Într-o anchetă de la sfârșitul anului 2000 și începutul lui 2001 despre Romanul românesc al secolului XX, în pofida tuturor așteptărilor, cei 102 critici și istorici literari din toate generațiile care au răspuns au opinat în majoritate pentru excelența inebranlabilă a Crailor de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale. Rezultatul consultării a constituit și nu a constituit o surpriză în sine, tocmai pentru că, probabil, față de romanele unor Rebreanu, Sadoveanu sau Camil Petrescu, în afara unicității, Craii… beneficiază nu numai de cea mai frumoasă și activă posteritate critică, dar și de cei mai mulți îndrăgostiți și inițiați în arcanele respectivului univers romanesc, plin de atâtea ascunzișuri și mistere ale unui București dintotdeauna disputat între Orient și Occident. Pe la sfârșitul anilor nouăzeci ai secolului trecut, îmi amintesc, după ce, într-o împrejurare nescontată, îi ascultasem fermecat pe Alexandru Paleologu și Alexandru George disputând cu oarecare vehemență locația fostei cafenele Cazes, frecventată de Pirgu, ca martor inoportun a trebuit să plătesc într-un mod foarte original licențiozitatea momentului. Sigur mă cunoșteam, dar nu prea în de aproape, pe atunci, ca să zic așa, cu cei doi mari scriitori – am povestit undeva episodul pitoreștii prime întâlniri -, însă asta nu m-a scutit, ca sancțiune și pentru re-cunoaștere, să fiu interogat din scurt chiar în teatrul de operații… „Dacă tot se întâmplă de ni se-ncrucișează drumurile Crailor, ai putea să-mi precizezi, tinere, cui datorează moartea prietenul nostru Pașadia?”, parcă-l aud graseind ironic, în felu-i inimitabil, pe Conu Alecu…; „la ce crezi că se referă Mateiu când vorbește despre «cultul lui Comus»”, mă fixează într-un târziu, după ce dau lămuriri viitorului „ambasador al golanilor”, și Alexandru George, împungând spre mine cu arătătorul, cu aerul că sunt dovedit deja, n-am să știu să-i răspund, cu siguranță… Nu știam, într-adevăr, dar voiam să aflu și am aflat pe loc, din două surse de încredere dintr-o dată, nu numai dintr-una… Despre clubul select al „mateinilor” (prețuitori deopotrivă atât ai misterelor Bucureștilor, cât și ai fasonului și stilului indimenticabil al Crailor…, bazat pe virtuțile neaoșismului limbii valahe la întâlnirea cu jargonul franțuzit de Belle Époque, considera el), mi-a vorbit mai târziu Romulus Vulpescu, ca despre o adevărată „sectă”. După părerea sa, cei mai vechi membri aveau un salut cunoscut numai de ei, preferau un gen anume de încălțăminte, ca și Mateiu (!!!), prețuiau aurul și pietrele prețioase (mai abitir chihlimbarul și piatra de vindecare: tigerauge sau pe românește „ochiul tigrului”, din care traducătorul lui Villon purta el însuși în monturi sofisticate două ovale pe degete, și, altele, de dimensiuni semnificativ mai mici, într-o cutiuță, de care nu se lipsea niciodată: pentru înghițit și tămăduire instantanee… Poetul Ion Barbu, în opinia hirsutului său editor postum, a fost printre primii atleți ai clanului elitist matein și unul dintre cei mai avizați cunoscători ai tainelor fermecatelor porți ale Orientului, care sunt și vor rămâne și peste mulți ani (poate), Bucureștii. „Viaţa care se vieţuieşte şi viaţa care se visează, scria, în Universul literar din 28 ianuarie 1945, N. Steinhardt (matein indiscutabil și el!), sunt aici împreunate. Chemarea e prea târzie şi zadarnică, dar visul e al lor (al crailor, n.n.) mereu. De aceea sunt crai ai literaturii universale chiar. Pentru că dilema Apus sau Fanar e numai înfăţişarea îndoitei porniri veşnice a omului către măreţ şi mârşav. E şi ea o faţă, a noastră, mai umilă desigur, a luptei cu Îngerul, a zbuciumului lui Faust, a disputei spiritualului cu lumescul. Legile capodoperei ne învaţă că ea nu e, localizată şi prinsă în