cronica filmului
Ioan-Pavel Azap

Despărțirea de Draga Olteanu-Matei și Vladimir Găitan

Articol publicat în ediția 1/2021

Sfârșitul anului trecut a îndoliat din nou lumea scenei și a filmului românesc: în 10 noiembrie ne-a părăsit Vladimir Găitan; în 18 noiembrie, Draga Olteanu-Matei. I-au despărțit aproape trei luștri de viață; i-a apropiat talentul, dragostea pentru scândura scenei și pentru cinema. Ea a servit Naționalul bucureștean; el, Teatrul de Comedie. Au apărut în spectacole de teatru televizat și radiofonic. Au jucat în zeci de filme, dar au fost parteneri în prea puține. Au iubit publicul și publicul i-a iubit. Vor mai dăinui o vreme în memoria afectivă a spectatorilor, apoi vor rămâne în arhive și istorii dacă nu prăfuite, tot mai puțin cercetate și invocate. Efemeritatea spectacolului teatral este compensată de intensitatea trăirii actorului și de contactul direct cu publicul. Filmul implică, în mod paradoxal la o primă vedere, mai multă incertitudine pentru un actor, catharsis-ul este intermediat de ecran, dar are minimul avantaj de a imortaliza arta actorului fără a fi o simplă înregistrare, un act mimetic. Ne vom opri, succint, în rândurile care urmează asupra câtorva titluri care au marcat biografia artistică a celor doi mari dispăruți, unele dintre aceste filme fiind repere de neocolit ale cinematografiei românești.

Draga Olteanu-Matei s-a născut în 1933, în București; urmează cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”, absolvit în 1956. Debutează în film în Blanca (1955), scurtmetraj de Mihai Iacob și Constantin Neagu, inspirat de poemul eminescian, la rându-i un poem cinematografic: o apariție de o frumusețe maiestuoasă, impunătoare. Primul lungmetraj a fost Telegrame (1960, regia: Aurel Miheles și Gheorghe Naghi), dar mai vizibilă este în Setea (1961, regia: Mircea Drăgan) sau Lupeni ‘29 (1963, regia: Mircea Drăgan), Un surâs în plină vară (1964, regia: Geo Saizescu) sau Haiducii (1966, regia: Dinu Cocea). A străbătut întreaga gamă interpretativă: roluri de dramă și de comedie, principale sau episodice, în filme de actualitate, istorice și de aventuri, pelicule ușurele sau de propagandă, dar și filme majore ale cinematografiei naționale, având șansa de a fi protagonista a cel puțin unei capodopere: Ilustrate cu flori de câmp, filmul lui Andrei Blaier din 1975, o „poveste simplă, dramatic de simplă, a două vieți frânte, brutal și stupid, la început de drum, de un avort clandestin”1. În rolul moașei de ocazie, Draga Olteanu-Matei frizează perfecțiunea printr-o interpretare complexă, atentă la fiecare nuanță, de la mimică la gestică, de la inflexiunile vocii la privirile fugare cărora pare a nu le scăpa nimic. Au urmat alte și alte roluri care o impun vreme de câteva decenii drept una dintre cele mai populare prezențe de pe marele ecran. Dincolo de dragostea publicului, Draga Olteanu-Matei s-a bucurat și de recunoașterea oficială a unei cariere de excepție: Premiul Asociației Cineaștilor 1975 pentru rolurile din Filip cel bun (regia: Dan Pița) și amintitul Ilustrate cu flori de câmp (1975); Premiul Uniunii Cineaștilor pentru rolul din Faimosul paparazzo (regia: Nicolae Mărgineanu) (1999); Premiul Gopo pentru întreaga carieră (2010).

Vladimir Găitan s-a născut în 1947, la Suceava, absolvind Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” în 1970. Debutează în 1968 în Zile de vară (regia: Ion Niță), urmat de Căldura (1969, regia: Șerban Creangă). Filmografia sa este marcată de o capodoperă: Reconstituirea, controversatul film al lui Lucian Pintilie din 1970, „primul pas în a înlocui un cinematograf de mistificare cu unul fidel realității, în spiritul tendințelor manifestate de colegii săi din Est pe drumul eliberării de dogmatism”2. Este filmul care l-a impus, alături de George Mihăiță, drept unul dintre cei mai importanți actori de film ai generației sale, dar și rolul care i-a „umbrit” cariera ulterioară. Deși are o filmografie bogată, nici un alt regizor nu a știut să-i exploateze atât de bine potențialul cinematografic – amestec de candoare, fragilitate, dârzenie – precum Lucian Pintilie. Și totuși, aparițiile sale din Puterea și adevărul (1972, regia: Manole Marcus), Întoarcerea lui Magellan (1974, regia: Cristiana Nicolae), Pe aici nu se trece (1975, regia: Doru Năstase), Ultima noapte (1980, regia: Sergiu Nicolaescu), Întâlnirea (1982, regia: Sergiu Nicolaescu), Năpasta (1982, regia: Alexa Visarion) ș.a, ș.a, sunt memorabile și îi asigură un loc binemeritat printre actorii români despre care se poate spune că au avut filmul în sânge.

1 Tudor Caranfil, Dicționar subiectiv al realizatorilor filmului românesc, Iași, Editura Polirom, 2013, p. 21.

2 Bujor T. Rîpeanu, Cinematografiștii, București, Editura Meronia, 2013, p. 440.