte rar vom găsi comentatori de subsol inventaţi de un autor. Dar nicăieri de anvergura lui Ion Budai-Deleanu.