timp, decât un fel al opintirii omeneşti de oriunde şi de oricând. Cu câtă grijă ne spune autorul Crailor că nu e un terchea-berchea, haimana, că se fereşte, tânăr singur în Bucureşti, să între în cârd cu oricine, că-şi alege cunoştinţele toate pe sprânceană. Cât de învestmântat, împanglicat şi împănoşat ni se arată, în aur şi verde, verde şi aur. Să nu râdem. Visul întruchipat în pretenţii heraldice şi manii genealogice poate să pară multora caraghios. Dar toate idealurile sunt caraghioase: dorinţa lui Alcest ca oamenii să fie cu desăvârşire sinceri, închipuirile copilăreşti ale lui Don Quijote, pretenţiile altruiste ale regelui Lear. Vraja visului mozartian sau bidineaua? E dilema lui Paşadia, e poate a Bucureştiului. A fost şi a lui Mateiu Caragiale. Fu un Bergami sau o teleleică? Deopotrivă. Cât timp josnicia balcanică şi ţigănească şi visele apusene care ne frământă se vor lua la trântă în sufletele noastre întortocheate şi pe uliţele noastre nehotărâte, Craii vor fi cartea noastră a tuturor”.
Cultul lui Mateiu I. Caragiale și al Crailor de Curtea-Veche, departe de a fi constituit doar o plăcere a iubitorilor de literatură și a criticii literare a sfârșitului secolului trecut, rămân două constante și ale postmodernității și ale virusatului secol XXI, alumnii Minervei rezervându-i în continuare un statut privilegiat. În treacăt, aș adăuga că nici primii vestitori ai capodoperei din întâia treime a aceluiași secol n-au fost deloc puțini și nici de neluat în seamă: Emanoil Bucuţa, Mihail Sebastian, Barbu Brezianu, Petru Comarnescu, Ion Barbu, Ion Pillat, Perpessicius, Emil Riegler, Al. A. Philippide, Radu Dragnea, Barbu Lăzăreanu, Constantin Noica, Adrian Maniu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu… Depășind, în sfârșit, divagația, când în 1987 scriam despre textualitatea pieptănată a romanului Impromptu semnat de Ion Iovan (n. 1937), cu greu aș fi putut bănui, în spatele unui text cultivat și plivit cu acribie, pasiunea lui mateină, devenită la începutul noului secol întrutotul dominantă și tiranică. Aureola de cel mai important matein al primului pătrar al secolului în care trăim, faimă de nimeni contestată în acest moment, Ion Iovan și-a construit-o, mergând până la a adopta celebra deviză a lui Mateiu însuși – Cave, Ave, Tace -, lucrând, așadar, cu discreție și oarecum cu fereală, după propria mărturisire, circa 6-8 ani buni, la fiecare dintre piesele care compun prețiosul întreg, cu inerente reveniri și adaosuri ulterioare, modificări și bizotări stilistice, esențializări și rectificări din mers etc. etc. Doar așa au putut veni, în 2002, stârnind uluire și prețuire fără rezerve: Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român, eseu biografic; în 2008, Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însoțite de un inedit epistolar, precum și indexul ființelor, lucrurilor și întâmplărilor, în prezentarea lui Ion Iovan; în 2015, re-aranjat și, în parte, re-scris, cuprinzând „capitolele” O lume pentru Mateiu și Însemnările jubileului, romanul MJC... Cum în exordiul romanului pomenit, înglobând pasaje din Caragiale-tatăl și fiul, dar și citate ale unor terți literați despre „dramaturgul neamului” sau fiul său, cărora, a fortiori, Ion Iovan le adaugă, cum precizează într-o notă, suportul propriilor meditații, tălmăciri și întrupări în spiritul lor, ba chiar și o „alterare” a vocii auctoriale prin contaminarea cu insolita subiectivitate a bastardului, biografia scriitorului și cunoașterea lumii operei cunosc cea mai substanțială și mai originală tratare monografică din câte a beneficiat până astăzi Mateiu Caragiale; cu Însemnările jubileului, ingeniosul scriitor întrece așteptările până și celor mai rafinați și dedulciți degustători de écriture cachée et des nouvelles eclatantes.
