În anul acela, Odessa era un oraş cenuşiu. Străzile, clădirile, mijloacele de transport, plaja Arkadia, chipurile şi veşmintele oamenilor răsfrângeau o tristeţe atotstăpânitoare. Nimic din veselia superficială, din exuberanţa vulcanică, din coloritul unei staţiuni marine nu se simţea în zilele acelui august din celălalt veac.
Şi totuşi, sub stratul gros al resemnării, Odessa era un oraş care se cerea descoperit. Cu răbdare, cu migală, cu infinită precauţie. Un oraş a cărui sistematizare urbanistică datează din anul 1794, când s-au pus bazele ansamblurilor Bulevardul Primorski, Piaţa Semicirculară, Scara Potemkin şi a altor monumente arhitectonice în stil neoclasic, are cu ce să te încânte. Din toate cele amintite mai sus, răzbăteau, vii şi proaspete, forme şi culori care încercau să estompeze groasa pastă cenuşie, acaparatoare odată cu instalarea puterii sovietice. Îmbinare fericită de artă arhitecturală şi rezistenţă, de proporţii normale, omeneşti, aceste clădiri se opuneau încrâncenărilor sfidătoare şi, în fond, complexate, ale edificiilor noi, standardizate, unificatoare, garnisite cu o puzderie de steluţe roşii şi, pentru diversitate, cu câte o seceră şi un ciocan. Pastelul clădirilor adevăratei Odessa îţi bucura ochii cu albastrul Muzeului de artă Occidentală şi Orientală, cu roşul hotelului din strada Puşkin, cu galbenul Muzeului de Arheologie sau cărămiziul Muzeului de Artă. Pe aceste clădiri, şi încă multe altele, repere ale unui trecut glorios, puterea sovietică s-a răzbunat, furându-le identitatea, rezervându-le roluri străine fiinţei lor. Un „furt” care trebuia să servească dorinţei de legitimare a intruşilor bolşevici şi ştergerii memoriei locului. Desigur, „rezultatele” au fost hilare, dar ce conta: hotelul Arcade devenise Univermagul Pasaj, vestitul podul Novicom asigura acum trecerea pietonilor spre bulevardul Komsomolului, strada Ecaterina se metamorfozase subit în strada Karl Marx, Muzeul de Artă Occidentală fusese exilat pe strada Armatei Sovietice, casa de vară din Maly Fontan îmbrăcase rubaşca sanatoriului „Moldova” – scris cu caractere slavone, ca să se ştie, încă o dată, unde ne aflăm. O veritabilă substituire, cu urmări dureroase.
Dar nu despre această dramă mi-am propus să scriu aceste rânduri, necesare, totuşi, pentru a prefigura o atmosferă dominantă în acele timpuri, în care singurul loc prin care Odessa privea, fie şi cu un sigur ochi, spre lume era portul maritim.
Vizitându-l, puteai sorbi o gură de aer proaspăt, necesară pentru a scăpa de umbra mistificatoare a oraşului, care te însoţea cu îndărătnicie, copleşitoare, sufocantă. Mai mult ca de orice, aveai nevoie de acest port şi de gara maritimă, destul de cenuşii, de chinuite, amândouă, simţite, totuşi, ca o prelungire spre altceva, abia întrezărit, de nedefinit în cuvinte, dar cu atât mai tulburător, mai râvnit, mai misterios. Nici foarte mare, nici modern, apăsat de un aer de încropeală, sacrificând esteticul în favoarea utilităţii, portul era singurul loc în care iluzia că poţi pleca oricând, măcar cu gândul, pe „mişcătoarele cărări”, spre alte orizonturi, putea să palpite preţ de câteva ceasuri. Câte un vapor, depărtându-se agale de chei, cu luminile aprinse în noapte, hrănea zeci de iluzii, legăna speranţe. Vapoarele acelea erau pentru noi, cei aflaţi aici în acea seară de vară, tot atâtea promisiuni pe care ni le făceam tăcuţi, abstraşi timpului şi locului, că, odată şi odată, vom pleca şi noi cu ele. Şi, din ce în ce mai nerăbdătoare, dorinţa noastră le-o lua înainte, le împingea spre larg, tot mai întins, tot mai hotărât, silindu-le să înfrunte furtuni şi valuri uriaşe, călăuzindu-le cu gânduri însetate de aroma depărtărilor.
Repet, era în vara anului1989, nimic nu prevestea aici, ca şi aiurea, ce avea să se întâmple peste câteva luni, şi eu mă simţeam solidar cu toţi cei care, singuratici sau în grupuri mici, rezemaţi de balustradele lustruite, priveau fără să se sature în adâncimea orizontului. Şi printre ei am văzut, deodată, ca decupată din fâşia de lumină aproximativă ce cădea peste ape, o fată. O fată singură, cu cea mai tristă privire din câte vor fi existat în lume, cu părul răsfirat de o briză molcomă, şi, pe dată, ea a fost, pentru mine, vizualizarea perfectă a unor frumoase şi, iată, cât de adevărate, versuri ale lui Virgil Teodorescu: „…şi sunt tristeţi pe care nu încerc / să le explic, şi-n care nu odată / de zidul vechi s-a rezemat o fată / cu păru-n vânt ca un fantastic cerc.” De unde se năştea tristeţea aceea luminoasă pe chipu-i tânăr şi frumos, dorinţa ei evidentă de a se rupe de acel loc, de a pluti peste întunericul apei spre destinaţii mult visate şi mereu amânate, „tainele omeneştilor (sale) zbuciumări”, cum spune Lucian Blaga, nu voi şti niciodată. Ştiu doar că poezia cheamă realitatea, o îmblânzeşete, îi dă suflu şi viaţă, sens şi profunzime, mister şi claritate, şi, apoi, ne-o oferă nouă, prea-pământenilor, ca să putem spera, să nu cădem, să mergem mai departe. Au fost, iată, deajuns câteva versuri ca lumina unei scurte imagini să-mi rămâne veşnic în suflet.
„Zidul” invizibil, dar atât de concret, care se pusese în faţa unei fete, în faţa tuturor, îmi place să cred că acum, la Odessa, nu mai există…