Din caietele celor trei agende care au supraviețuit morții scriitorului, precum și din fragmentele de jurnal scris de el în franceză, dublu cenzurate și desfigurate mai întâi de Perpessicius și apoi de Șerban Cioculescu, primul dintr-o pudibonderie maladivă și, până la urmă, incivilă, cel de al doilea pentru a nu leza cumva fie și cu un fir de praf asupra memoriei intangibilului Caragiale-tatăl, cu care, spiritualmente, Șerban cel rău se va fi considerat pesemne cimotie, pastișând în mod desăvârșit, inventând cu har și rescriind totul în maniera à rebours a celui mai reacționar scriitor român dintre toți, Ion Iovan realizează un jurnal apocrif al ultimului an de viață al lui Mateiu I. Caragiale (1 ian. 1935 – 16 ian. 1936) mai plauzibil și mai autentic decât știma lui dispărută din arhivele Fundației Regale sau din tainițele sertarelor lui Perpessicius și Șerban Cioculescu. Metanarațiune, paraliteratură / periliteratură sau exoficțiune, cum s-a spus și scris, Însemările jubileului sunt în realitate o ficțiune cu un Mateiu I. Caragiale real(!), un roman en miettes fascinant și radical, cu un personaj resurgent, pe cât de straniu, pe atât de recognoscibil și fermecător. În el mateinii și nu numai vor găsi casa scriitorului din strada marchizului de Flers, unde se ascultă muzică și se colportează politicale, conclavul fostelor demoazele (Cellica, Alice Steriadi, Mărgărita, Veturia etc., având în frunte pe cele două fiice destul de stafidite ale academicianului George Sion („măsluitorul lui Racine”), Florica și Marica, cu care Mateiu va viețui sub același acoperiș în ultimii 13 ani de viață; la el în cameră, biblioteca, în care, – citez – dau peste René de Forestier; iau tomul în brațe, mă înverșunez asupra înaltelor grade ale masoneriei de Rite Écossais Antique et Accepté: Prinț Adept, Cavaler al Pajurei Albe, Mare Pontif, Maestru Perfect, Ales al Celor Nouă, Cavaler al Securii, Prinț al Tabernacolului, Mare Comandor al Templului, Prinț al Grației, Cavaler al Arcului Regal, Venerabil Maestru al Tuturor Lojilor. Caut apoi și găsesc, într-un Papus zdrențuit, grades du Rite Primitif de Memphis: Cavaler al Triunghiului Luminos, Prinț al Cortinei Sacre, Doctor Orfic, Cavaler al Planisferelor, Sublim Filozof Hermetic, Prinț al Zodiacului, Suprem Comandor al Astrelor, Înțelept al Labirintului, Arhitect al Turnului Misterios, Interpret al Hieroglifelor, Custode al Numelui Incomunicabil, Oedip al Marilor Taine – întreaga poezie românească nu-mi produce atâta emoție.
Pe alt plan, descoperim conacul nobiliar de la Sionu, cu blazonul conceput și zugrăvit de scriitor și flamura verde și galben-auriu ridicată pe un catarg de câte ori „boierul” sosește cu treburi în inima Bărăganului; cei câțiva arendași și negustori de grâne de la Lehliu și Fundulea, birjarii și șofeúrii de ocazie, liota de țigani și noroaiele de neîndurat ale venirii vremii urâte de după strângerea și vânzarea recoltei din toamnă. Iubitor de flori și, mai abitir, în ultimul an de viață, de arta horticolă, scriitorul studiază cărți de specialitate și inițiază amenajarea pentru sufletul său a unei adevărate grădini între mărăcinii locului… În București, când nu vânează vreun pont și nu iese cu puținii amici, Mateiu fie trândăvește à la Ionel (din motive bine-cunoscute scriitorul nu-i avea deloc la inimă pe liberali) – care, chiar și când țara „intra în dezastrul cel mare”, nu-și interzicea somnul de după dejun, dar el, personal, nu ar fi râvnit niciodată la o asemenea carieră, căci, la urma urmei, omul politic e zeul prostimii, nu poate pretinde mai mult. […] Noblețe ai sau nu ai; guvernanții nu vor alcătui niciodată un Almanah Gotha cu numele lor. Dandy fanat acum, din pură conveniență, încă attaché unei soții cu care a făcut o căsătorie de comoditate, Matheiu Jean Caragiale, conte de Karbey (având înaintaș un Karabetz de Nagy-Buny, conte de Szathmar!), pentru refacere, găsește încă suficient timp să flaneze, fie lăsându-se în voia birjei vreunui muscal la Șosea, fie alegând să meargă de acolo la pas spre Palatul Știrbei și oprindu-se la marginea bălții (astăzi un lac interior de toată frumusețea), unde, la bufet (mult mai aristocratul și mai cunoscutul „Bufet” de pe vremea lui Mateiu era totuși cel din Parcul Kiseleff, operă arhitecturală semnată de Ion Mincu; dar ficțiunea e ficțiune!), mai apoi, ia loc la o masă în spatele lui Minulescu. Poetul romanțelor format la pensionul „Brânză și Arghirescu” nu i-a fost niciodată pe plac, iar acum se simte vexat de-a binelea de prezența lui, căci „n-am pomenit dâmbovițean mai ubicuu – se rostogolește din cafenea în cafenea, unsuros și neplăcut de volubil. Mă străduiesc să nu-l bag în seamă. Bietul șansonier a scris o povestioară în cari un fel de Mefisto-spion cumpără sufletele unor brașoveni, dezvăluindu-le în schimb viitorul. Istorie penibilă. Și s-a găsit o revistuță cari să mă înjure spunând că e scrisă àla maniere de Mateiu Caragiale! Revolta mi-e întreruptă de pătrunderea în grădină a răspopitului Arghezi înconjurat de câțiva briganzi tinerei, printre cari ahtiatul Cioculică. Acesta se uită spre mine temător, așteptându-se încă să-i reproșez cele scrise la apariția Crailor (Fiul marelui Caragiale cultivă, în orele libere, literele. A făcut un „roman de moravuri bucureștene”, precum însuși pretinde. În care n-are decât dispreț transcendent față de orașul situat „la porțile Orientului”, acești București, pentru a căror stigmatizare a trebuit să-și completeze cultura heraldică prin erudiția jargonului de Obor. Meșter în steme și blazoane, autorul nu e mai puțin doct în expresii de autentic mahalagism…, n.n.). „Îl ignor. Sculându-mă să plec, ridic bastonul în chip de salut – găeșteanul tresare și se ferește. Promenadă lungă, prin spatele Muzeului (Muzeul de artă națională, n.n) până spre scăpătatul soarelui”.
Unul din punctele forte ale „romanului” lui Ion Iovan îl constituie negreșit radiografierea boemei literar-artistice a Bucureștilor anilor de mijloc ai deceniului patru al secolului trecut. Operație de schiagrafie executată din perspectiva psihologismului exacerbat și radicalist al unui Mateiu căruia nimeni și nimic nu îi este pe plac. Întâlnit într-o librărie, imaginea lui Gala-Gala (Galaction) pare parcă desprinsă dintr-o stampă rabelaisiană („tropăie de-a lungul rafturilor, aruncându-și din când în când ochii spre gentoiul lăsat la cassă, plin cu țâri și afumătură”). Pe Romană, la un moment dă cu ochii de Perpessiciu (sic!): „n-am aplecare spre acest bărbătuș care scrie cronicuțe cu stânga. Se costumează modest, dar poartă la gât un caraghios fluture înfoiat; înfățișarea lui înșeală însă, ipochimenul se vrea șef de catedră, știu de la Francis, director de revistă, academician, dictator al beletristicii române”. Adorat de Marica, adorat de Țușchi (sora vitregă), adorat de toate doamnele, „textul sulemenit al unui Teodoreanu” îi repugnă de-a binelea. „Eu, la Capșa, nu mă așed niciodată la masa lui. În primul rând fiindcă e gălăgios – succesul la noi e neapărat gălăgios, altfel ce rost are. Așa că neobositul avocățel jubilează plimbându-și roba prin saloane și literatura prin tribunal”. Într-o zi, însoțindu-l pe vechiul coleg Boicescu la Librăria Alcalay, descoperă că acolo se sărbătorea a treia zi din Săptămâna Cărții: „Pillat dă autografe cu pupilul lângă el, găeșteanul Iordache (Vladimir Streinu, n.n.). Apoi vine rândul umflatului Sadoveanu. Cu toată funda papillon de la beregată, arată a ceea ce e: un boiernaș de Pașcani, vânător de rațe. Asta face, hălăduiește și vânează pe baltă, apoi născocește povestioare cu haiduci cari pun în frigare mistreți și golesc ulcele cu poșircă – chiolhan primitiv într-o Moldovă de plăsmuială”. Nici măcar năiștii de la Cuvântul nu-i smulg vreo apreciere. Țuțea, Cioran, Noica, Sebastian și toți ceilalți – pe care, evident, nu-i citește, nu sunt decât niște farceurs, bădărani grosieri și încurcă lume, care îi produc greață. „Mirosiți urât, domnilor! – îmi vine să le strig. Dar nici unul nu mă bagă în seamă, fiecare în parte e mulțumit de el, iar toți împreună sunt satisfăcuți de dimineața asta: au pus deja pe hârtie câte o strofă, câte o frază uluitoare pentru posteritate. Acum au chef să se strângă de beregată. J’ai donné dans un panier de crabes; mă trag mai la margine, dar nu scap. Perorează cu aplomb bravul meu Cezărică (Cezar Petrescu, n.n.), îi ține isonul fariseicul Perpessiciu, șuieră Camilache (Camil Petrescu, n.n.), se vâră în vorbă până și ciubucarii ăia provinciali, Iordache (Vladimir Streinu, n.n.) și Cioculescu. Panorame, tricoloruri, bragă, baloane, artifiții, flașnete, invenții americane. Dintr-o dată îmi aduc aminte de candidul B-P (Bogdan-Pitești, n.n.). Măcar el îi pizmuia pe panglicarii ăștia. Credea în harul lor și-i miluia prostește. […] Deși nu merită, notez ceva și despre insignifiantul Cioculică. A fost atât de bun învățăcel, încât ajunge instituteur la Găești, urbea tuturor matrapazlâcurilor. Acum își mută familia aici, pus pe fapte mari. În scris înjură, în față complimentează – tactică de hyenă, fricoasă, dar poftitoare. S-a înfipt în cafenea cu tupeu și vrea să fie tratat ca egal. Dar cine e?” Dezgustat prea îndeajuns de miasmele otrăvite ale faunei, Matheiu Jean Caragiale notează în jurnal odată cu Iovan: Dar cu ultima ispravă (Craii de Curtea-Veche, n.n.), gata, am părăsit ograda. Pun punct. Mi-e tot atât de greu să cred că voi mai încropi vreo carte, pe cât îmi e să cred că voi relua exercițiile de gimnastică. Iar exercițiile mi-ar fi mult mai utile. Ce să-ți aducă o povestioară? Une autré meuble pour l’esprit. Dar am capul plin deja! La littérature me retourne les tripes (literatura îmi întoarce măruntaiele pe dos, tr. n.). Și, sunt în România aproape trei sute de literatori! La urma urmei, de ce să consumi închipuiri? E chiar lipsit de gust! Beletristica îți iese în cale precum o damă strident vopsită. Cum să acompaniezi așa ceva? Singurul literator pe care îl agreează și în compania căruia îi place să fie văzut la Capșa este Adrian Maniu. „Ca de obicei, mă frapează, își permite un croitor bun. Croiala hainelor ne-a apropiat la început, cine crede că se poate îmbrăca oricum e un dobitoc. Femeile pot avea ceva eleganță, masculii nu. Ei trebuie să-și potrivească bine ținuta – subliniază cu eleganță dandy-ul. Chiar dacă nu ești boier de spiță, poți căpăta aer alegându-ți cu grijă garderoba. Și purtând-o cu suficientă distincție. Vestimentația este la fel de importantă ca educația”.
Foarte interesante, scrise cu o nobilă temperanță și cu economie de mijloace, lăsate oarecum în suspensie (de unde un critic contemporan întrevedea fantezist mai acum câțiva ani intriga unui posibil roman polițist scris de un fiu rămas necunoscut lui Mateiu, din cauza morții premature a scriitorului) sunt însemnările jurnaliere cu privire la cordiala și delicata evreică Emma, secretarea lui Rosetti, femeia care, într-o aera nova foarte dorită, satisface deopotrivă setea și teama de aventură a unui bărbat care, uitându-se în oglindă, vedea în ea, la începutul anului 1935, un ins sastisit ce va împlini doar peste câteva luni o jumătate de secol.
Artist al suspansului fantasticist, bazat sau nu pe o minimă documentație, Ion Iovan face din Matheiu, pe tot parcursul anului 1935, ca heraldist al Comisiei Mixte de pregătire în secret a unei proiectate uniri a regatelor român și ungar – apropo de asta, într-o scrisoare de la Berlin, I.L. Caragiale îi cerea imperativ, la un moment dat, doctorului Alceu Urechia o copie după pamfletul în chestie, publicat în franceză la București – un element suspect care va ajunge până la final să fie chemat, cu discreție, la poliție pentru cercetări. Marele Complot fusese deci descoperit! Să-și datoreze moartea surprinzătoare scriitorul acestei oarbe aventuri, cu dese descinderi într-un Sibiu al nobililor stirpei sale aristocrate (!!!) sau e otrăvit de Florica Sion, fostă pictor Voinescu, care-l simțise încurcat cu Emma, și care, evident, o îndeamnă pe Marica să-și schimbe testamentul? În indexul ființelor, lucrurilor și întâmplărilor care însoțea în 2008 Ultimile însemnări ale lui Mateiu Caragiale, Ion Iovan nota, printre altele, privitor la Nicolae Furtună, omul de casă al Sionilor: „mai mult decât un homme de peine, cum crede la începutul mariajului (Mateiu); timp de doisprezece ani îl simte în spate parşiv, abil, veros. Nu se oboseşte însă deloc să scape de el, nici să-i lămurească statutul: supraveghetor devotat Maricăi, iscoadă a cumnatei Florica sau urmăritor al poliţiei. Considerat personaj insignifiant, Niculaie îşi duce misiunea până la sfârşit: el e cel care declară la Oficiul stării civile din circumscripţia IV decesul lui Mateiu, produs la ora 1 în noaptea de 17 ianuarie 1936, apoi, cu acordul văduvei şi sprijin ocult, organizează cea mai grabnică înhumare posibilă, fără diagnosticare medicală, fără trecerea legiuitelor trei zile, fără mobilizarea de rigoare a mondenităţii Bucureştilor”.